Întru apărarea Păstorului și Mitropolitului nostru

Răspunsul preoților din Protopopiatul Piatra-Neamț la scrisoarea unor preoți și credincioși adresata IPS Teofan, prin care amenință cu nepomenirea ierarhului

Ca ei să fie desăvârșiți întru unime (Ioan 17, 23)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Biserica Ortodoxă, așa cum mărturisim în Crez, este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Când spunem că este Biserica cea Una, înțelegem pe de o parte unicitatea ei, ea este unica, dar înțelegem și că este unitară, o familie de oameni uniți în har și iubire, mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos (Rom. 12, 5; I Cor. 12, 20-27; Ef. 5, 30). Pe deasupra, ea este și întreagă, în sensul că nu-i lipsește nimic (Ef. 5, 27). Înainte de patima Sa, Domnul S-a rugat Tatălui ca ucenicii Lui să rămână uniți pentru a gusta bucuria dumnezeiască a unității Persoanelor Sfintei Treimi, revărsată în Biserica dreptslăvitoare (In 17, 21).

Ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, Sfântul Ignatie Teoforul, adică Purtătorul de Dumnezeu, spunea că Biserica ființează acolo unde este episcopul și doar acolo există cu adevărat validă Sfânta Euharistie, Trupul și Sângele Său (Epistola către Smirneni, 8-9). Semnele văzute ale prezenței episcopului în fiecare biserică sunt: pomenirea lui la sfintele slujbe, Sfântul Antimis cu semnătura episcopului, care este așezat pe Sfânta Masă din Altar și scaunul arhieresc cu tabloul episcopului.

Nepomenirea episcopului înseamnă, fie că preotul are un conflict personal cu acesta, având ceva să-i reproșeze, fie că episcopul a devenit eretic, propovăduind public învățături neortodoxe, și atunci preotul își protejează turma de cineva care s-a poziționat în afara Bisericii și a pierdut harul Duhului Sfânt.

În prima situație posibilă, pentru că nu a așteptat ca Sinodul Bisericii să se pronunțe și a tulburat cu de la sine putere pe credincioși, preotul poate fi caterisit și poate pierde preoția conform canoanelor 31 și 55 apostolice, 21 de la Sinodul IV Ecumenic, 13-15 de la Sinodul I-II din Constantinopol din 861, dacă stăruie în această despărțire.

În cea doua situație, dacă se confirmă prin propovăduire publică starea de erezie a episcopului, astfel încât toată lumea să fie martoră, preotul primește chiar și laude, deși poate a procedat astfel fără să existe (încă) o hotărâre a Sinodului Bisericii (cf. canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol din 861).

Din fericire, fraților și surorilor, o astfel de situație nu există în Arhiepiscopia Iașilor, din Trupul căreia facem parte cu toții, preoți și credincioși. Părintele Mitropolit Teofan dovedește prin viața și cuvântul Său că Duhul Sfânt lucrează în și printr-însul, fără să ne putem îndoi de iubirea și fidelitatea lui față de Dumnezeu, față de Biserica încredințată spre păstorire și față de adevărurile credinței ortodoxe.

Există însă printre noi câțiva preoți, sprijiniți și de cîțiva creștini, care tind să se lipsească singuri de harul lui Dumnezeu și să se rupă de Biserică renunțând la pomenirea Mitropolitului nostru la slujbe. Aceasta în pofida faptului că nu l-au auzit, nici nu l-au văzut propovăduind altfel decât drept cuvântul Adevărului, conform Sfintei Tradiții a Bisericii, în armonie cu glasul plin de Duhul Sfânt al Sfinților Părinți.

Contestatarii au în vedere în primul rând semnătura Înaltpreasfinției Sale pe un document al recentului Sinod din Creta, care s-a desfășurat în iunie 2016. Cu acest prilej, după foarte mult timp, aproape 150 de episcopi ortodocși, reprezentând 10 Biserici Ortodoxe autocefale și aproximativ jumătate din creștinii ortodocși din lume, s-au întrunit pentru a discuta unele probleme bisericești care ne privesc pe toți. Documentul cu pricina privește relația Bisericii Ortodoxe cu eterodocșii, adică aceia care mărturisesc o credință în Domnul Iisus Hristos diferită față de cea a Bisericii.

Contestatarii echivalează această semnătură cu o propovăduire publică a unei învățături străine de Ortodoxie. Semnătura este publică, dar nu propovăduiește nici o învățătură străină, exprimând acordul față de conținutul din acel moment al documentului. Deși conținutul este ortodox, documentul mai are nevoie de adăugiri și precizări, și tocmai de aceea credem că Părintele Mitropolit Teofan nu se grăbește în a-l prezenta poporului dreptcredincios drept o hotărâre cu putere normativă pentru viața Bisericii, mai ales că documentele Sinodului din Creta nu au intrat încă într-un proces de receptare și rezultatele sale nu au fost discutate sau contestate în nici unul din Sinoadele Bisericilor locale participante sau neparticipante în Creta.

Însuși Comunicatul public emis de Biroul de presă al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei în data de 13 august 2016 consideră acest document “în stare de analiză, nedefinitivat” și că “lipsa unui consens panortodox plasează documentul într-un proces de revizuire totală sau parțială, fiind necesare discuții, amendamente sau completări”, care își vor găsi soluționarea la viitoarele întruniri frățești ale ierarhilor ortodocși. Chiar și episcopii care nu au dorit să-și pună semnătura pe unele din documentele Sinodului au rămas în comuniune cu ceilalți care l-au semnat. Atunci când unii creștini, vizitând Biserici surori care nu au participat în Creta, au vrut să le convingă de așa-zisa erezie a episcopilor participanți, au constatat că acestea (Biserica Georgiei de pildă), au rămas în comuniune frățească cu episcopii noștri, între care și Înaltpreasfințitul Teofan, urmând să se implice în precizarea și completarea documentelor cu pricina la un sinod viitor.

Cu toate că Regulamentele și Canoanele Bisericii osândesc aspru pe cei care tulbură familia Ortodoxiei și provoacă dezbinare/schismă, Mitropolitul nostru, ca un părinte adevărat, nu dorește să aplice deocamdată măsurile canonice nici părinților respectivi, nici  credincioșilor, ci dorește ca prin iertare și rugăciune să-i păstreze în Biserică. Deși ar merita cu prisosință canonisirea, deoarece ei înșiși vorbesc mereu de rigoare, de acrivie în aplicarea canoanelor Bisericii, după modelul Mitropolitului nostru, și noi răbdăm mai degrabă tulburarea, suportăm acuzele lor, dar ne rugăm ca râvna lor neînțeleaptă să se lumineze.

Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin răbdare, suferința devine încercare, antrenament duhovnicesc, la sfârșitul căruia primim revărsarea iubirii dumnezeiești și a Duhului Sfânt (Rom. 5, 3-5). Toată această situație ne cultivă mai intens nevoia și dorul de rugăciune pentru unirea credinței, prețuirea față de darul unității Bisericii, oferindu-ne și cinstea de a ne osteni în viitor pentru alcătuirea de scrieri teologice care să sprijine clarificarea locurilor încă insuficient explicate din unele documente adoptate la Sinodul din Creta.

Prin această scrisoare nădăjduim să fi ușurat pe unii și să-i fi prevenit pe alții, încât să ne putem bucura pe mai departe de plenitudinea darurilor dumnezeiești din Biserica noastră. Să păstrăm pururi în noi îndemnurile Sfântului Ignatie Teoforul din Epistola către Filadelfieni: Iubiți unirea, fugiți de dezbinări, fiți următori ai lui Hristos, precum este și El Tatălui Lui.

 

Preoții Protopopiatului Piatra-Neamț

(material la redactarea căruia am contribuit, împreună cu alți frați preoți)

Anunțuri
Publicat în Atitudini | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Încredere în biruință

predică la Duminica Ortodoxiei, Duminica 1 din Postul Mare

Una din povestirile din paterice ne relatează că un ucenic se simțea ostenit și deznădăjduit din cauza lungului război duhovnicesc și a ispitelor care nu-i dădeau pace. Descoperindu-și gândurile părintelui său, acesta l-a scos afară din chilie și i-a îndreptat privirile spre o colină plină de războinici negri și înfricoșători, care-și sunau armele și scoteau strigăte amenințătoare de război, apoi spre alta, pe care se găsea în linie de bătălie altă armată, luminoasă, de îngeri, gata să-i vină într-ajutor. Bătrânul l-a întrebat pe novice care armată era mai numeroasă, iar acesta a indicat-o pe cea îngerească. În concluzie, l-a încurajat avva pe ucenic, cei care sunt cu el erau mai mulți decât cei care-i stau împotrivă. Deplin încredințat de biruință, ucenicul s-a întors la lupta duhovnicească.

Același lucru îl face Biserica în Duminica Ortodoxiei cu binecredincioșii creștini. Osteniți și împovărați, răniți și descurajați, aceștia au pornit în călătoria Postului cel Mare, și au făcut-o cu înfrânare trupească și sufletească, cu participare la slujbele specifice săptămânii dintâi, cu hotărârea mai mult sau mai puțin neclintită de a urca spre Golgota, ca apoi să ajungă la Înviere (2 Cor. 4: 10-11). Dumnezeu vrea ca întristarea noastră să rodească sârguință, scăparea de vina păcatului, mâhnire și teamă, râvnă și ispășire (2 Cor. 7: 11), după cuvântul Apostolului Pavel. Pentru aceasta, în fața a 48 de zile de post, mulțimea pruncilor în ale luptelor duhovnicești are nevoie de mângâiere și încurajare.

Plinătatea de viață a Bisericii Ortodoxe, păstrată și transmisă nealterată de-a lungul a douăzeci de veacuri, biruitoare în fața persecuțiilor din afară și a dezbinărilor dinăuntru, dă încredere credincioșilor că și ei, dacă vor răbda până la sfârșit, vor dobândi roada ostenelilor. Mulțimea sfinților căliți în aceste lupte le stă alături din Biserica Biruitoare. Îngerii păzitori ai fiecăruia, ai bisericii lor, ai comunității lor, este așezată pururi în linie de bătălie. Părintele duhovnicesc, cu care au rostit Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul și rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cu metanii și închinăciuni, le stă alături, gata să-i sprijine cu dragostea și sfatul și să-i sfințească prin Spovedanie.

E drept, întunericul și zgomotul stăpânitorilor răutății acestui veac (Ef. 6:12) își găsește ecou în întunericul păcatelor și patimilor lăuntrice și în larma neorânduielii din gândurile și simțirile noastre, clătinând hotărârea pe care am luat-o. De aceea, pilda drepților Vechiului Testament pomeniți în Apostolul citit astăzi, care au biruit în Legea Veche și nu în împărăția harului, ne rușinează, iar sfinții luptători pentru Ortodoxie, de multe ori în situații critice, ne încurajează. Dacă luăm toate armele lui Dumnezeu din arsenalul Bisericii și vom petrece toată vremea în rugăciune, trăind prezența lui Dumnezeu, vom putea sta împotriva uneltirilor diavolului (Ef. 6: 11,13,18), îi vom stinge săgețile de asalt, dovedindu-l neputincios, și vom ajunge să ne bucurăm de Înviere, iar după mule Învieri pământești, ne vom învrednici și de Paștile cerești.

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Predici | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Apa cea sfințită și sfințitoare

Predica la Duminica a 4a după Paști

De nenumărate ori, de-a lungul vieții, cu prilejul sfințirii mici a apei, ascultăm pericopa evanghelică ce ne aduce în fața ochilor un bazin minunat din Ierusalim, înconjurat de locașe speciale pentru bolnavii care așteptau acolo pe îngerul Domnului, să vină, să tulbure apa, dându-i putere vindecătoare, urmând ca ei să intre într-o cursă în care câștigătorul ia totul: cel care intra primul în apă, se vindeca. În duminica a IV-a după Paști, ascultăm cum Domnul Iisus Hristos vine în acest loc de pelerinaj și vindecă un bolnav care aștepta singurel, de 38 de ani, să aibă parte de harul lui Dumnezeu.

Atunci când se coboară în Iodan, la Bobotează, Mântuitorul sfințește firea apelor, rezultând ceea ce se numește agheasmă mare, sau sfințirea mare a apei. Biserica actualizează această sfințire în tot pământul, dar numai credincioșii, timp de 9 zile, caută să se sfințească, să se curățească, să se tămăduiască, să se întoarcă spre împărăția lui Dumnezeu, cinstind măcar o parte din această apă și luând-o cu evlavie în fiecare dimineață, alături de firmiturile de la Cina Domnului, anafura. Restul apei, cu frică și cu cutremur, datorită nevredniciei noastre de a trata fiecare picătură ca pe agheasmă mare, o folosim pentru nevoile noastre zilnice și prin aceasta devine apă simplă. După 14 ianuarie, Biserica nu mai sărbătorește în rugăciunile ei Boboteaza, îngăduindu-ne să tratăm fără mustrări de conștiință apa ca pe simplul lichid obișnuit. Totuși, la nevoie, după o curățire prin Spovedanie, de regulă, sau cu binecuvântarea preotului, apelăm și în cursul anului la agheasmă mare, pentru darurile ei enumerate în rugăciunile de sfințire.

Din mila Domnului, avem, pentru nevoile noastre curente, o apă mai presus de cea obișnuită, asupra căreia s-a săvârșit sfințirea mică a apei, ori sfeștania mică. Pentru rugăciunile Maicii Domnului și apoi ale sfinților, am primit și acest dar, în care L-am rugat pe Dumnezeu să trimită pe Duhul Sfânt, ca la Botezul Domnului, dar într-o măsură mai mică, pentru ca medicamentul să poată fi luat și fără rețetă de le părintele nostru, cu efecte benefice, fără efecte adverse datorită păcatelor noastre de fiecare zi. Există chiar și o apă bonecuvântată pentru femeile lăuze, pe care acestea o beau până la 40 de zile după naștere, potrivită, spun părinții duhovnici, și pentru femeia în perioada lunară.

Spre agheasma mică ne putem îndrepta cu toții, în fiecare dimineață, sau mai târziu, dacă postim până spre după-amiază ori seară. Ne-o dă Hristos, prin mâna preotului, sfințită înainte de Sfântul Maslu, ori la început de lună, după cum este obiceiul în fiecare parohie. El vine la noi și ne asigură că prin Duhul Sfânt, este cu noi până la sfârșitul veacurilor. Recomandă conștiinței noastre să nu mai greșim, ca să nu ajungem la boli cronice, sau acute, și la medicamente amare.

Pr. George-Ovidiu Chirița

Publicat în Predici | Etichetat , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Înțeleptul păstor iubitor – Patriarhul Pavle al Serbiei

Din fragedă vârstă, omul este ajutat, îndrumat, motivat și atras de părinți, nași, pedagogi de diferite nivele, și de la un moment dat de un părinte duhovnicesc. Nu ținem minte autorul primei cărți de colorat, primului abecedar, primului manual de matematică sau limba engleză, poate nici de educație artistică. Informația, sub diferite forme, din ce în ce mai dinamice și colorate, năvălește peste noi ca un șuvoi necontenit. Ceea ce învățăm din aceasta este că până la urmă, persoanele cu care intrăm în comuniune, în care avem încredere pentru felurite activități, de care avem nevoie pentru anumite servicii, sunt mai importante decât simpla informație și prezintă mai multă încredere decât standardele de calitate de la cine știe ce reputat institut.

În timp, ajungem să ne raportăm la acele persoane care constituie un model complex și cât mai complet, sub mai multe aspecte. Marii duhovnici, la ușa cărora fac rând credincioșii, precum și episcopii, capii organismului bisericesc dintr-o anumită zonă, sunt cei de la care așteptăm cel mai mult. Patriarhul Pavle al Serbiei (1914-2009) face parte din categoria Părinților Bisericii contemporane care ne inspiră pe toți, clerici și mireni, în sensul cuvintelor Sf. Pavel: ”Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri, azi și în veci este același” (Evrei 13: 7-8). Suntem încurajați să urmăm același standard de gândire, simțire și viață ca al Sf. Pavel sau al Prea Fericitului Pavle, peste veacuri, același după care Dumnezeu privește, evaluează și primește oamenii în împărăția Sa.

Despre preafericirea sa au fost scrise cărți, iar Internetul este plin de mărturii ale celor care l-au cunoscut. Biografia patriarhului Pavle nu are secrete (http://ziarullumina.ro/patriarhul-pavle-al-serbiei-chipul-rugaciunii-si-al-smereniei-36637.html), dar am socotit cu cale să alătur pentru cititorul grăbit ce am considerat de folos din diferitele surse existente, ca într-o filă de pateric).

Viață:

Pe când vlădica Pavle era episcop de Raska şi Prizren, Episcopia respectivă avea doar un automobil, un Wartburg. El era folosit în general pentru transporturi în interesul bisericii. Episcopul Pavle se urca rar, căci umbla mai mult pe jos. Odată, când a venit la dânsul în vizită un apropiat al său de pe vremea seminarului teologic, Ştefan, episcopul Zicej, cu un Peugeot, după ce au pornit să viziteze câteva localităţi din episcopie, vlădica Pavle a zis:
– Frate Ştefane, chiar ca e bun Wartburgul ăsta al tău!

Ales Episcop de Raska-Prizen în 1957, el a rămas credincios poporului său, luând parte la toate suferințele acestuia. Episcopul Pavel a scris şi a transmis avertizări cu privire la exodul sârbilor din Kosovo, despre atacurile albanezilor asupra mănăstirilor sârbeşti, despre violarea călugăriţelor, terorizarea pelerinilor, profanarea cimitirelor sârbeşti şi în general despre suferinţele Ortodoxiei în Kosovo şi Metohia. În 1989, episcopul Pavel din zilele acelea a fost bătut de câţiva tineri albanezi în Kosovo. Gravitatea rănilor sale a necesitat aproape trei luni de spitalizare. Cu toate acestea, în spiritul iertării creştine, el a refuzat ceară daune.

Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.

În ziua întronizării sale, a declarat: „Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

Nu fără motiv i se spune Patriarhului Pavel „sfântul care umblă printre noi”. Austeritatea modului său de viaţă şi smerenia sa l-au făcut să fie iubit de toţi cei care îl cunosc pe acest om plin de virtuţi. Fiecare episcop al Bisericii Ortodoxe Sârbe are un automobil, pe care îl foloseşte în călătoriile din eparhia sa. Patriarhul Pavel este excepţia de la această regulă. Când a fost întrebat de ce el nu a cerut încă un automobil, a replicat : „Nu o să-mi cumpăr unul decât atunci când toate gospodăriile din Kosovo şi Metohija vor avea unul”.

Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz… Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:
– Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro… Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:
– Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?
– Al meu, Sfinţia Voastră!
– Opriţi! – porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:
– Dumnezeu să vă aibă în pază!

În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo Brdo.
– Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.
– Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.
– E aglomeraţie, e înăbuşitor în autobuz, şi nici nu-i aproape…
– Mergem! –
 zise din nou scurt Sfinţia Sa.
– Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major –Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit...
– Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fie care vede ceea ce doreşte!

La masa de prânz, în Palatul Patriarhiei, mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.
– Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?
– Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin 
– răspunse Patriarhul.

Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii... Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.

A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:

– “Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!”.

 

Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:
– “Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.
Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: “…pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…”. După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine…

Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea “X“, în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:
– Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:

– Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic! (…)”

 

Un frate sârb, mi-a povestit că, în timpul vieții sale, acest Patriarh mergea cu trenul împreună cu o călugăriță, stareță de mănăstire, într-un anumit loc, și în compartimentul din tren era destulă înghesuială, și la un moment dat s-a urcat în tren și un musulman, care a intrat în compartimentul în care se afla Patriarhul și, când l-a vazut pe Patriarh (care îmbrăcat ca un simplu monah…), l-a ridicat de pe scaun și l-a și insultat…!

Patriarhul a ieșit liniștit și calm pe culoar și a stat în picioare restul călătoriei…Călugărița care îl insoțea pe Patriarh a vrut să-i ofere locul ei, dar Patriarhul a refuzat. Atunci călugărița a început o ceartă cam gălăgioasă (în stil balcanic…) cu musulmanul și printre multe altele i-a spus și aceste cuvinte: “dacă un creștin ar fi ridicat într-un tren pe un HOGEA al tău de pe scaun, ție ți-ar fi convenit oare să vezi și să suporți o asemenea faptă? Acest om pe care tu l-ai ridicat de pe scaun și l-ai insultat, nu este un om simplu, ci este PATRIARHUL SERBIEI, și tu te-ai purtat atât de jignitor și obraznic la adresa lui…” Musulmanul, când a auzit că este Patriarhul Serbiei, s-a rușinat și i-a părut rău de obrăznicia lui, dar Patriarhul Pavle a auzit discuția pe care a avut-o călugărița cu musulmanul și a mustrat-o pe călugăriță ca să nu mai continue deloc discuția și să înceapă să se roage tainic în inima ei…, căci aceasta este “lucrarea” unui călugăr în orice vreme și în orice loc…!

Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe… Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva.
– „Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe… el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!…” – spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale, Gradimir Stanic.
– „Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi oricare biserică, oriunde s-ar afla…”. La mănăstirea „Blagoveştenie” din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru „a se socoti”:
– „Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?”.
– „Păi, aşa e, Sfinţia Voastră…”.
– „Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?”.
– „Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi…”.
– „Păi să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea… Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie!

Pe vremea grea a războiului, după o întâlnire în cabinetul Patriarhului, pe când se hotăra asupra unor chestiuni în care nu era uşor să fie luate decizii, Sfinţia Sa, spre a glumi pe socoteala Sa, zise celor prezenţi:
– „Voi aţi crezut că o veţi scoate uşor la capăt cu mine. Credeţi că eu sunt slăbănog, de constituţie fragilă… Dar de fapt voi nu mă cunoaşteţi bine…”.
Se sculă şi de pe masa de lucru aduse nişte ziare, cu denumire sârbească, în care prin fotomontaj era reprezentat ca un războinic-superman, cu bombe şi muniţii la brâu.
– „Uitaţi-vă cum mă văd alţii, iar voi aţi crezut că sunt slab!”. Din întâmplare, tocmai atunci veni să-l fotografieze vestitul foto-reporter Vican Vicanovic. Pentru a realiza fotografia dorită, se adresă Patriarhului:
– Luminăţia Voastră… [în limba sârbă joc de cuvinte: Vasa svelosti – Sfinţia Voastră; Vasa svetlosti – Luminăţia Voastră].
La care Patriarhul replică:
– De vreme ce eu deja sunt lumină, la ce-ţi mai trebuie bliţul!?

Patriarhul Pavle mergea cu avionul să facă o vizită. În timp ce zbura pe deasupra mării, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zgâlţâie. Un episcop tânăr care stătea lângă Patriarh l-a întrebat ce-ar gândi dacă s-ar prăbuşi avionul. Preafericitul Pavle a răspuns liniştit: „În ce mă priveşte, aş socoti că e un act de dreptate – la urma urmei, am mâncat atâţia peşti în viaţa mea, că nu m-aş mira dacă ar fi ca ei să mă mănânce acum”.

Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns: „Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.

Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.

Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel, în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.

În vara lui 2003, diaconul Rados Mladenovic a descris o întâlnire recentă cu conducătorul Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavle: Pavle, patriarhul și sfântul nostru, a vizitat recent orașul Vrnjacka Banja, iar eu am mers să-l întâmpin. L-am întrebat: ”Sfinția Voastră, ce mai faceți?” ”Foarte bine”, mi-a răspuns, și a spus maicilor: ”Serviți pe diacon cu niște răcoritoare”. Maicile de la Zica știau că Episcopul Ștefan mi-a oferit privilegiul unui pahar de coniac de fiecare dată când îl vizitam la birou. Așa că au adus cafeaua și au întrebat: ”Sfinția Voastră, un pahar de coniac pentru diacon?” Patriarhul a tăcut. ”Sfinția Voastră, să aducem coniacul pentru diacon?” Tot nici un răspuns. Pentru a sparge tăcerea stânjenitoare, am spus: ”Sfinția Voastră, în satul meu se spune că o cafea fără coniac este ca un mort fără lumânare”. ”Ideea este, dragă frate diacon”, a spus atunci patriarhul, ”că cel mai mare păcat nu este când săvârșești unul, ci când cauți să-l justifici!”

Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:
– Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?
– Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului – răspunse preotul care-l însoţea.
– Of, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:
– Cu ce am putea să vă ajutăm?
– Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

 

Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5.

Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică. Slujeam cu el şi uneori eram obosiţi, căci treburile de la patriarhie erau multe şi ne culcam târziu, aşa că nu prea era timp pentru somn.  Niciodată nu ne-a zis să venim la Liturghie. Programul nostru începea la 8 şi puteam să venim la acea oră la serviciu. Dar ar fi fost ceva ciudat: noi dormeam şi Sanctitatea Sa slujea. Aşa că am venit şi slujeam cu el.

Îmi amintesc că am călătorit la Moscova în 2000 pentru sfinţirea Catedralei Hristos Mântuitorul, am stat la Hotel Danilovskaya (lângă Mănăstirea Danilov). Catedrala trebuia să fie sfinţită în ziua următoare. Aşa că patriarhul care slujea la sfinţire a doua zi, avea o zi liberă. Însă la ora 4 dimineaţa, patriarhul mi-a bătut la uşă: „Frate Luka, hai să slujim Liturghia undeva!”.

Nu am ştiut unde să-l duc. Am mers la una din bisericile din Mănăstirea Danilov, unde pe la 5, călugării se pregăteau pentru slujbă. Au fost foarte surprinşi să ne vadă.

Le-am spus: „Preafericitul Pavle vrea să slujească Liturghia”. ”Unde îi sunt veşmintele?” au zis ei. ”Nu le are cu el, pentru că le trimisesem deja la Catedrala Hristos Mântuitorul. Însă dacă aţi putea să ne daţi un set de veşminte preoţeşti, ar fi bine”.

Au găsit veşminte pentru noi, Patriarhul Pavle şi-a pus veşminte preoţeşti şi a slujit ca un simplu preot. Cred că acei monahi erau uimiţi cum un patriarh îmbărăcat în preot slujeşte în biserica lor.

 

Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat doar în ziua înmormântării sale.

Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat.

Unii oameni spuneau: „Poate nu e bine să îi fie sărutată mâna. Este bine să te pleci către patriarh, însă este o epidemie în oraş şi trebuie să fim atenţi”.

Un fel de gripă rea epidemică era la putere în oraş, însă niciun om din cei 600 000 nu a raportat că a răcit. Oamenii stăteau ca la moaşte, pentru 9 ore, însă nimeni nu s-a înghesuit. Aşteptau să-i sărute mâna patriarhului.

 

Ziceri de folos:

“Fără a ține seama de cum se poartă alții, noi trebuie să rămânem pe această cale a Evangheliei… Cu nici un preț nu trebuie să răsplătim în același chip, să nu mai spun că nici nu încape vorbă ca noi să fim inițiatorii unui astfel de rău. Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii”.

Patriarhul Pavel era ca un părinte pentru poporul său, dar aceeași purtare de grijă o avea față de toți oamenii din lume. Acest fapt s-a putut vedea mai ales în timpul războaielor civile din fosta Iugoslavie, când Sfinția Sa se ruga, cerea ajutoare și se lupta să afle soluții spre binele tuturor, pentru toate părțile aflate în conflict, arătându-le astfel calea păcii. Mărturie stă mulțimea declarațiilor, scrisorilor, mesajelor, memorandumurilor, precum și alte izvoare scrise din aceea vreme. Orice soluție nedreaptă, de fapt, nu-i o soluție pentru nimeni: nici pentru noi, nici pentru vecinii noștri, nici pentru Balcani, nici pentru Europa  se spune în Memorandumul Sfântului Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe din vara anului 1992.

Episcopii Sârbi, sub conducerea Patriarhului Pavel, s-au arătat a fi mai presus de interesele naționale și atunci când au condamnat crimele de război în decembrie 1992: „Trăim suferința fiecărui om ca pe propria noastră suferință, căci fie­care lacrimă, fiecare rană, trupească sau sufletească, fiecare picătură de sânge sunt lacrimă, rană și picătură de sânge frațești. Știm că toți ne vom înfățișa în fața Dumnezeului celui Viu, Judecătorul cel veșnic, unde nici un rău și nici un neadevăr nu vor mai fi îndreptățite.”

„Nu este nici omenește, nici creștinește să aperi nedreptatea. Ar fi un păcat de neiertat să îndreptățim fărădelegea cuiva doar pentru că face parte din neamul nostru. Ca oameni și creștini, dar și ca întâi-stătători responsabili ai Bisericii Ortodoxe, întotdeauna am arătat și am osândit tot răul și nu am măsurat niciodată cu măsuri diferite fărădelegile sau pe cei ce le-au săvârșit în funcție de credința ori neamul din care făceau parte.”

Ca Biserică națională locală, Biserica Ortodoxă Sârbă, în frunte cu Patriarhul Pavel, a stat întotdeauna alături de poporul său. În ședința extraordinară din toamna anului 1993, Sfântul Sinod Arhieresc a lansat un Apel la omenie către Cosiliul de Securitate al Națiunilor Unite și către toate personalitățile, instituțiile și organizațiile responsabile ale comunității internaționale „pentru a ridica fără întârziere sanctiu­nile economice, embargoul și izolarea poporului Sarb din Republica Federala Iugoslavia (Serbia si Muntenegru), izolare care nu are pre­cedent în istorie, căci sancțiunile și embargoul, așa cum sunt aplica­te, chiar dacă ne referim numai la materia primă necesară producției medicamentelor, au transformat o țară întreagă într-un imens lagăr de concentrare sau ghetou și un întreg popor într-o masă de con­damnați, de la copilul din pântecele mamei până la bătrânul aflat în pragul morții.”

Apelul episcopilor Sârbi se încheie cu aceste cuvinte: În numele credinței în Dumnezeu și în numele nepieritoarei demnități a omului, îndemnăm la omenie pe toți și pe toate!

Cu acel prilej, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe a trimis un cuvânt po­porului Sârb și Comunității internaționale prin care își exprima punc­tul de vedere asupra războaielor și evenimentelor din acea vreme, precum și asupra cauzelor și posibilelor căi de rezolvare ale crizei și haosului:

„Pentru noi și pentru poporul nostru, acestea sunt vremuri biblice. Trăim clipa de răstignire pe Golgota. Suntem martori și păr­tași ai pătimirii unui întreg popor creștin, mucenicit de cei puternici ai lumii acesteia, atât din țară, cât și din străinătate…Înălțând rugă­ciune, Sinodul Episcopilor Ortodocși ridică privirea către Dumnezeu și cere de la oameni apărarea drepturilor elementare umane și națio­nale ale pătimitorului popor sârb, în toate locurile unde viețuiește de veacuri și mărturisește creștinismul prin spiritualitatea sa, iubirea de dreptate, setea de libertate și năzuința spre omenie. În aceeași mă­sură, cerem și respectarea drepturilor individuale și naționale ale tu­turor vecinilor noștri, ale căror pătimiri și jertfe le deplângem”.

Iar poporului său ortodox îi cere să fie statornic în răbdare, să ierte creștinește pe toți, dar să aibă și discernământ mai întâi față de sine, apoi faa de conducatorii sai si fata de conducatorii marilor puteri.

Adeseori, patriarhul intervenea personal, îndemnând și sfătuind. Așa a fost în toamna lui 1992, când Sfinția Sa a chemat și a rugat poporul sârb din partea răsăriteană a Bosniei să lase să treacă un convoi de ajutoare pentru musulmanii din Srebrenita. Sârbii au fost mâhniți din pricină că organizațiile umanitare internaționale ajutau mai degrabă pe musulmani și pe croați și nu voiau să le vadă și chinurile și pătimirea lor. Patriarhul i-a înțeles, dar i-a îndemnat părintește să nu-și arate supărarea prin oprirea ajutorului către cei aflați de partea cealaltă a frontului, căci și aceia sunt oameni. Sfinția Sa avea sa scrie:

Către poporul Sârb din Skelani pe Drina:

Vă rog părintește să lăsați să treacă convoiul internațional cu ajutoare umanitare care trebuie să ajungă la Srebrenita. De credeți că acest ajutor vă este mai de trebuință vouă și familiilor voastre, mai degrabă pătimiți acum nedreptatea care vi se face decât să o pricinuiți voi altora, fraților voștri de altă credință, dar la fel de nefericiți ca voi. Să fim cu toții Oameni, fii ai lui Dumnezeu, și să ne încredințăm mai degrabă dreptății Lui decât mâniei noastre, oricât ni s-ar părea de îndreptățită. În numele dragostei evanghelice a lui Dumnezeu și a Sfintei noastre Biserici care o propovăduiește, vă trimit binecuvântarea noastră, cu credința că ajutorul va ajunge să mângâie și pătimirile voastre, daca la rău nu vom răspunde cu rău și dacă în cele mai grele ispite ne vom purta ca un neam Creștin, neam al Sfântului Savva. Rugămintea patriarhului a fost ascultată.

 

Patriarhul sârb se lupta ca ajutoarele să ajungă la toți cei necăjiți, dar, în același timp, se lupta și ca să se faca auzit glasul tuturor. De aceea se împotrivea celor care refuzau dreptul de liberă-exprimare al sârbilor din Bosnia-Herțegovina în cadrul Referendumului legat de statul în care doresc să trăiască. Sfinția Sa sprijinea deschis aceas­tă dorință a sârbilor. Printre altele, într-un interviu pe care i l-am luat în 1993, sfătuia:

„Noi, oamenii clerului, de bună seamă nu ar trebui să ne ocupăm de politică, dar Biserica întotdeauna va apăra principiul general al libertății omului, căci omul este o ființă slobodă. Susținem același principiu și în cazul libertății unui întreg popor de a-și hotărî soarta în mod democratic. Iar când este vorba de probleme de viață și de moarte, Biserica nu poate decât să urmeze principiul ca poporul să-și exprime liber voia sa. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noas­tre a adresat un Apel prin care cere ca poporului sârb din Bosnia-Herțegovina să i se dea dreptul de a-și decide singur, în mod liber, soarta. Aceasta este poziția Bisericii noastre și credem că toți oamenii de bună-credință din lume, care pretind că au o atitudine democrati­că, nu pot avea nimic împotrivă”.

 

Noi, dacă voim să fim Oameni și Creștini, nu trebuie să ținem seama de cum se poartă alții, ci suntem datori să prețuim principiul evan­ghelic care spune că fiecare în parte suntem ca o celulă într-un trup. Dacă acea celulă devine canceroasă, ea va primejdui întregul orga­nism. Se înțelege, nu generalizăm niciodată, nu putem spune că toți sârbii sunt buni, iar ceilalți răi. Asta nu! Şi printre noi sunt oameni de tot felul. Dar îi avem în vedere acum pe cei ce dau tonul și con­duc, care dau identitatea poporului nostru ca popor al lui Dumnezeu. Dintre aceștia, cei care au făcut rele cu adevărat sunt datori să se cerceteze pe sine. Fără a ține seama de cum se poartă alții, noi trebuie să rămânem pe această cale a Evangheliei, care până astăzi a fost și calea noastră națională.

Deseori pomenesc cuvintele lui Marko Milianov că “vitejia înseaamnă a te apăra de dușmani, iar omenia este a-i apăra pe dușmani de tine.” Asta nu înseamnă să zicem oricui: “Vino, frate!” – noi să-l îmbrățișăm, iar el să ne ucidă. Creștinismul nu propovăduiește o astfel de dragoste față de dușmani. Nu vorbim acum de o purtare sentimentală, ci despre purtarea evanghelică care trebuie să ne îmboldească să rămânem Oameni. Cu alte cuvinte, cum se spu­ne în popor:”Când ai o pușca-n mână, să am și eu una, și-apoi să fie după voia lui Dumnezeu și după norocul viteazului!” Dar dacă celălalt nu are pușca-n mâini, dacă-i neputincios, atunci cu nici un preț să nu-i scoți ochii, să nu-i tai capul, să nu-l măcelărești!…

De multe ori pomenesc situația unei femei simple din Kosovo. Copiii i-au crescut și s-au dus care încotro, iar ea a rămas singură cu bărbatul ei. Într-o vreme, au sădit o livadă pe pământul lor. Dar în aceeasi noapte, vecinii au venit și-au stricat-o. Dimineața, când s-au trezit și-au văzut paguba, s-au plâns unor cunoscuți. Aceștia le-au spus: “Păi și vecinii vostri tocmai ce-au sădit livada; mergeți și le faceți și voi la fel!” Femeia însă le-a răspuns: Noi n-o să facem așa ceva.” Cum, chiar n-o să le facetț?! Doar ei v-au stricat întâi livada, nu vă rămâne decât să le-o stricați și voi pe-a lor!” La aces­te cuvinte, femeia i-a întrebat: Ce ne-au facut ei noua este bine?” “Nu…”, i-au răspuns prietenii. “Apoi atunci, cum poate să fie bine dacă noi le-om face la fel?!”

De aceea, în convorbirea avută la sfârșitul anului 2003, l-am intrebat pe Patriarhul Pavel:

Sfinția Voastră, tot ce s-a întâmplat cu Serbia în veacul al XX-lea și ce se întâmplă încă astăzi, să fie oare „pedeapsa lui Dumnezeu” cum ar zice unii, o atenționare sau o ispită?

Bineînțeles că pătimim și din pricina păcatelelor noastre, dar mai sunt și vrăjmașii care vin peste noi fără scrupule și ne ponegresc în fața întregii lumi. Negreșit, este vina noastră, dar este și vina alto­ra! Dacă înțelegem cele ce ni se întâmplă ca pe o atenționare și dacă vom avea grijă ce facem și cum facem, o să ne fie bine. Dar dacă nu luăm asta în considerare, atunci o să ne aștepte pedeapsa, și ea ne va fi atenționarea. Al nostru este a face în așa chip încât cei ce vor veni după noi să trăiască în împrejurări mai pașnice, mai

slobode și mai drepte decât cele în care am trăit noi. Omul trebuie să se apere de rău, dar niciodată să nu se poarte ca un neom. De pildă, acum câțiva ani, albanezii au pus pe marginea unui drum o mare cantitate de explozibil, știind că pe acolo vor trece doua autobuze cu femei sârboaice, izgonite din Kosovo și Metohia, care se duceau la un parastas pentru morții din familiile lor. Escorta internațională a fost lăsată să treacă și, cum a venit primul autobuz, au activat explozibilul. Treisprezece femei au murit pe loc. Eu am fost la înmormântarea lor. Dacă activau explozibilul puțin mai târziu, nimeni din autobuz n-ar fi scăpat! Cum au putut să facă una ca asta?! Ştiau că-n autobuz nu erau nici soldați, nici mitraliere, nici tunuri… doar femei îndoliate, care se duceau să aprindă lumânări la mormintele celor mai dragi ai lor! Dacă, Doamne ferește, mi s-ar fi cerut mie să fac una ca asta, nu la vârsta la care sunt acum, ci pe când eram mai tânăr, dacă ar fi trecut albaneze sau alt­cineva, să aleg între a activa un explozibil sau a fi ucis împreună cu albanezii, ce aș alege nu știu, dar știu ce ar trebui să fac. Cu nici un preț nu trebuie să răsplătim în același chip, să nu mai spun că nici nu încape vorbă ca noi să fim inițiatorii unui astfel de rău. Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii.

Pe ce să stăruim noi, ca popor? Ce-ar trebui să facă fiecare din noi ca parte a acestui popor? a fost următoarea mea întrebare.

După cuvântul lui Hristos, ”Ceea ce vă doriți vouă, aceea să faceți altora.” Dacă noi am urma această învățătură și dacă oamenii din lumea întreagă ar face întocmai, nu am avea nevoie nici de atâtea spitale, nici de atâtea închisori… și nici nu am mai întâmpina atâtea greutăți. Dar când noi avem pentru noi o măsură, iar pentru altul altă măsură, și când el are pentru el o măsură, iar pentru altul altă măsu­ră. … “Ceea ce ne dorim nouă, asta să facem și altora.” O frază simplă, dar cu un înțeles nemărginit. Dacă am face așa, acest pământ ar fi rai. Dar niciodată nu va fi așa pe pământ. Pe pământ mereu vor fi făcători de rele. O să fim nevoiți să ne luptăm împotriva lor, dar să ne luptăm cum se cuvine Oamenilor, niciodată ca neoamenii.

Fiecare dintre noi să facă atâta cât ține de el, cum Sfinția Voastră atât de des pomeniți?

Negreșit! Apostolul Pavel zice: ”Cât ține de voi, pace să aveți cu toți oamenii.” Se-nțelege, dacă puterile mele sunt să duc treizeci de kilograme și-mi pui chiar și-o jumate de kilogram în plus, atunci o să cad, n-o să mai pot căra nimic. Despre asta-i vorba. Nici Dumnezeu nu cere mai mult de la noi. Dar nici mai puțin. Sfântul Vasilie cel Mare zice: ”Să nu căutați cele mai presus de puterile voastre, dar nici să nu vă mulțumiti cu cele ce sunt sub puterile voastre.” Trebuie să punem în balanță de-o parte puterile noastre, iar de cealaltă parte faptele noastre, și dacă vedem că avem nevoie de mai multe puteri, atunci ne va ajuta Cel Atotputernic. De nu ne-ar fi ajutat El vreme de cinci sute de ani de robie, nimic n-ar mai fi ramas din sârbi. Trebuia doar să-ți schimbi credința și-ai fi dobândit toate drepturile! Dar înaintașii noștri știau că astfel ar fi pierdut nemăsurat mai mult decât ar fi dobândit. Cât de greu a fost să supraviețuiești în aceste cinci veacuri!”

 

Crăciunul este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată “încălzi”, este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri şi nesimţitori până şi la suferinţa atâtor fraţi şi surori care în ultimii ani au rămas fără case, exilaţi din locurile lor de naştere, iar unii şi fără cei iubiţi ai lor. Că viaţa este grea nu este doar o excepţie, ci regulă. Numai secolul XX a adus visul naiv că viaţa trebuie să fie uşoară şi plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta”, îi spune Domnul lui Adam (Geneză 3, 19) şi aceasta este legea vieţii omeneşti.

Dar nenorocirile şi dificultăţile şi neputinţele sunt mai uşor de purtat când avem în noi şi între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el “iadul” nostru sau “raiul” nostru? Noi înşine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanţele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situaţie, chiar şi să transforme o peşteră din Betleem în cel mai frumos palat şi în locul Naşterii Împăratului tuturor Împăraţilor.

 

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi s-a grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Pentru dobândirea fericirii sunt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.

– Atunci când vine pe lume, mica făptură plăpândă care se cheamă om se întristează şi începe să plângă. Ştiinţa îşi are explicaţia ei pentru acest fenomen. Noi însă am dori să cunoaştem părerea dumneavoastră în această privinţă: trebuie să vedem oare un simbol în acest prim strigăt care însoţeşte venirea pe lume a unei noi vieţi?

– Voi răspunde folosindu-mă de cuvintele pe care le-am auzit rostite de cineva, care cred că sunt valabile şi pentru timpurile noastre, şi pentru viitorime: „Când te-ai născut, toată lumea s-a bucurat, iar tu ai plâns. Străduieşte-te să-ţi duci viaţa în aşa fel încât, când va veni sfârşitul, tu să te bucuri, şi ceilalţi să verse lacrimi.” Aşa se cuvine să ne croim viaţa şi aşa se cuvine să şi-o croiască oricare om care cugetă temeinic la existenţa sa. Să facem astfel încât la sfârşitul vieţii noastre să nu avem a ne căi că ne-am înşelat şi ne-am risipit-o zadarnic.

– Am intitulat aceasta serie de emisiuni „în timp ce îngerii dorm”, gândindu-ne la copii, la aceste făpturi care ne fac să cugetăm la curăţie, nevinovăţie, bunătate. Cum este oare cu putinţă ca astfel de făpturi plăpânde, curate şi bune să se preschimbe uneori în oameni în stare de cele mai mari rele? Ce stă la originea pornirilor rele la om: genetica sau factorii externi?

– Este adevărat că există, aşa cum aţi spus, o influenţă şi o povară a eredităţii, a genelor, apoi a circumstanţelor vieţii, mai întâi familiale, apoi sociale. Dar, până la urmă, totul depinde de fiecare ins. Având această libertate a noastră, putem să ne purtăm aşa cum voieşte Dumnezeu, Care pentru aceasta ne-a creat, ca făpturi, adică vrednice de numele de om. Dar putem să acţionăm şi în mod cu totul opus, aşa cum spune filosoful Bozidar Knezevic, atunci când afirmă că omul este o făptură care poate bucura şi pe Dumnezeu, şi pe diavol. Lucrul acesta ne trimite la cuvintele lui Hristos: Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său şi-l va pierde? Care va fi plata celui care se leapădă de sufletul său? Ce poate pune în locul sufletului? Despre aceasta este vorba. Omul trebuie să fie conştient că nu are decât o singură viaţă de trăit şi că trebuie să se folosească cât mai bine de ea, gândindu-se la raţiunile pentru care Dumnezeu ne-a creat. Ne-a creat ca să ne facă părtaşi la fericirea vieţii celei veşnice, în sânul împărăţiei Lui.

– Preafericirea Voastră, se pare însă că e lesnicioasă şi uşoară calea care duce la păcat, iar cea care duce la virtute este anevoioasă şi grea. Biserica ne învaţă că există căi strâmte şi căi largi. Care sunt aceste căi?

– Dumnezeu cel Preaînalt ne spune dinainte că strâmtă şi anevoioasă este calea şi puţini sunt cei care merg pe ea. Iar pentru că largă este calea ce duce la pierzare, mulţi sunt cei ce o află. Că urmăm o cale sau alta depinde de noi. Că nouă, aşa cum suntem, ne este mai lesne să umblăm pe calea păcatului, cea largă, decât pe calea cea strâmtă, ne-a tâlcuit un om de mare înţelepciune. Cu adevărat, pe un drum care urcă nu se poate înainta fără trudă şi sudoare, fiindcă trebuie învinsă gravitaţia; dar când este să aluneci de pe un zid sau de pe un acoperiş, nu trebuie să faci vreun efort ca să cazi şi să pieri.

La ce-i foloseşte omului că toate-i sunt uşoare şi simple, dacă la sfârşit îl aşteaptă pieirea? Dacă am avut de întâmpinat greutăţi şi am făcut tot ceea ce se cuvenea să facem, nu vom avea niciodată de ce să ne căim. Despre aceasta este vorba. Cu adevărat, calea care duce către virtute este anevoioasă, şi Hristos ne-a spus că este aşa: Cine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Iar urmându-L pe Hristos, să ştim bine că vom avea de înfruntat încercări şi ispite, care nu se sfârşesc decât în împărăţia cerească, în fericirea din împărăţie.

– Preafericirea Voastră, nu este simplu să duci o viaţă cu adevărat întemeiată pe principiile creştine. Credeţi că tot aşa este şi pentru noi, cei care trăim în lume?

– Îl avem pe Evanghelistul Ioan, care ne vorbeşte despre aceasta, iar poruncile lui Dumnezeu nu sunt greu de urmat. Numai că nouă, în starea în care suntem, ni se par greu de împlinit. De ce? Pentru că am dobândit deprinderi rele, care ne împovărează mult mai mult decât facerea de bine. Dacă, de pildă, am deprins obiceiul de a fuma – drogul cel mai la îndemână – devenim sclavii lui şi nu ne mai putem opri. Dar nu este vorba numai de obişnuinţă, ci de faptul că este un drog care pătrunde în celule – căci, potrivit alcătuirii noastre, sângele şi oxigenul pătrund în plămâni şi se răspândesc în tot organismul – şi fumătorul nu mai poate respira un aer curat. De aceea, este foarte greu să scapi de relele deprinderi care pătrund în tine.

Hristos spune: Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine să intri fără un ochi în împărăţia cerească, decât, având amândoi ochii, să mergi la moarte şi la păcat. A te elibera de relele deprinderi, de păcate, este ca şi cum ţi-ai scoate un ochi ori ţi-ai tăia o mână. E greu şi dureros de îndurat, pentru că săvârşim o silnicie contra propriei noastre firi. Fiindcă ne-am deprins cu păcatele. Trebuie, aşadar, să violentăm violenţa, ca să vorbim în limbaj modern, pentru a scăpa de această silnicie. A fi creştin este întotdeauna cu putinţă, dar nu putem rămâne creştini în mod mecanic şi superficial, căci mai întâi trebuie să ne eliberăm de relele noastre deprinderi, apoi, cu multe strădanii, să dobândim bunele deprinderi.

– Preafericirea Voastră, vorbim adesea despre bine. Totuşi, se întâmplă ca bunătatea să fie socotită totuna cu naivitatea şi prostia. De fapt, scopul nu este numai să fii bun, ci să pui alături de acest concept şi alte valori.

– Domnul Iisus ne spune lucrul acesta: Vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Este o realitate că, trăind în această lume cufundată deplin în rău, creştinul se simte ca un miel printre lupi. Mielul care se află între lupi este de două ori primejduit: întâi, că lupii se reped asupra lui şi-l sfâşie – dar Hristos nu pentru asta ne-a trimis în lume, ca să fim sfâşiaţi şi să pierim. Apoi, că-i vine gândul că printre lupi nu se poate trăi decât purtându-se ca lupul şi începe să-şi ascută dinţii şi să-şi scoată ghearele, adică mielul învaţă să urle ca lupul şi se preschimbă în lup. Dar, iarăşi, nu pentru asta ne-a trimis Hristos în lume.

Şi El ne dă soluţia: Fiţi aşadar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii. Iată că mintea şi înţelepciunea sunt ca un fel de ochi lăuntric, un ochi cu care putem privi, pe lângă ochii trupeşti cu care privim această lume, cum privesc muştele şi albinele cu miile lor de ochi. Avem un văz lăuntric, pe care muştele şi albinele nu-l au şi nu se pot folosi de el, în timp ce noi putem. Dar inteligenţa – acest văz lăuntric – este rece, raţiunea este rece, insensibilă. În vreme ce bunătatea este caldă, afectuoasă, dar oarbă; după cum zice poporul: „Omul prea bun e om nebun.” Dacă omul este bun, dar lipsit de minte, oricine se poate folosi de el ca să-l înşele… Dar luând aminte la cuvintele lui Hristos: Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, realizăm că trebuie să sporim în înţelegere, dar deopotrivă şi în bunătate. Aşa se menţine echilibrul minţii. Bunătatea şi înţelepciunea sunt astfel bine cumpănite.

In Vechiul Testament (III Regi 3, 16-28) aflăm o istorisire despre două femei care, locuind în aceeaşi casă, au născut fiecare câte un prunc; într-o noapte, pruncul uneia dintre ele însă moare din neglijenţa mamei; aceasta pune pe furiş pruncul ei mort în patul celeilalte şi ia pruncul aceleia; sculându-se aceea, vede lângă ea pruncul mort, dar, uitându-se mai bine, îşi dă seama că nu este fiul ei. Şi venind înaintea regelui, cere să i se facă dreptate. Şi se certau între ele, spunând fiecare că al ei este pruncul viu, iar pruncul mort, al celeilalte. Atunci regele porunceşte să se aducă o sabie şi să se taie pruncul cel viu în două, şi să se dea fiecărei femei câte o jumătate. Însă femeia al căreia era cu adevărat copilul cel viu îi spune regelui: „Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!” – căci i se rupea inima de mila fiului ei. Atunci regele a zis: „Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta este mama lui!” Oare nu era dreaptă hotărârea dintâi, să i se dea fiecăreia câte o jumătate? Dar aşa cum spune adagiul latin: Summum jus, summa injuria (Suprema dreptate este o supremă nedreptate). O dreptate absolută se preschimbă uşor în nedreptate, mai ales atunci când se şi aplică.

 

– Vorbiţi despre iubire şi totul pare frumos şi armonios. Pentru ce însă există atâtea căsnicii distruse, atâţia copii singuri şi nefericiţi, atâtea certuri între soţi şi tinerii îndrăgostiţi?

– Oamenii aceştia nu au înţeles ce este iubirea creştină, iubirea care nu cere nimic pentru sine, ci pururea se îndreaptă spre celălalt – când te preocupă persoana ta, începi un fel de negoţ. Fireşte, aici nu-i vorba de naivitate, ci de jertfelnicie şi slujire. În Biserică, mărirea se măsoară după mărirea slujirii. În Kosovo am întâlnit o mamă care avea un fiu şi o fiică, amândoi căsătoriţi. Fiul ducea o viaţă uşuratică şi avea o soţie plină de toane. Între ei – spunea biata mamă – erau numai certuri şi viaţa pe care o duceau era de nesuportat. Nora ameninţa că se omoară dacă o alungă din casă, şi soţul ei spunea că şi el se omoară dacă pleacă ea.

La început, cearta lor mi s-a părut copilărească şi rizibilă. Dar, cugetând mai bine, mi-am dat seama că era vorba aici de o mare nefericire. Cei doi se iubeau, dar fiecare nu ştia să zică altceva decât: „Dacă mă iubeşti, ai să faci ce vreau eu.”

Nu înţelegeau că datoria lor era să facă tot ce le sta în putere pentru binele celuilalt, ascultând de Apostolul care spune: Unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuşi.

– Preafericirea Voastră, aţi declarat că în creştinism nu este nici bărbat, nici femeie.

– Într-adevăr, după cum Sfântul Apostol Pavel spune că în Hristos nu mai este iudeu, nici elin, tot aşa nu mai este nici bărbat, nici femeie, ci noi toţi suntem una în Hristos. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce Hristos aşteaptă de la bărbaţi, aşteaptă şi de la femei. Aceleaşi principii morale şi aceleaşi porunci li s-au dat şi unora, şi altora.

Sfântul Grigorie Teologul precizează că, potrivit legilor lumeşti, date de bărbaţi, aceştia au drepturi pe care femeile nu le au. Noi însă nu acceptăm astfel de legi, pe care, de altfel, nici nu le recunoaştem. Aceasta este poziţia Evangheliei, iar dacă ea se aplică în căsnicie, conduce la unire şi la o atmosferă prielnică împlinirii copiilor, potrivit principiilor cuvenite. Noi trebuie să ajungem la iubire, adică la puterea de a sluji, potrivit cuvintelor lui Hristos: Toate câte voiţi să vă facă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, atunci în societatea noastră, şi în întreaga lume, toate vor fi aşa cum trebuie să fie.

– In zilele noastre, dorinţa femeii de a se emancipa este tot mai presantă. Femeia vrea să fie egală cu bărbatul. Nu s-a pierdut ea oare astfel într-un anume fel ca mamă şi femeie?

– Desigur. Mahatma Gandhi, un mare bărbat al poporului indian şi al întregii umanităţi, a spus: „Dacă femeia lasă să se împlinească în ea ceea ce este matern, ceea ce este feminin, ceea ce i s-a dat cu adevărat femeii, nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă.”

– Otto Weininger a reflectat şi el asupra acestui subiect…

– Acest autor crede că un bărbat este 80% masculin şi 20% feminin. Atunci un astfel de bărbat va căuta o femeie care să fie 80% feminină şi 20% masculină, pentru a se ajunge la plenitudinea fiinţei, la unitate pură. De aici el extrage principiul valorii absolute a monogamiei, a unei unice soţii, şi afirmă că în toată această lume nu există decât o singură femeie anume care să-l completeze deplin pe un anume bărbat. Este limpede că nu este cu putinţă ca bărbatul s-o găsească tocmai pe această femeie. Dar el o va căuta pe aceea care se apropie cât mai mult de un astfel de ideal, iar când o găseşte, se ajunge la împlinirea unităţii. Un alt bărbat, care are nevoie de un tip de femeie cu totul diferit, se întreabă: „Ce-a putut găsi bărbatul acesta la o astfel de femeie?” Răspunsul este că a găsit completarea care-i este necesară, care îi permite să se împlinească.

– Otto Wininger a spus de asemenea că din unirea iubitoare dintre femeia cea mai feminină şi bărbatul cel mai masculin se nasc copiii cei mai împliniţi. Ce puteţi spune despre o astfel de afirmaţie?

– Acesta este desigur cazul în care cei doi soţi se completează din punct de vedere psihic, o condiţie fundamentală pentru ca pruncii să se zămislească şi să se nască în condiţii optime şi să se dezvolte normal. Dar în celelalte situaţii, aşa cum se întâmplă adesea, copiii suferă.

Dacă mama nu vrea să nască făptura care a luat viaţă în pântecele ei, lucrul acesta se va răsfrânge încă din perioada concepţiei asupra fătului, iar copilul va fi nefericit şi trist de-a lungul existenţei sale.

– Aţi vorbit despre copii nefericiţi. În epoca în care trăim, nu putem spune că ne creştem copiii în condiţii prielnice. Tineretul nostru este destul de debusolat, îşi găseşte satisfacţia în lucruri inutile, lipsite de valoare. Vrea să-şi satisfacă pe dată orice plăcere. Cum am putea să-l sfătuim, cum poate Biserica să-i vină în ajutor astăzi, când asistăm la o tot mai mare întoarcere la religie?

– Tinerii, care au înainte viitorul şi o viaţă lungă, nu au întotdeauna timp să reflecteze asupra sensului şi scopului existenţei. De aceea se îndreaptă adesea spre ceea ce-i atrage pe moment, cu preţul uitării de sine. Şi atunci fac multe lucruri pe care apoi le regretă. La Ecclesiast stă scris: Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Lucrul acesta îl uită adesea tinerii şi întrec măsura, spre nefericirea lor. Avem, de asemenea, în Evanghelie, pilda fiului celui risipitor; unii exegeţi spun că dacă Noul Testament s-ar fi pierdut şi ar fi rămas numai această pildă, ea singură ar fi de ajuns să-i ţină locul.

– Preafericirea Voastră, observăm un interes sporit pentru viaţa monahală în rândul tineretului. E vorba de o fugă de viaţa de zi cu zi, de dorinţa de a se pune la adăpost, de un sentiment de dezamăgire sau, dimpotrivă, de atracţia faţă de un nou mod de viaţă?

– Dacă acest interes se naşte din dezamăgire faţă de lume, nu este decât un foc de paie. Mai degrabă se cuvine să fie produs de atracţia faţă de viaţa creştină sau, mai precis, faţă de o viaţă creştină mai intensă. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această întrebare: „Dacă doi oameni la fel de puternici şi de aceeaşi vârstă se întrec în alergare, unul cu un sac greu în spate, celălalt, fără nici o povară, care dintre ei va câştiga? Fireşte, cel care nu are nici o povară de dus.” De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel care nu are grija familiei se poate îngriji nestingherit de înălţarea sa duhovnicească… Adică îşi poate de-l dica tot timpul şi întreaga putere sporirii în virtuţi, dedicându-se deplin împlinirii lor şi ferindu-se de orice prilej de păcat.

Trebuie, fireşte, să ţinem seama de societatea actuală şi de importanţa pe care ea o acordă valorilor materiale. Când copiii construiesc în joacă baraje din pietre şi din lemne la malul apei, adesea apa se revarsă, le strică şi le mută în cu totul alt loc; aşa şi tinerii din ziua de azi, sătui de atâta educaţie materialistă, când descoperă o altă perspectivă, pur duhovnicească, se îndreaptă spre acest lucru cu totul nou pentru ei.

Înaintea oricărui om – şi mai cu seamă a creştinului – stau două căi: a căsătoriei trăite în virtute şi în cinste, sau a monahismului, care şi el se trăieşte în virtute şi în cinste. Puţini oameni primesc tunderea în monahism la prima tinereţe, pentru că nu ştiu despre ce este vorba cu adevărat. Nu ştiu la ce se renunţă, nici ce se primeşte. Monah ajungi la vârsta maturităţii, când ştii pentru ce se face făgăduinţa celibatului şi ce înseamnă toate celelalte făgăduinţe.

– Toată lumea cunoaşte această expresie a Preafericirii Voastre: „Cuvintele să vă fie blânde, iar argumentele puternice. Aşa îi învăţaţi pe fiii voştri duhovniceşti, pe cei care au crescut în preajma voastră şi care vă stau astăzi alături?

– Da, aşa este. Când este vorba de chestiunile cele mai intime, cele mai profunde şi vitale, nu trebuie niciodată să impui ceva. Multe secte se arată adesea agresive şi se luptă din răsputeri „să ne împingă în Rai”, cum zic chiar ei. Or, libertatea de care dispune omul nu îndreptăţeşte în nici un fel un asemenea mod de a acţiona. În faţa celuilalt, datoria noastră este ca, prin viaţa noastră, prin credinţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre, să-L înfăţişăm şi să-L mărturisim pe Hristos şi Evanghelia Sa. Cine are urechi de auzit să audă; cine are ochi de văzut să vadă. Dacă aceasta este voia Lui, cine nu doreşte s-o împlinească, nu va putea să spună pe urmă: „N-am ştiut!” Va avea de dat răspuns, va fi răspunzător, fiindcă libertatea nu poate fi despărţită de responsabilitate. O altfel de purtare nu este vrednică de om. Iar responsabilitatea fără libertate este nevrednică de Dumnezeu.

Nu credem într-un destin atotputernic, noi credem în Pronia dumnezeiască. Avem datorii de împlinit, pe care Dumnezeu le-a pus înaintea noastră şi a vremurilor în care trăim, dar fără constrângere, aşa cum ne învaţă Evanghelia. Cărturarii şi fariseii au respins planul pe care Dumnezeu îl avea pentru ei, în vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul a acceptat deplin ceea ce îngerul i-a spus că Dumnezeu aştepta de la el. A primit deplin acest plan, şi-a dat viaţa, capul şi l-a pus pentru el. Cele două alegeri s-au făcut de bunăvoie, dar unul a dus la pierzare, iar celălalt, la mântuire.
(Interviu realizat de Marina Rajevic-Savic pentru emisiunea „In timp ce îngerii dorm”, pe 24 aprilie 1996.

Articol preluat din cartea „Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre” de Jean-Claude Larchet, Editura Sophia)

 

Tânărului îi lipsește de multe ori răbdarea, echilibrul, înțelepciunea. Din viața și zicerile Părintelui Patriarh Pavle al Serbiei se poate desprinde atât hotărâre și vitalitate, deși a fost ales patriarh la 75 de ani, cât și cumpănire, dreaptă socoteală. Sperăm că multe frământări își vor găsi liniștea în cele de mai sus, iar pentru cine dorește mai mult, cărțile dedicate Preafericirii Sale așteaptă cuminți pe rafturile librăriilor.

 

Introducere și prelucrare text, Pr. George-Ovidiu Chirița

Publicat în Patrologie | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Osteneală de drag

”Sacrificiul pe care l-am făcut eu a fost, fără să discut, munca. Ăsta-i sacrificiul pe care îl face fiecare vrând-nevrând: omul dacă nu muncește n-are! Munca e sacrificiul cel mai mare! Trebuie să te silești să faci, mereu, mereu… să nu stai.”

Cuvintele de mai sus aparțin unei săvineștence care la vremea aceea purta cu hărnicie în spate 90 de ani. Mi-au atras atenția când mă gândeam despre ce aș putea așterne câteva rânduri pe hârtie cititorilor buletinului parohial ”Hai cu noi”. Acest citat l-aș asocia părerii multor părinți vechi ai Bisericii noastre ortodoxe care afirmă că, în cazul oamenilor gospodari, chiar dacă nu duc o viață prea bisericească, mântuirea nu este prea departe de ei. Aceasta deoarece la un moment dat, prin rânduiala lui Dumnezeu, nu vor mai răbda ca în cele lumești, să fie harnici, întreprinzători, ostenitori, doritori de lucruri frumoase și de calitate, buni familiști, cunoscători ai mersurilor vieții și legați cu multe ițe de oamenii din jur, iar în cele duhovnicești, să fie delăsători, neimplicați, necunoscători, corijenți la școala vieții veșnice și a traiului în Biserică. Când vor observa că se lărgește prăpastia din viața și din sufletul lor, că nu au dobândit nici tihna, nici fericirea, vor lua măsuri și vor dovedi aceeași hărnicie, osteneală și pricepere în a se integra organismului Bisericii.

Viața bisericească are ritmul ei, atât în viața duhovnicească personală și familială, cât și în cea comunitară, formată din prilejurile de adunare a credincioșilor, la biserică sau în afara ei. Nu trebuie să faci nimic ca să ieși din acest ritm, dar trebuie să te ostenești, să-ți impui, să te sacrifici ca să reintri în ritm. Pentru cei care se întorc în sânul maicii Biserici, duhovnicii fac, pe răspunderea lor, multe pogorăminte, pentru ca într-un interval mai scurt sau mai lung de timp, credinciosul să nu mai aibă nevoie de ele și să se poarte singur, cum zic bătrânii.

În sufletul credincioșilor se petrece un fenomen tare nenatural: se lasă atrași spre diferite lucruri sau persoane, ori sunt angrenați în diverse activități, dar pe sine nu reușesc, de bunăvoie, de drag, să se urnească, să se trimită, să se împingă într-o direcție sau alta, deși toți cădem de acord că lucrurile făcute din conștiință, de vorbă bună, sunt mai de dorit decât cele impuse, ori cele către care suntem manipulați, duși de nas, păcăliți a le face. De multe ori ajungem, conștienți de neputințele noastre duhovnicești ori de insuficienta cunoaștere de sine, să apreciem când cineva reușește să apese el pe anumite butoane lăuntrice, ale noastre, sau ale apropiaților noștri, la care noi nu știm să umblăm, să ne dorim a fi seduși, impresionați, momiți într-o anumită direcție pozitivă către care noi nu reușim să ne pornim.

Pe undeva, există un mecanism dumnezeiesc aici, dar pe care mai mult îl folosește cel rău, sau îl manipulează după priceperea și în interesul lor diferiți oameni. Dumnezeu, ne spun Sfinții Părinți, așteaptă opțiunea noastră, după care trimite harul Său, deoarece multe lucruri sau activități, pe care El ne cere a le dobândi sau a le săvârși, iar noi le acceptăm prin credință, depășesc de fapt puterile noastre naturale. Opțiunea noastră înseamnă însă un exercițiu de libertate a voinței, deci trebuie să existe o puternică dispoziție sufletească (gând, dorință și impuls) către ceea ce avem de făcut sau către persoana cu care vrem să intrăm într-un anumit tip de relație.

Cumva, așadar, niște influențe din afara propriei persoane trebuie să fie, și au rolul lor. O anumită neputință a omului se vădește în voința sa – în care sunt înmănuncheate gânduri, dorințe și porniri – dar silința spre a respinge oferta negativă din afară și a opta pentru cea pozitivă: pentru lucruri, persoane, activități necesare și vrednice de dorit, aceasta ne aparține. Cu cât e mai curată și hotărâtă, adică mintea, pofta și motivația sunt mai intense, cu atât harul va lucra mai bine și vom fi mirați noi înșine de ce am putut săvârși, sau ce am ajuns ca oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci vom recunoaște că într-adevăr, după cuvântul Domnului Iisus Hristos, sămânța cea bună a rodit înzecit și însutit în pământul bun al ființei noastre, un pământ pe care tot Duhul Sfânt ne-a ajutat să-l defrișăm și să-l fertilizăm.

Aici se găsește cheia, și dacă am înțeles neștiința, nesimțirea și neputința noastră, vom căuta în acest post un duhovnic pentru a ne dezlega de păcate, a ne învăța despre resorturile vieții creștinești și a ne dărui harul unei voințe sfințite, capabile să lucreze cu harul dumnezeiesc. Har pentru ca să putem primi alt har. Operație și tratament. Tratamentul cuprinde și o dietă, epitimia sau canonul, exercițiul care să mențină voința sfințită (și iar repet ce am scris mai înainte că voință înseamnă minte ținând hățurile dorințelor și pornirilor), să facă începutul vindecării profunde, până la ultima fibră a ADNului trupesc și sufletesc, pentru ca să primim apoi Cinstitul și Preasfântul Trup și Sânge al Mântuitorului, un adevărat transplant de umanitate curățită, sfințită și îndumnezeită. După ce am primit Împărtășania, deja lucrurile sunt mai simple pe plan lăuntric, dar nu se potolesc în veci ispitele din afară, și colac peste pupăză, Dumnezeu vrea să ne pregătească pentru harisme, darurile spirituale care se grefează pe virtuțile noastre și ne învrednicesc a fi lumina lumii și sarea pământului.

Opțiunea sau alegerea de care pomeneam, oricât ar fi stimulată din afară de har, de duhovnic, de familie, de necazuri, că se poate și așa, se face de drag. Omul trebuie să-și dea singur niște argumente că îi este de folos să-și asume niște osteneli pentru ca să se integreze în ritmul duhovnicesc al Bisericii și apoi chiar să-l depășească, trecând de la împlinirea poruncilor la urmarea sfaturilor evanghelice; să-și aducă aminte de consecințele trăite personal și de cele pe care le-a observat sau le-a citit pentru eventualitatea în care își pierde mântuirea plătită cu sânge de Hristos Domnul; să se îmboldească pe sine cu aceste argumente, așa cum o face în cele lumești în atâtea și atâtea împrejurări în care-i musai să împlinească un lucru sau altul; să facă singur reclamă puterii sale poftitoare din suflet cât e de bine, de dorit, de plăcut, frumos și folositor, câtă libertate, ușurare și liniște, ba chiar și câte firmituri dulci de bucurie poate găsi în viața duhovnicească; cât de nevrednică se prezintă osteneala și durerea de acum de răsplătirile promise de Dumnezeu.

Încredințați că harul lui Dumnezeu va interveni negreșit pentru lucrarea și plinirea – aducerea la bun sfârșit – a realităților duhovnicești pe care ne facem curaj să le aducem în viața noastră, să ne asumăm, de drag, osteneala postului, rușinea păcatelor și îndrăzneala mărturisirii întru întâmpinarea venirii în viața noastră a pruncului Iisus.

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Școala vieții veșnice

După ce la 1 septembrie începe anul bisericesc, la jumătatea lunii sună clopoțelul începutului de an școlar. Copii, părinți, bunici, intră în ritmul și programul școlii sau îl adaugă la ocupațiile lor zilnice. Se cumpără uniforme și rechizite, se fac rugăciuni pentru minte și înțelepciune și se pornește în călătoria ce durează aproape 10 luni pe an.

De-a lungul anului, copiii și cei care le poartă de grijă, la catedră și acasă, urmează un program bine stabilit și susțin un ritm ca să poată duce la capăt călătoria anului școlar. Se fac eforturi de către toți pentru a asigura succesul copiilor în societate și pentru ca lumea să meargă înainte, mereu împrospătată cu noi generații. Este o campanie de lungă durată, de minim 10 ani, și care se prelungește o viață întreagă pentru cei care nu se opresc din învățat, care află mereu lucruri noi și se șlefuiesc pe sine toată viața. Câștigă cei care se silesc pe sine, care urmează regulile, care privesc mereu înainte, care sacrifică pe ”acum” pentru ”mai încolo”, care se pregătesc pentru a gusta și înmulți ceea ce le oferă viața.

Anul bisericesc a început înainte de cel școlar. Viața noastră în Biserica întemeiată de Domnul Iisus Hristos și încredințată sfinților a pornit cu ieșirea din apa sfințită și miruită a Sfântului Botez. A continuat cu pecetluirea simțurilor și părților trupești de căpetenie cu Sfântul și Marele Mir, apoi am crescut în ritmul Sfintei Liturghii de fiecare săptămână în care părinții și bunicii s-au străduit ca măcar noi să nu lipsim de la împărtășirea cu Preacuratul Trup și Scumpul Sânge al Mântuitorului Hristos. Unii am mai stat cu părinții și bunicii la slujbă, alții am plecat repede acasă, din voia părinților sau din moftul și neliniștea noastră. Acasă ne-am rugat dimineața și seara, sau măcar seara. Am învățat apoi să zicem Tatăl nostru înainte de masă și să mulțumim lui Dumnezeu și mamei/bunicii după aceea, sau măcar să ne facem o Sfântă Cruce și să mulțumim la sfârșit gospodinei.

După împlinirea vârstei de 7 ani, unii părinți și bunici ne-au dus lunar sau la 40 de zile la spovedit și apoi la împărtășit, ca să nu ne pierdem ritmul sfânt al copilăriei și să dobândim un nou prieten și îndrumător, duhovnicul. Alții ne-au trimis mai rar, în posturile de peste an, sau înainte de Învierea Domnului. Uneori ne-am mulțumit cu spovedania și împărtășirea în grup, în timpul orei de Religie, duși de profesorul nostru. După o vreme, mulți am abandonat Biserica sau am vizitat-o sporadic, la nevoie, ori la sărbătorile mari, sau când familia avea un eveniment care se petrecea în biserică. Am regăsit-o undeva după 30 sau 40 de ani, când trupul ne-a dat de veste că suntem trecători și tinerețea s-a dus. Am văzut ce greu ne urnim la biserică și ne integrăm în ritmul ei, cât de dificil ne este să ne deschidem sufletul zdrențuit și obosit în fața unui duhovnic, cât de străină pare rânduiala de a ne ruga seara și dimineața, înainte și după masă, cât de greu se pleacă șalele și genunchii la metanii și închinăciuni, cum aceeași gură care judeca cerul și pământul trebuie să slăvească pe Dumnezeu și să cinstească și să apere Biserica și pe slujitorii și rânduielile ei.

Nu este ușor ca la sfârșit de săptămână, să înlocuiești grătarul sau mersul la rude și prieteni cu vizitarea unei mănăstiri, să rupi din concediu câteva zile și pentru un pelerinaj, să mai citești și altceva decât ziarul și internetul, adică pe Sfinții Părinți și duhovnici și rugăciunile din cartea până mai ieri nebăgată în seamă. Am pierdut prieteni, ne-am depărtat de cunoștințe, dar am câștigat alții, mai puțini, mai liniștiți și mai statornici. Am început să mai și dăm, nu doar să luăm, să iubim, nu doar să fim iubiți, să ne ostenim ca să ne fie mai ușor, în loc să lenevim în același scop, fără a fi vreodată pe deplin odihniți. Trupul nostru ostenit a căpătat un suflet care în sfârșit îl umple și-l poartă cu hotărâre. Neputințele și necazurile au sens și viața întreagă nu ne mai apasă ca odinioară, sunt greutăți pe care ni le asumăm știind că ne modelează, ne șlefuiesc, ne maturizează, ne conduc spre bătrâneți pline de cinste și spre sfârșit creștinesc, fără mustrări de conștiință, în pace, cu nădejdea vieții veșnice.

Toate făpturile au pe lume ritmul lor, o rânduială, un program, fără de care se îmbolnăvesc, se strică și pier. Omul, din cauza voinței libere, poate să refuze ritmul naturii, al societății, al propriei creșteri intelectuale sau duhovnicești și să-și imagineze altul, să inventeze o lume proprie al cărei dumnezeu atotputernic să fie. Lovindu-se de alți indivizi la fel de independenți, intră în conflict sau temporară cârdășie cu aceștia, în dauna celor care urmează drumul bătătorit, dar abrupt și strâmt al vieții drepte și sfinte.

Creștinilor le revine cinstea de a intra în ritmul și programul lui Dumnezeu, cu osteneală, cu luptă, cu sacrificiile pe care o astfel de viață le presupune. Sf. Pavel zice: mă ostenesc și mă lupt, potrivit lucrării Lui, care se săvârșește în mine cu putere (Coloseni 1: 29). Dumnezeu se coboară la fiecare dintre noi și ne ia de mână, ajutându-ne să mergem, apoi să pășim în ritm susținut, nu ca la plimbare, căscând ochii primprejur, după care impune un pas, o viteză, potrivită nouă, după măsura și cunoașterea Lui, nu după mofturile și ezitările noastre. Pe drum, ne înțelepțește și ne spune și de ce ne ostenim, și care este scopul: să înfățișăm pe tot omul, desăvârșit, în Hristos Iisus (Coloseni 1: 28). Desăvârșirea înseamnă plinătate, integritate, perfecțiune, și după matricea ei divină, am fost și noi creați și apoi chemați la sfințenie, la desăvârșire (Matei 5: 48).

Dintre toate făpturile, omul are o misiune specială, de aceea a și fost înzestrat cu un trup și un suflet croite altfel decât la plante și animale. Din această cauză, el poate, asemenea unui elev înzestrat și talentat, dar leneș și rău, să treacă prin viață – cel puțin o perioadă – ca gâsca prin apă; este singura făptură care își permite acest lux, din cauza superiorității sale, dar și singura care plătește amarnic, încă din această viață. Atât munca în exces, cât și plăcerile, îmbătrânesc și îmbolnăvesc pe om. Dacă se mânie în exces sau poftește prea mult, își face rău, obosește, se epuizează. Dacă își imaginează mereu, sau din contra, nu-și exersează și simțurile duhovnicești, se limitează pe sine și nu atinge scopul pentru care a fost lăsat pe pământ.

Pe Dumnezeu trebuie să-L vezi cu mintea, mereu prezent, dar nu să ți-L imaginezi; să fie ca aerul, sau ca viețuitoarele microscopice, acolo, dar vizibil numai cu efortul și instrumentele potrivite. Să-L auzi cu mintea, vorbindu-ți prin toate împrejurările vieții, la care să nu rămâi surd. Să vorbești cu El, dar așa cum vrei să-ți vorbească cei mai iubiți ei tăi, ca să simți puterea fiecărui cuvânt. Să-l pipăi și să-l guști cu mintea, cu dorința, cu impulsul lăuntric, în sufletul tău, ca pe o haină ce te acoperă și în aproapele tău, dar mai ales în oamenii și locurile sfinte. Toate să le încercați, spunea Sfântul Apostol Pavel, țineți ce este bine (I Tesaloniceni 5: 21). Cine citește mai multe rânduri din locul citat se încredințează că nu reprezintă un permis de experimentare pe propria piele și viață, ci o invitație la a căuta, a cerceta, a alege ce ni se potrivește și se vădește mai bun și mai aproape de desăvârșire din viața Bisericii.

Pentru un minim simț artistic al proporțiilor și culorilor, am făcut o oră de desen pe săptămână, timp de mulți ani. Pentru un dram de formă fizică, o oră de sport. Pentru a ști să vorbim corect și frumos, pentru a formula idei oral și scris, măcar trei ore pe săptămână de limbă și literatură. Pentru a ne descurca în țări depărtate, două ore de limbi străine. Pentru a ne pregăti pentru veșnicie, 80 de ani pare mult; oră de rugăciune pe zi, la fel, două ore la biserică, pe săptămână, inutil; un ceas cu duhovnicul, o dată pe lună, imposibil de găsit. Două zile de post săptămânal, o corvoadă. Facem și suportăm atâtea pentru un salariu și apoi o pensie, dar pentru împărăția lui Dumnezeu, oare nu merită un program și un efort?! Sfântul Apostol Pavel, un om mărunt și bolnav, școlit pentru a deveni rabin, dar care în floarea vârstei a trebuit să se reorienteze ca apostol neobosit al neamurilor, spunea că pătimim împreună cu Hristos ca împreună cu El să ne preamărim, socotind că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Romani 8: 18). Tot el adăuga că făpturile necuvântătoare suspină și așteaptă să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu, ori noi oamenii suntem mai fuduli și mai plafonați ca ele, trăind numai pentru cele lumești și stricăcioase.

Începe școala pentru copii noștri, intrăm în ritmul lor, îi ajutăm, insistăm să se țină de cârd în clasă și să stea cât mai în frunte, le amintim de ce se duc la școală și le arătăm cum suferim noi, dar greu ne va fi dacă nu avem și noi un ritm și un program care să depășească cerințele zilnice lumești. Și mai greu ne va fi dacă nu întindem mâna spre Dumnezeu să ne ridice, să ne ia cu El, să-I urmăm până la cer, casa noastră adevărată. Ambiția și nevoința omenească, unite cu har dumnezeiesc, pot dospi aluatul vieții noastre în prescura peste care se pogoară Duhul Sfânt și ni-L aduce pe Hristos. Să auzim și noi clopoțelul neobosit care ne cheamă neîncetat la școala vieții veșnice.

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Spiritualitate | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Împăratul propriei vieți

Meditație la Sf. Împărați Constantin și Elena

Sfințirea unei icoane reprezintă, în viziunea ortodoxă românească, prefacerea ei nevăzută din simplu obiect artistic, frumos colorat și bine finisat, în obiect de cult. Preotul se roagă ca Dumnezeu să ”primească” icoana, adică să accepte darul omului și prin sfințire să i-l întoarcă transfigurat, un chip legat prin har de sfântul zugrăvit, astfel încât credincioșii, ”privind la ele, să Te preaslăvească pe Tine, Care i-ai preamărit, și să se nevoiască a fi următori vieții și faptelor prin care aceia s-au învrednicit a dobândi harul Tău și împărăția Ta”.

Credincioșii care se folosesc de chipul sfințit al icoanei în acest mod îl află pe Dumnezeu ”ascultător, milostiv, dătător darnic de tot binele, mântuind de toată supărarea și nevoia și de toate durerile sufletești și trupești, … pentru rugăciunile sfântului” din acea icoană. Toate aceste cuvinte citate sunt din Molitfelnic, cartea de slujbă după care preotul sfințește orice icoană.

Când venim la biserică în zi de sărbătoare, precum și la plecare, după cum am învățat urmărind pe cuvioșii părinți din mănăstiri, ne închinăm trecând pe la icoane, măcar cele de pe iconostasul mic (tetrapod) și pe la strana Maicii Domnului. Pe tetrapod se găsește mereu icoana sfântului zilei, ori a sărbătorii din perioada respectivă, precum și icoana hramului bisericii.

De Sfinții și întocmai cu Apostolii Împărați Constantin și maica sa Elena, vom regăsi această icoană în drumul nostru spre Sf. Altar. Vom săruta poala hainei vrednicului împărat și a evlavioasei sale maici, precum și Sf. Cruce a Domnului pe care aceasta a descoperit-o la Ierusalim, acum 17 veacuri. Ținem în mână un pomelnic cu mulțumirea și nevoia noastră, cu numele celor dragi sau chiar a celor în vrajbă cu noi, câteva lumânări, simbol al lui Hristos Care S-a jertfit să ne dea lumină, prescuri, semn al părtășiei noastre la Taina Cinei Mielului dumnezeiesc, și un dar pentru lăcașul sfânt, casa Domnului, și sperăm noi, și casa noastră întru veșnicie.

După cum i s-a arătat într-o vedenie unui alt (ne)credincios toma, Sf. Împărați sunt cu adevărat sfinți, vrednici de cinstire și ajutători. Ca împărați, încă din timpul vieții primeau multe audiențe și petiții, cărora le răspundeau cu dreptate. În cazul închinătorilor, vor ca să ne învrednicim și noi veșnicei împărății, ori pentru aceasta, scăpați de problema cu care ne ajută ei, s-ar cuveni să devenim și noi împărați peste viața noastră, peste patimile și poftele noastre, să îmbrăcăm porfira împărătească a slujirii aproapelui și ajutorării Bisericii noastre, să ne arătăm apărători ai rânduielii, dreptății și bunei-înțelegeri în casa și satul nostru, deopotrivă milostivi și iubitori, dar la nevoie hotărâți și mărturisitori. Atunci vom primi și noi coroane împărătești întru împărăția lui Dumnezeu.

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Predici | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu