”Lupta cea bună m-am luptat”

”Veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul” (Matei 24: 6).

Tulburări, conflicte care ajung la război, toate fac parte din peisajul contemporan. Forțele combatante pe de o parte, victimele pe de alta, pacifiștii printre toți. Combatanții pozează în pacifiști, toți plâng de dragul victimelor, pacifiștii folosesc arme ca să încheie conflictul.

Oamenii obișnuiți sunt îngrijorați că focul războiului s-ar putea întinde până la ei, tulburând și distrugând tot avutul lor, planurile de viitor, familiile, punându-i la încercări peste forțele lor.

Ca nou popor ales, putem învăța din trecutul celui vechi, Israel, și a îndelungii sale experiențe în ceea ce privește conflictele și luptele cu popoarele din jur.

Evreii nu erau un neam războinic, din contra, perioada sclaviei din Egipt, timp de patru veacuri (FA 7: 6), îi făcea rezervați în fața conflictelor, fapt recunoscut de însuși Dumnezeu (Ieșire 13: 17). Singurul conflict deschis de ei a fost cel cu triburile canaanite din Țara Sfântă, ale căror păcate ajunse la apogeu au făcut pe Dumnezeu să poruncească exterminarea lor (Facere 15: 13,16; II Macabei 6: 14); în ciuda pericolului duhovnicesc, israeliții au preferat și cu aceștia să conviețuiască, fapt care le-a îngreunat stabilirea în Țara Sfântă și timp de 400 de ani nu au reușit să se unifice ca națiune și teritoriu, ci au dus o viață tribală, uniți de Legea lui Moise și de jertfelnicul unic de pe lângă Chivotul Sfânt.

Evreii nu au intervenit în luptele dintre marile puteri imperialiste ale antichității, ba chiar nu ar fi trebuit să caute alianțe cu ei (Deuteronom 7: 2-7; Iosua 9: 7; Isia 2: 6; Isaia 36; 57: 8; II Cronici 19: 2; IV Regi 23: 29), fapt observat și în contemporaneitate, când multe voci acuză conducerea laică a statului modern Israel că face prea mult apel la alianțe favorabile și nu se bazează pe ajutorul dumnezeiesc.

Conflictele poporului ales au fost cu statele vecine, păgâne și politeiste (cu excepția fenicienilor). Cel mai adesea luptau pe teritoriul propriu, iar când reușeau să ducă o campanie în țările vecine, nu le colonizau, ci le făceau tributare, pentru a avea pace la granițe.

Dumnezeu a prevăzut toate acestea, de aceea le-a oferit câteva linii călăuzitoare în caz de război:

”Când veţi merge la război, în pământul vostru, împotriva vrăjmaşilor care năvălesc asupra voastră, însoţiţi sunetele de trâmbiţă cu strigăte şi veţi fi pomeniţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi veţi fi izbăviţi de vrăjmaşii voştri” (Numeri 10: 9). Trâmbițele chemau la adunare, iar strigătele arătau răspunsul obștii. Așadar, dacă oamenii se mobilizau la chemarea trâmbițelor, Dumnezeu îi ajuta și învingeau, indiferent cine le era vrăjmaș.

La luptă nu mergea tot poporul, ci doar câte o mie din fiecare seminție era suficient pentru a înfrânge, de exemplu, 5 regi madianiți (Numeri 31: 4-5,8). Scopul nu era prada, din contra, partea luată de locașul sfânt era insignifiantă, a cincisuta parte, deși slujitorii lui prezenți în rândul trupelor asigurau soldații de prezența lui Dumnezeu care le aducea victoria (Numeri 31: 28). Nici nu mergeau toți, ca să fie evident că Dumnezeu, nu armele sau mulțimea luptătorilor, asigurau biruința (Judecători 7: 2,7).

De asemenea, cei cărora le era frică, deci nu aveau credință că Dumnezeu le va asigura victoria, trebuie să rămână acasă, pentru a nu strica moralul și credința trupelor (Deuteronom 20: 8). Pe lângă aceștia, nu se mobilizau toți cei care aveau anumite treburi începute și neterminate, și a căror moarte în război ar fi dus la dezechilibre sociale (Deuteronom 20: 5-7), semn că războiul nu trebuie în mod necesar să tulbure peste măsură o comunitate, un popor, o idee care și astăzi se implementează prin folosirea de trupe puține, bine înarmate și profesioniste, dar din păcate fără intervenția lui Dumnezeu.

Războiul era de apărare, sau împotriva cetăților desemnate de Dumnezeu ca păcătoase și idolatre, un potențial pericol pentru credinncioși (Deuteronom 20: 17-18). Acestea nu beneficiau de clemență nici dacă se predau, pe când oricare altele, din afara Canaanului, dacă predau armele, bărbații erau cruțați (Deuteronom 20: 10-13).

Interesant, pomii fructiferi nu se tăiau pentru construcția mașinilor de război, ci se lăsau, semn că Dumnezeu nu îngăduia ca acest cataclism pe care-l reprezintă conflictual armat să afecteze peste măsură o zonă cuprinsă de el (Deuteronom 20: 19-20), o idee care acum 3400 de ani frâna avântul războinic al unei armate, îl supunea rațiunii, iar astăzi trimite la necesitatea reducerii și eventual distrugerii arsenalului de distrugere în masa.

Observăm în final că toți bărbații buni de război, din timpul lui Iosua Navi și Caleb, care nu au avut credință și curaj să intre în Canaan, au pierit pe cale, fără să intre în odihna Domnului (Iosua 5: 4-6). Ideea a fost reluată de Sf. Apostol Pavel (Evrei 4: 5), cu scopul de a convinge pe creștini să se lupte pentru a intra în odihna Lui (Evrei 4: 11). Pe lumea aceasta ne ostenim și luptăm, căutăm să intrăm în ritmul lucrării lui Dumnezeu căreia ne asociem, ca odată reușind, să ne odihnim și noi de lucrările noastre, precum și El de ale Sale (Coloseni 1: 24-25,29; Evrei 4: 10). Sfinții Părinți dau mărturie că purtați de har, le este din ce în ce mai ușor și sunt din ce în ce mai motivați să trăiască o viață sfântă, la rugăciune nu se mai ostenesc ei, ci îi poartă Dumnezeu, iar dincolo, în veșnicie, primesc plată desăvârșită și duc o viață de slăvire a lui Dumnezeu și ajutorare a oamenilor.

Pr. George Ovidiu Chirița

Anunțuri
Publicat în Biblice | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum se comportă  Dumnezeu cu poporul Său

I Petru 2:10 Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu.

Vorbind creștinilor risipiți printre păgânii din orașele Asiei Mici, Sf. Petru le insuflă o nouă conștiință a identității lor. Folosește expresii din Vechiul Testament adresate evreilor și le redirecționează către creștini, spunându-le că ei constituie mai nou poporul lui Dumnezeu, ”seminție aleasă, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2: 9). Cu această  nouă conștiință și mentalitate, ei puteau să reziste mai bine ruperii de foștii prieteni și persecuțiilor de tot felul (I Petru 3: 8-14; 4: 3-5) și să urce spre unirea cu Dumnezeu (II Petru 1: 4-7).

Peste veacuri, am avut parte de multe popoare creștine, iar neamul românesc s-a născut creștin. Cu această cinste vin deopotrivă binecuvântări și responsabilități, care în general respectă o ordine, un tipic, pe care creștinii îl pot lua de la vechiul popor ales. Capitolul 26 din cartea Levitic conține această comoară de multe ori pierdută, nebăgată în seamă, o rânduială a felulului în care vin binecuvântările și pedepsele asupra unui popor binecredincios. Fiecare poate observa în jur situația poporului român creștin și din rândurile următoare evaluează cauzele și cam pe unde ne situăm astăzi pe scara binecuvântărilor și/sau pedepselor dumnezeiești.

Levitic 26:

  1. Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite; nici stâlpi să nu vă ridicaţi; nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta să nu vă aşezaţi în pământul vostru, ca să vă închinaţi la ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.
  2. Zilele de odihnă ale Mele să le păziţi şi locaşul Meu cel sfânt să-l cinstiţi, că Eu sunt Domnul.
  3. De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele,
  4. Vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele lor.
  5. Treieratul vostru va ajunge până la culesul viilor, culesul viilor va ajunge până la semănat; veţi mânca pâinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pământul vostru fără primejdie.
  6. Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi goni fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pământul vostru.
  7. Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră.
  8. Cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie înaintea voastră.
  9. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta; veţi avea copii, vă voi înmulţi şi voi fi statornic în legământul Meu cu voi.
  10. Veţi mânca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi.
  11. Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scârbi de voi.
  12. Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu.
  13. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-am scos din pământul Egiptului, ca să nu mai fiţi robi acolo; am sfărâmat jugul vostru şi v-am povăţuit cu fruntea ridicată.
  14. Iar de nu Mă veţi asculta şi de nu veri păzi aceste porunci ale Mele,
  15. De veţi dispreţui aşezămintele Mele şi de se va scârbi sufletul vostru de legile Mele, neîmplinind poruncile Mele, şi călcând legământul Meu,
  16. Atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: Voi trimite asupra voastră groaza, lingoarea şi frigurile, de care vi se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul; veţi semăna seminţele în zadar şi vrăjmaşii voştri le vor mânca.
  17. Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; vor domni peste voi duşmanii voştri şi veţi fugi când nimeni nu vă va alunga.
  18. Dacă nici după toate acestea nu Mă veţi asculta, atunci înşeptit voi mări pedeapsa pentru păcatele voastre.
  19. Voi frânge îndărătnicia voastră cea mândră şi cerul vostru îl voi face ca fierul, iar pământul vostru ca arama.
  20. În zadar vă veţi cheltui puterile voastre, că pământul vostru nu-şi va da roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi vor da poamele lor.
  21. Dacă şi după acestea veţi umbla împotriva Mea şi nu veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci vă voi adăuga lovituri înşeptit pentru păcatele voastre;
  22. Voi trimite asupra voastră fiarele câmpului, care vă vor lipsi de copii; vor prăpădi vitele voastre şi pe voi vă voi împuţina aşa, încât se vor pustii drumurile voastre.
  23. Dacă nici după aceasta nu vă veţi îndrepta, împotrivindu-vă Mie,
  24. Atunci şi Eu voi veni cu mânie asupra voastră şi vă voi lovi înşeptit pentru păcatele voastre.
  25. Voi aduce asupra voastră sabie răzbunătoare, ca să răzbune legământul Meu. Iar dacă vă veţi ascunde în oraşele voastre, voi trimite asupra voastră molimă şi veţi fi daţi în mâinile vrăjmaşului.
  26. Pâinea, care vă hrăneşte, o voi lua de la voi; zece femei vor coace pâine pentru voi într-un cuptor şi vor da pâinea voastră cu cântarul şi veţi mânca şi nu vă veţi sătura.
  27. Dacă nici după aceasta nu Mă veţi asculta şi veţi păşi împotriva Mea,
  28. Atunci şi Eu cu mânie voi veni asupra voastră şi vă voi pedepsi înşeptit pentru păcatele voastre;
  29. Veţi mânca din carnea fiilor voştri şi din carnea fiicelor voastre.
  30. Dărâma-voi înălţimile voastre şi voi strica stâlpii voştri; trupurile voastre le voi prăbuşi sub dărâmăturile idolilor voştri şi se va scârbi sufletul Meu de voi.
  31. Oraşele voastre le voi preface în ruine, voi pustii locaşurile voastre cele sfinte şi nu voi mirosi miresmele plăcute ale jertfelor voastre.
  32. Pustii-voi pământul vostru aşa încât să se mire de el vrăjmaşii voştri care se vor aşeza pe el;
  33. Iar pe voi vă voi risipi printre popoare; în urma voastră Îmi voi ridica sabia şi va fi pământul vostru pustiu şi oraşele voastre dărâmate.
  34. Atunci pământul se va bucura de odihnele sale în zilele pustiirii lui; când voi veţi fi în pământul vrăjmaşilor voştri, atunci pământul vostru se va odihni şi se va bucura de odihna lui.
  35. În toate zilele pustiirii lui el se va odihni cât nu s-a odihnit în zilele de odihnă ale voastre, când locuiaţi voi în el.
  36. Celor ce vor rămâne dintre voi le voi trimite în inimi frica în pământul vrăjmaşilor lor; până şi freamătul frunzei ce se clatină îi va pune pe fugă şi vor fugi ca de sabie şi vor cădea când nimeni nu-i va alunga.
  37. Se vor călca unul pe altul, ca cei ce fug de sabie, când nimeni nu-i va urmări şi nu veţi avea putere să vă împotriviţi vrăjmaşilor voştri.
  38. Veţi pieri printre popoare şi vă va înghiţi pământul vrăjmaşilor voştri.
  39. Iar cei ce vor rămâne din voi se vor usca pentru păcatele lor în pământurile vrăjmaşilor voştri, se vor usca şi pentru păcatele părinţilor lor.
  40. Atunci îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, cum au săvârşit ei nelegiuiri împotriva Mea şi au păşit împotriva Mea.
  41. Pentru care şi Eu am venit cu mânie asupra lor şi i-am adus în pământul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată împrejur şi vor suferi ei pentru nelegiuirile lor.
  42. Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, de legământul Meu cu Isaac, şi de legământul Meu cu Avraam Îmi voi aduce aminte şi de pământ îmi voi aduce aminte.
  43. Când pământul va fi părăsit de ei şi el se va bucura de odihna lui, golit fiind de ei, şi ei vor suferi pentru fărădelegi şi pentru că au nesocotit legile Mele şi sufletul lor s-a scârbit de aşezământul Meu;
  44. Când vor fi ei în pământul vrăjmaşilor, Eu nu-i voi dispreţui şi nu Mă voi scârbi de ei, aşa încât să-i pierd şi să stric legământul Meu cu ei, că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor.
  45. Îmi voi aminti de ei pentru legământul încheiat cu strămoşii lor, pe care i-am scos din pământul Egiptului, înaintea ochilor popoarelor, ca să fiu Dumnezeul lor. Eu sunt Domnul”.
  46. Acestea sunt aşezămintele, hotărârile şi legile pe care le-a aşezat Domnul între Sine şi fiii lui Israel prin Moise, pe Muntele Sinai.

Versetele de la 1 la 3 menționează pe scurt elementele principale care compun viața credincioșilor: o relație exclusivă cu Dumnezeu, respectarea locașului sfânt și a sărbătorilor, precum și a poruncilor Sale.

Următoarele 10 versete, de la 4 la 13, menționează binecuvântările pe care le primesc binecredincioșii: bună întocmirea văzduhului și îmbelșugarea roadelor pământului, apoi curaj și putere în fața vrăjmașilor, indiferent de mulțime, după care familii numeroase și ascultarea rugăciunilor, belșug și prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului, în chip văzut și sensibil, adică și El va răspunde credinței cu credincioșie.

De la 14 la 45, cu de trei ori mai multe și mai vii detalii, tocmai ca oamenii să poată recunoaște mâna Domnului, găsim pedepsele pentru neascultare și lepădarea dragostei de Dumnezeu, așezate în ordine.

Primele vin bolile sufletești și trupești, combinate cu sărăcia și asuprirea lor de către vrăjmași, care profită de slăbiciunea fizică și psihică a credincioșilor. Oamenii, cu cât se depărtează de Dumnezeu, devin mai slabi psihic și fizic și nu mai fac față pericolelor de tot felul.

Pedepsele se dezvoltă exponențial dacă nici astfel oamenii nu se înțelepțesc, ci se îndărătnicesc și se mândresc. Tranșa a doua cuprinde foamete generalizată, zădărnicia oricăror eforturi care nu sunt îndreptate spre pocăință, și nimic nu este mai actual decât să observăm mijloace și strategii omenești care încearcă să rezolve o criză morală, duhovnicească.

Etapa a treia, cauzată de perseverarea în păcat, extinde pedeapsa la planul familial, unde se înregistrează pierderea bunurilor elementare, necesare muncii, și a copiilor, urmașilor în diferite tragedii. După modelul Sfinților Părinți, putem interpreta această etapă și ca pe una a împuținării părinților și fiilor duhovnicești, precum și a sleirii forțelor și mijloacelor Bisericii, încât din exterior se asistă la o adevărată restrângere a adevăratului popor binecredincios, toate sub acțiunea ispitelor demonilor. Din păcate, ultimii ani seamănă izbitor cu situația descrisă de Moise acum 1500 de ani.

Treapta a patra înseamnă o adevărată ruină a poporului și a teritoriului său, o depreciere și dezumanizare a întregii țări, ceva ce numai în războaie și pe continentele african sau în Asia putem vedea astăzi.

Până și necredincioșii sesizează în acest punct criza poporului ales, care demoralizat și slăbit pe toate planurile, este risipit și pribegește în pământul vrăjmașilor săi, până ce pământul lui se odihnește cât nu s-a odihnit în toate zilele de odihnă pe care nu le-au respectat. De-abia după un astfel de cataclism necruțător, personal și național, cum evreii au avut parte înainte de 1948, se trag învățăturile de rigoare, iar Dumnezeu, mereu credincios legământului Său, va căuta să-i readucă pe cei aleși în țară și să faciliteze un nou început, în care învățăturile acumulate atât de aspru să nu fie uitate. Țări care au avut parte de adevărate imperii de-a lungul timpului au suferit după același tipic, chiar dacă erau de alte religii; unele au pierit din istorie, altele, ca de exemplu Cambodia de astăzi, odinioară un măreț imperiu asiatic, încearcă să se regenereze după ani de război civil, gencid și exod al populației.

Nimic nu este nou sub soare, concluziona Solomon acum 3000 de ani în cartea Ecclesiastul, ceea ce a fost va mai fi (Eccl. 1: 9), depinde numai de noi să retrăim doar clipele binecuvântate ale istoriei.

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Biblice | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Jertfele aduse la biserică

Atunci când aducem ceva în casa Domnului, o facem după anumite criterii, o parte culese din rânduielile Bisericii, iar celelalte din tradiția locului. Se știe că lui Dumnezeu îi dăruim tot ce are nevoie lăcașul de cult pentru desfășurarea slujbelor, de la prescuri și vin până la lemne de foc sau pietriș pentru curte. O facem de bunăvoie, din ce avem mai bun, fără prihană, la momentul potrivit.

În Vechiul Testament, toate erau rânduite în detaliu, pe când în Noul, dacă a dispărut nota de obligativitate forțată, cu o întreagă suită de binecuvântări și blesteme asociate, a rămas necesitatea ca lăcașul de cult și deservenții lui să simtă din plin dragostea credincioșilor, pentru ca cei din urmă să nu fie lipsiți de harul lui Dumnezeu.

Pentru a nu exista ispita unor interpretări asupra intenției acestor rânduri, vom lăsa în continuare pe Dumnezeu să vorbească, intervenind cu cât mai puține lămuriri.

Levitic 27:

  1. Dacă însă va fi un dobitoc, ce se aduce jertfă Domnului, tot ce se aduce Domnului trebuie să fie sfânt.
  2. Să nu schimbe nici bun cu rău, nici rău cu bun; iar de schimbă cineva dobitoc cu dobitoc, atunci şi cel schimbat şi cel dat schimb va fi sfânt.
  3. Dacă ar fi cumva un dobitoc necurat, care nu se aduce jertfă Domnului, şi el va fi adus la preot,
  4. Preotul îl va preţui ori de este bun, ori de este rău; şi cum îl va preţui preotul, aşa să fie.
  5. De va vrea cineva să-l răscumpere, atunci să adauge a cincea parte la preţ.
  6. De va afierosi cineva casa sa Domnului, s-o preţuiască preotul, de este bună sau rea, şi cum o va preţui preotul, aşa să rămână.
  7. Dacă afierositorul va vrea să răscumpere casa sa, să adauge a cincea parte de argint la preţul ei şi va fi a lui.
  8. De va afierosi cineva Domnului ţarină din moşia sa, preţuirea să se facă după venitul ei, cincizeci de sicli de argint pentru fiecare gomer de orz semănat.
  9. De îşi va afierosi ţarina sa chiar din anul jubileu, să fie după preţul hotărât.
  10. Iar de îşi afieroseşte cineva ţarina sa după anul jubileu, atunci preotul să socotească argintul după numărul anilor ce mai rămân până la anul jubileu şi să scadă din preţul ei.
  11. Dacă însă va vrea să-şi răscumpere ţarina cel ce a afierosit-o, atunci el să adauge a cincea parte de argint la preţul ei şi să rămână a lui.
  12. Iar dacă acela nu-şi va răscumpăra ţarina şi va fi vândută altui om, atunci nu se mai poate răscumpăra.

Deuteronom 17:

11. După legea pe care te vor învăţa ei şi după hotărârea ce-ţi vor spune-o să faci şi să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga de la cele ce-li vor spune ei.
12. Iar cine se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară.

Iezechiel 44:

29. Ei vor mânca din prinosul de pâine, din jertfa pentru păcat şi din jertfa pentru vină. Şi tot ce este afierosit în Israel al lor este.

Mihea 3:

11. Căpeteniile lor fac judecată pentru plocoane, preoţii dau învăţătura legii pentru plată şi profeţii profeţesc pentru bani şi se sprijină pe Domnul zicând: „Domnul este în mijlocul nostru şi prăpădul nu va veni peste noi!”

Maleahi1:

6. Feciorul cinsteşte pe tatăl său şi sluga se teme de stăpânul său; şi dacă Eu sunt Părinte, unde este cinstea ce trebuie să-Mi daţi? Şi dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine?, zice Domnul Savaot către voi, preoţilor, care defăimaţi numele Meu. Dar voi răspundeţi: „Cu ce am dispreţuit numele Tău?”
7. Voi aduceţi jertfă pe altarele Mele pâine spurcată. Şi mai ziceţi: „Cu ce Te-am necinstit?” – Fiindcă aţi zis: „Masa Domnului este de ocară!”
8. Şi când aduceţi jertfă un dobitoc orb, n-aveţi nici o vină? Când aduceţi, la jertfă, unul şchiop sau cu meteahnă, n-aveţi nici o vină? Adu-l cârmuitorului tău: Va fi el mulţumit sau te va primi el bine? – zice Domnul Savaot.
9. Şi acum deci rugaţi pe Dumnezeu ca să aibă milă de noi, căci prin mâinile voastre s-a făcut una ca aceasta. Vă va primi El, oare, bine?, zice Domnul Savaot.
10. O, dacă cineva din voi ar închide porţile ca voi să nu mai aprindeţi focul în zadar pe jertfelnicul Meu! Nu simt nici o plăcere pentru voi”, zice Domnul Savaot, „şi nu-Mi sunt plăcute nicidecum prinoasele aduse de mâinile voastre.
11. Căci, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri”, zice Domnul Savaot.
12. „Ci voi îl pângăriţi când ziceţi: „Masa Domnului este spurcată şi bucatele de pe ea sunt de dispreţuit”.
13. Şi mai ziceţi: „Iată truda noastră!” Şi tot voi o defăimaţi. Şi aduceţi jertfe, dobitoace cu beteşug, şchioape sau cu meteahnă; şi mai aduceţi şi prinoase! Le voi primi Eu din mâna voastră?” zice Domnul.
14. Blestemat să fie omul viclean, în a cărui turmă se află dobitoc de parte bărbătească şi, făcând juruinţă, aduce Domnului jertfă un dobitoc cu meteahnă! Că Eu sunt mare Împărat, zice Domnul Savaot, „şi numele Meu este minunat între neamuri!”

Maleahi 2:

7. Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului Savaot.
8. Dar voi v-aţi îndepărtat de drumul cel drept şi pe mulţi i-aţi făcut să se poticnească de la Lege. Voi aţi stricat legământul Meu cu Levi”, zice Domnul Savaot.
9. „Pentru aceasta şi Eu v-am făcut să fiţi de dispreţuit şi de nimic în faţa întregului popor, fiindcă voi n-aţi păzit căile Mele, şi, învăţând legea, aţi privit cu părtinire la faţa oamenilor.

Isus Sirah 7:

30. Din tot sufletul tău teme-te de Domnul şi pe toţi preoţii Lui cinsteşte-i.
31. Cu toată puterea iubeşte pe Cel care te-a făcut şi pe slujitorii Lui să nu-i părăseşti.

Din toate acestea reiese imensa răspundere a slujitorilor Domnului, pe care credincioșii se cuvine s-o respecte, mai ales când aceștia fac pogorăminte. Ele trebuie înțelese în cheia cuvintelor Sf. Pavel din Epistola către Romani, capitolul 2:

4. Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?
5. Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,
6. Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

În zilele noastre, suntem conștienți că ”fiii sunt scutiți” (Matei 17: 26), adică nu ar fi normal să plătim dări către Părintele nostru ceresc, de aceea primii creștini ”de voia lor au dat, după putere şi peste putere” (II Corinteni 8: 3), iar Sf. Pavel zicea: ”nu cu poruncă o spun, ci încercând și conștiința dragostei voastre” (II Corinteni 8: 8) și continua: ”dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are” (II Corinnteni 8: 12). Cu toate că era copleșit de dragostea filipenilor și de indiferența corintenilor (I Corinteni 9: 11), tot el prefera, decât să smintească pe cineva și să pună piedică răspândirii Evangheliei, să muncească la confecționarea de corturi, alături de prietenii lui, soții Acvila și Priscila.

Faptele Sfinților Apostoli 20:

33. Argint, sau aur, sau haină, n-am poftit de la nimeni;
34. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.
35. Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.

Aici s-ar putea adăuga canonul 15 de la sinodul 7 ecumenic:

”De acum înainte (de la canonul de faţă înainte), clericul să nu rânduiască la două biserici, căci acest lucru este de treaba (propriu) negustoriei şi a câştigului ruşinos şi străin obiceiului bisericesc. Căci am auzit din însuşi glasul Domnului că „nu poate cineva să slujească la doi domni; căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va nesocoti(dispreţui)” (Mt. 6, 24).

Aşadar, „fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână” (I Cor. 7, 20) şi să stea la o singu­ră biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericeşti pentru câştig ruşinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuinţa acestei vieţi sunt îndeletni­ciri (meşteşugiri) felurite. Aşadar, de ar vrea cineva să-şi câştige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: „Pentru nevoile mele şi ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit” (F. Ap. 20, 34). Şi acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (loca­lităţile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor.” 

Canonul se referă la preoții din parohiile mari urbane, cărora nu le este îngăduit să slujească la două biserici, ci să muncească undeva dacă își doresc un venit spulimentar. La țară, de exemplu, unde sunt filii minuscule, preotul poate avea grijă de două sau mai multe.
II Corinteni 12:

14. Iată, a treia oară sunt gata să vin la voi şi nu vă voi fi povară, căci nu caut ale voastre, ci pe voi. Pentru că nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii.
15. Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre, deşi, iubindu-vă mai mult, eu sunt iubit mai puţin.
16. Dar fie! Eu nu v-am împovărat.

Evrei 13:

17. Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos.

Pr. George-Ovidiu Chirița

Publicat în Biblice, Liturgice | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Întru apărarea Păstorului și Mitropolitului nostru

Răspunsul preoților din Protopopiatul Piatra-Neamț la scrisoarea unor preoți și credincioși adresata IPS Teofan, prin care amenință cu nepomenirea ierarhului

Ca ei să fie desăvârșiți întru unime (Ioan 17, 23)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Biserica Ortodoxă, așa cum mărturisim în Crez, este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Când spunem că este Biserica cea Una, înțelegem pe de o parte unicitatea ei, ea este unica, dar înțelegem și că este unitară, o familie de oameni uniți în har și iubire, mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos (Rom. 12, 5; I Cor. 12, 20-27; Ef. 5, 30). Pe deasupra, ea este și întreagă, în sensul că nu-i lipsește nimic (Ef. 5, 27). Înainte de patima Sa, Domnul S-a rugat Tatălui ca ucenicii Lui să rămână uniți pentru a gusta bucuria dumnezeiască a unității Persoanelor Sfintei Treimi, revărsată în Biserica dreptslăvitoare (In 17, 21).

Ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, Sfântul Ignatie Teoforul, adică Purtătorul de Dumnezeu, spunea că Biserica ființează acolo unde este episcopul și doar acolo există cu adevărat validă Sfânta Euharistie, Trupul și Sângele Său (Epistola către Smirneni, 8-9). Semnele văzute ale prezenței episcopului în fiecare biserică sunt: pomenirea lui la sfintele slujbe, Sfântul Antimis cu semnătura episcopului, care este așezat pe Sfânta Masă din Altar și scaunul arhieresc cu tabloul episcopului.

Nepomenirea episcopului înseamnă, fie că preotul are un conflict personal cu acesta, având ceva să-i reproșeze, fie că episcopul a devenit eretic, propovăduind public învățături neortodoxe, și atunci preotul își protejează turma de cineva care s-a poziționat în afara Bisericii și a pierdut harul Duhului Sfânt.

În prima situație posibilă, pentru că nu a așteptat ca Sinodul Bisericii să se pronunțe și a tulburat cu de la sine putere pe credincioși, preotul poate fi caterisit și poate pierde preoția conform canoanelor 31 și 55 apostolice, 21 de la Sinodul IV Ecumenic, 13-15 de la Sinodul I-II din Constantinopol din 861, dacă stăruie în această despărțire.

În cea doua situație, dacă se confirmă prin propovăduire publică starea de erezie a episcopului, astfel încât toată lumea să fie martoră, preotul primește chiar și laude, deși poate a procedat astfel fără să existe (încă) o hotărâre a Sinodului Bisericii (cf. canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol din 861).

Din fericire, fraților și surorilor, o astfel de situație nu există în Arhiepiscopia Iașilor, din Trupul căreia facem parte cu toții, preoți și credincioși. Părintele Mitropolit Teofan dovedește prin viața și cuvântul Său că Duhul Sfânt lucrează în și printr-însul, fără să ne putem îndoi de iubirea și fidelitatea lui față de Dumnezeu, față de Biserica încredințată spre păstorire și față de adevărurile credinței ortodoxe.

Există însă printre noi câțiva preoți, sprijiniți și de cîțiva creștini, care tind să se lipsească singuri de harul lui Dumnezeu și să se rupă de Biserică renunțând la pomenirea Mitropolitului nostru la slujbe. Aceasta în pofida faptului că nu l-au auzit, nici nu l-au văzut propovăduind altfel decât drept cuvântul Adevărului, conform Sfintei Tradiții a Bisericii, în armonie cu glasul plin de Duhul Sfânt al Sfinților Părinți.

Contestatarii au în vedere în primul rând semnătura Înaltpreasfinției Sale pe un document al recentului Sinod din Creta, care s-a desfășurat în iunie 2016. Cu acest prilej, după foarte mult timp, aproape 150 de episcopi ortodocși, reprezentând 10 Biserici Ortodoxe autocefale și aproximativ jumătate din creștinii ortodocși din lume, s-au întrunit pentru a discuta unele probleme bisericești care ne privesc pe toți. Documentul cu pricina privește relația Bisericii Ortodoxe cu eterodocșii, adică aceia care mărturisesc o credință în Domnul Iisus Hristos diferită față de cea a Bisericii.

Contestatarii echivalează această semnătură cu o propovăduire publică a unei învățături străine de Ortodoxie. Semnătura este publică, dar nu propovăduiește nici o învățătură străină, exprimând acordul față de conținutul din acel moment al documentului. Deși conținutul este ortodox, documentul mai are nevoie de adăugiri și precizări, și tocmai de aceea credem că Părintele Mitropolit Teofan nu se grăbește în a-l prezenta poporului dreptcredincios drept o hotărâre cu putere normativă pentru viața Bisericii, mai ales că documentele Sinodului din Creta nu au intrat încă într-un proces de receptare și rezultatele sale nu au fost discutate sau contestate în nici unul din Sinoadele Bisericilor locale participante sau neparticipante în Creta.

Însuși Comunicatul public emis de Biroul de presă al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei în data de 13 august 2016 consideră acest document “în stare de analiză, nedefinitivat” și că “lipsa unui consens panortodox plasează documentul într-un proces de revizuire totală sau parțială, fiind necesare discuții, amendamente sau completări”, care își vor găsi soluționarea la viitoarele întruniri frățești ale ierarhilor ortodocși. Chiar și episcopii care nu au dorit să-și pună semnătura pe unele din documentele Sinodului au rămas în comuniune cu ceilalți care l-au semnat. Atunci când unii creștini, vizitând Biserici surori care nu au participat în Creta, au vrut să le convingă de așa-zisa erezie a episcopilor participanți, au constatat că acestea (Biserica Georgiei de pildă), au rămas în comuniune frățească cu episcopii noștri, între care și Înaltpreasfințitul Teofan, urmând să se implice în precizarea și completarea documentelor cu pricina la un sinod viitor.

Cu toate că Regulamentele și Canoanele Bisericii osândesc aspru pe cei care tulbură familia Ortodoxiei și provoacă dezbinare/schismă, Mitropolitul nostru, ca un părinte adevărat, nu dorește să aplice deocamdată măsurile canonice nici părinților respectivi, nici  credincioșilor, ci dorește ca prin iertare și rugăciune să-i păstreze în Biserică. Deși ar merita cu prisosință canonisirea, deoarece ei înșiși vorbesc mereu de rigoare, de acrivie în aplicarea canoanelor Bisericii, după modelul Mitropolitului nostru, și noi răbdăm mai degrabă tulburarea, suportăm acuzele lor, dar ne rugăm ca râvna lor neînțeleaptă să se lumineze.

Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin răbdare, suferința devine încercare, antrenament duhovnicesc, la sfârșitul căruia primim revărsarea iubirii dumnezeiești și a Duhului Sfânt (Rom. 5, 3-5). Toată această situație ne cultivă mai intens nevoia și dorul de rugăciune pentru unirea credinței, prețuirea față de darul unității Bisericii, oferindu-ne și cinstea de a ne osteni în viitor pentru alcătuirea de scrieri teologice care să sprijine clarificarea locurilor încă insuficient explicate din unele documente adoptate la Sinodul din Creta.

Prin această scrisoare nădăjduim să fi ușurat pe unii și să-i fi prevenit pe alții, încât să ne putem bucura pe mai departe de plenitudinea darurilor dumnezeiești din Biserica noastră. Să păstrăm pururi în noi îndemnurile Sfântului Ignatie Teoforul din Epistola către Filadelfieni: Iubiți unirea, fugiți de dezbinări, fiți următori ai lui Hristos, precum este și El Tatălui Lui.

 

Preoții Protopopiatului Piatra-Neamț

(material la redactarea căruia am contribuit, împreună cu alți frați preoți)

Publicat în Atitudini | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

Încredere în biruință

predică la Duminica Ortodoxiei, Duminica 1 din Postul Mare

Una din povestirile din paterice ne relatează că un ucenic se simțea ostenit și deznădăjduit din cauza lungului război duhovnicesc și a ispitelor care nu-i dădeau pace. Descoperindu-și gândurile părintelui său, acesta l-a scos afară din chilie și i-a îndreptat privirile spre o colină plină de războinici negri și înfricoșători, care-și sunau armele și scoteau strigăte amenințătoare de război, apoi spre alta, pe care se găsea în linie de bătălie altă armată, luminoasă, de îngeri, gata să-i vină într-ajutor. Bătrânul l-a întrebat pe novice care armată era mai numeroasă, iar acesta a indicat-o pe cea îngerească. În concluzie, l-a încurajat avva pe ucenic, cei care sunt cu el erau mai mulți decât cei care-i stau împotrivă. Deplin încredințat de biruință, ucenicul s-a întors la lupta duhovnicească.

Același lucru îl face Biserica în Duminica Ortodoxiei cu binecredincioșii creștini. Osteniți și împovărați, răniți și descurajați, aceștia au pornit în călătoria Postului cel Mare, și au făcut-o cu înfrânare trupească și sufletească, cu participare la slujbele specifice săptămânii dintâi, cu hotărârea mai mult sau mai puțin neclintită de a urca spre Golgota, ca apoi să ajungă la Înviere (2 Cor. 4: 10-11). Dumnezeu vrea ca întristarea noastră să rodească sârguință, scăparea de vina păcatului, mâhnire și teamă, râvnă și ispășire (2 Cor. 7: 11), după cuvântul Apostolului Pavel. Pentru aceasta, în fața a 48 de zile de post, mulțimea pruncilor în ale luptelor duhovnicești are nevoie de mângâiere și încurajare.

Plinătatea de viață a Bisericii Ortodoxe, păstrată și transmisă nealterată de-a lungul a douăzeci de veacuri, biruitoare în fața persecuțiilor din afară și a dezbinărilor dinăuntru, dă încredere credincioșilor că și ei, dacă vor răbda până la sfârșit, vor dobândi roada ostenelilor. Mulțimea sfinților căliți în aceste lupte le stă alături din Biserica Biruitoare. Îngerii păzitori ai fiecăruia, ai bisericii lor, ai comunității lor, este așezată pururi în linie de bătălie. Părintele duhovnicesc, cu care au rostit Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul și rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cu metanii și închinăciuni, le stă alături, gata să-i sprijine cu dragostea și sfatul și să-i sfințească prin Spovedanie.

E drept, întunericul și zgomotul stăpânitorilor răutății acestui veac (Ef. 6:12) își găsește ecou în întunericul păcatelor și patimilor lăuntrice și în larma neorânduielii din gândurile și simțirile noastre, clătinând hotărârea pe care am luat-o. De aceea, pilda drepților Vechiului Testament pomeniți în Apostolul citit astăzi, care au biruit în Legea Veche și nu în împărăția harului, ne rușinează, iar sfinții luptători pentru Ortodoxie, de multe ori în situații critice, ne încurajează. Dacă luăm toate armele lui Dumnezeu din arsenalul Bisericii și vom petrece toată vremea în rugăciune, trăind prezența lui Dumnezeu, vom putea sta împotriva uneltirilor diavolului (Ef. 6: 11,13,18), îi vom stinge săgețile de asalt, dovedindu-l neputincios, și vom ajunge să ne bucurăm de Înviere, iar după mule Învieri pământești, ne vom învrednici și de Paștile cerești.

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Predici | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Apa cea sfințită și sfințitoare

Predica la Duminica a 4a după Paști

De nenumărate ori, de-a lungul vieții, cu prilejul sfințirii mici a apei, ascultăm pericopa evanghelică ce ne aduce în fața ochilor un bazin minunat din Ierusalim, înconjurat de locașe speciale pentru bolnavii care așteptau acolo pe îngerul Domnului, să vină, să tulbure apa, dându-i putere vindecătoare, urmând ca ei să intre într-o cursă în care câștigătorul ia totul: cel care intra primul în apă, se vindeca. În duminica a IV-a după Paști, ascultăm cum Domnul Iisus Hristos vine în acest loc de pelerinaj și vindecă un bolnav care aștepta singurel, de 38 de ani, să aibă parte de harul lui Dumnezeu.

Atunci când se coboară în Iodan, la Bobotează, Mântuitorul sfințește firea apelor, rezultând ceea ce se numește agheasmă mare, sau sfințirea mare a apei. Biserica actualizează această sfințire în tot pământul, dar numai credincioșii, timp de 9 zile, caută să se sfințească, să se curățească, să se tămăduiască, să se întoarcă spre împărăția lui Dumnezeu, cinstind măcar o parte din această apă și luând-o cu evlavie în fiecare dimineață, alături de firmiturile de la Cina Domnului, anafura. Restul apei, cu frică și cu cutremur, datorită nevredniciei noastre de a trata fiecare picătură ca pe agheasmă mare, o folosim pentru nevoile noastre zilnice și prin aceasta devine apă simplă. După 14 ianuarie, Biserica nu mai sărbătorește în rugăciunile ei Boboteaza, îngăduindu-ne să tratăm fără mustrări de conștiință apa ca pe simplul lichid obișnuit. Totuși, la nevoie, după o curățire prin Spovedanie, de regulă, sau cu binecuvântarea preotului, apelăm și în cursul anului la agheasmă mare, pentru darurile ei enumerate în rugăciunile de sfințire.

Din mila Domnului, avem, pentru nevoile noastre curente, o apă mai presus de cea obișnuită, asupra căreia s-a săvârșit sfințirea mică a apei, ori sfeștania mică. Pentru rugăciunile Maicii Domnului și apoi ale sfinților, am primit și acest dar, în care L-am rugat pe Dumnezeu să trimită pe Duhul Sfânt, ca la Botezul Domnului, dar într-o măsură mai mică, pentru ca medicamentul să poată fi luat și fără rețetă de le părintele nostru, cu efecte benefice, fără efecte adverse datorită păcatelor noastre de fiecare zi. Există chiar și o apă bonecuvântată pentru femeile lăuze, pe care acestea o beau până la 40 de zile după naștere, potrivită, spun părinții duhovnici, și pentru femeia în perioada lunară.

Spre agheasma mică ne putem îndrepta cu toții, în fiecare dimineață, sau mai târziu, dacă postim până spre după-amiază ori seară. Ne-o dă Hristos, prin mâna preotului, sfințită înainte de Sfântul Maslu, ori la început de lună, după cum este obiceiul în fiecare parohie. El vine la noi și ne asigură că prin Duhul Sfânt, este cu noi până la sfârșitul veacurilor. Recomandă conștiinței noastre să nu mai greșim, ca să nu ajungem la boli cronice, sau acute, și la medicamente amare.

Pr. George-Ovidiu Chirița

Publicat în Predici | Etichetat , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Înțeleptul păstor iubitor – Patriarhul Pavle al Serbiei

Din fragedă vârstă, omul este ajutat, îndrumat, motivat și atras de părinți, nași, pedagogi de diferite nivele, și de la un moment dat de un părinte duhovnicesc. Nu ținem minte autorul primei cărți de colorat, primului abecedar, primului manual de matematică sau limba engleză, poate nici de educație artistică. Informația, sub diferite forme, din ce în ce mai dinamice și colorate, năvălește peste noi ca un șuvoi necontenit. Ceea ce învățăm din aceasta este că până la urmă, persoanele cu care intrăm în comuniune, în care avem încredere pentru felurite activități, de care avem nevoie pentru anumite servicii, sunt mai importante decât simpla informație și prezintă mai multă încredere decât standardele de calitate de la cine știe ce reputat institut.

În timp, ajungem să ne raportăm la acele persoane care constituie un model complex și cât mai complet, sub mai multe aspecte. Marii duhovnici, la ușa cărora fac rând credincioșii, precum și episcopii, capii organismului bisericesc dintr-o anumită zonă, sunt cei de la care așteptăm cel mai mult. Patriarhul Pavle al Serbiei (1914-2009) face parte din categoria Părinților Bisericii contemporane care ne inspiră pe toți, clerici și mireni, în sensul cuvintelor Sf. Pavel: ”Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri, azi și în veci este același” (Evrei 13: 7-8). Suntem încurajați să urmăm același standard de gândire, simțire și viață ca al Sf. Pavel sau al Prea Fericitului Pavle, peste veacuri, același după care Dumnezeu privește, evaluează și primește oamenii în împărăția Sa.

Despre preafericirea sa au fost scrise cărți, iar Internetul este plin de mărturii ale celor care l-au cunoscut. Biografia patriarhului Pavle nu are secrete (http://ziarullumina.ro/patriarhul-pavle-al-serbiei-chipul-rugaciunii-si-al-smereniei-36637.html), dar am socotit cu cale să alătur pentru cititorul grăbit ce am considerat de folos din diferitele surse existente, ca într-o filă de pateric).

Viață:

Pe când vlădica Pavle era episcop de Raska şi Prizren, Episcopia respectivă avea doar un automobil, un Wartburg. El era folosit în general pentru transporturi în interesul bisericii. Episcopul Pavle se urca rar, căci umbla mai mult pe jos. Odată, când a venit la dânsul în vizită un apropiat al său de pe vremea seminarului teologic, Ştefan, episcopul Zicej, cu un Peugeot, după ce au pornit să viziteze câteva localităţi din episcopie, vlădica Pavle a zis:
– Frate Ştefane, chiar ca e bun Wartburgul ăsta al tău!

Ales Episcop de Raska-Prizen în 1957, el a rămas credincios poporului său, luând parte la toate suferințele acestuia. Episcopul Pavel a scris şi a transmis avertizări cu privire la exodul sârbilor din Kosovo, despre atacurile albanezilor asupra mănăstirilor sârbeşti, despre violarea călugăriţelor, terorizarea pelerinilor, profanarea cimitirelor sârbeşti şi în general despre suferinţele Ortodoxiei în Kosovo şi Metohia. În 1989, episcopul Pavel din zilele acelea a fost bătut de câţiva tineri albanezi în Kosovo. Gravitatea rănilor sale a necesitat aproape trei luni de spitalizare. Cu toate acestea, în spiritul iertării creştine, el a refuzat ceară daune.

Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.

În ziua întronizării sale, a declarat: „Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

Nu fără motiv i se spune Patriarhului Pavel „sfântul care umblă printre noi”. Austeritatea modului său de viaţă şi smerenia sa l-au făcut să fie iubit de toţi cei care îl cunosc pe acest om plin de virtuţi. Fiecare episcop al Bisericii Ortodoxe Sârbe are un automobil, pe care îl foloseşte în călătoriile din eparhia sa. Patriarhul Pavel este excepţia de la această regulă. Când a fost întrebat de ce el nu a cerut încă un automobil, a replicat : „Nu o să-mi cumpăr unul decât atunci când toate gospodăriile din Kosovo şi Metohija vor avea unul”.

Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz… Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:
– Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro… Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:
– Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?
– Al meu, Sfinţia Voastră!
– Opriţi! – porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:
– Dumnezeu să vă aibă în pază!

În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo Brdo.
– Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.
– Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.
– E aglomeraţie, e înăbuşitor în autobuz, şi nici nu-i aproape…
– Mergem! –
 zise din nou scurt Sfinţia Sa.
– Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major –Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit...
– Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fie care vede ceea ce doreşte!

La masa de prânz, în Palatul Patriarhiei, mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.
– Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?
– Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin 
– răspunse Patriarhul.

Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii... Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.

A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:

– “Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!”.

 

Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:
– “Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.
Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: “…pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…”. După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine…

Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea “X“, în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:
– Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:

– Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic! (…)”

 

Un frate sârb, mi-a povestit că, în timpul vieții sale, acest Patriarh mergea cu trenul împreună cu o călugăriță, stareță de mănăstire, într-un anumit loc, și în compartimentul din tren era destulă înghesuială, și la un moment dat s-a urcat în tren și un musulman, care a intrat în compartimentul în care se afla Patriarhul și, când l-a vazut pe Patriarh (care îmbrăcat ca un simplu monah…), l-a ridicat de pe scaun și l-a și insultat…!

Patriarhul a ieșit liniștit și calm pe culoar și a stat în picioare restul călătoriei…Călugărița care îl insoțea pe Patriarh a vrut să-i ofere locul ei, dar Patriarhul a refuzat. Atunci călugărița a început o ceartă cam gălăgioasă (în stil balcanic…) cu musulmanul și printre multe altele i-a spus și aceste cuvinte: “dacă un creștin ar fi ridicat într-un tren pe un HOGEA al tău de pe scaun, ție ți-ar fi convenit oare să vezi și să suporți o asemenea faptă? Acest om pe care tu l-ai ridicat de pe scaun și l-ai insultat, nu este un om simplu, ci este PATRIARHUL SERBIEI, și tu te-ai purtat atât de jignitor și obraznic la adresa lui…” Musulmanul, când a auzit că este Patriarhul Serbiei, s-a rușinat și i-a părut rău de obrăznicia lui, dar Patriarhul Pavle a auzit discuția pe care a avut-o călugărița cu musulmanul și a mustrat-o pe călugăriță ca să nu mai continue deloc discuția și să înceapă să se roage tainic în inima ei…, căci aceasta este “lucrarea” unui călugăr în orice vreme și în orice loc…!

Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe… Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva.
– „Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe… el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!…” – spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale, Gradimir Stanic.
– „Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi oricare biserică, oriunde s-ar afla…”. La mănăstirea „Blagoveştenie” din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru „a se socoti”:
– „Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?”.
– „Păi, aşa e, Sfinţia Voastră…”.
– „Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?”.
– „Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi…”.
– „Păi să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea… Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie!

Pe vremea grea a războiului, după o întâlnire în cabinetul Patriarhului, pe când se hotăra asupra unor chestiuni în care nu era uşor să fie luate decizii, Sfinţia Sa, spre a glumi pe socoteala Sa, zise celor prezenţi:
– „Voi aţi crezut că o veţi scoate uşor la capăt cu mine. Credeţi că eu sunt slăbănog, de constituţie fragilă… Dar de fapt voi nu mă cunoaşteţi bine…”.
Se sculă şi de pe masa de lucru aduse nişte ziare, cu denumire sârbească, în care prin fotomontaj era reprezentat ca un războinic-superman, cu bombe şi muniţii la brâu.
– „Uitaţi-vă cum mă văd alţii, iar voi aţi crezut că sunt slab!”. Din întâmplare, tocmai atunci veni să-l fotografieze vestitul foto-reporter Vican Vicanovic. Pentru a realiza fotografia dorită, se adresă Patriarhului:
– Luminăţia Voastră… [în limba sârbă joc de cuvinte: Vasa svelosti – Sfinţia Voastră; Vasa svetlosti – Luminăţia Voastră].
La care Patriarhul replică:
– De vreme ce eu deja sunt lumină, la ce-ţi mai trebuie bliţul!?

Patriarhul Pavle mergea cu avionul să facă o vizită. În timp ce zbura pe deasupra mării, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zgâlţâie. Un episcop tânăr care stătea lângă Patriarh l-a întrebat ce-ar gândi dacă s-ar prăbuşi avionul. Preafericitul Pavle a răspuns liniştit: „În ce mă priveşte, aş socoti că e un act de dreptate – la urma urmei, am mâncat atâţia peşti în viaţa mea, că nu m-aş mira dacă ar fi ca ei să mă mănânce acum”.

Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns: „Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.

Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.

Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel, în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.

În vara lui 2003, diaconul Rados Mladenovic a descris o întâlnire recentă cu conducătorul Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavle: Pavle, patriarhul și sfântul nostru, a vizitat recent orașul Vrnjacka Banja, iar eu am mers să-l întâmpin. L-am întrebat: ”Sfinția Voastră, ce mai faceți?” ”Foarte bine”, mi-a răspuns, și a spus maicilor: ”Serviți pe diacon cu niște răcoritoare”. Maicile de la Zica știau că Episcopul Ștefan mi-a oferit privilegiul unui pahar de coniac de fiecare dată când îl vizitam la birou. Așa că au adus cafeaua și au întrebat: ”Sfinția Voastră, un pahar de coniac pentru diacon?” Patriarhul a tăcut. ”Sfinția Voastră, să aducem coniacul pentru diacon?” Tot nici un răspuns. Pentru a sparge tăcerea stânjenitoare, am spus: ”Sfinția Voastră, în satul meu se spune că o cafea fără coniac este ca un mort fără lumânare”. ”Ideea este, dragă frate diacon”, a spus atunci patriarhul, ”că cel mai mare păcat nu este când săvârșești unul, ci când cauți să-l justifici!”

Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:
– Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?
– Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului – răspunse preotul care-l însoţea.
– Of, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:
– Cu ce am putea să vă ajutăm?
– Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

 

Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5.

Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică. Slujeam cu el şi uneori eram obosiţi, căci treburile de la patriarhie erau multe şi ne culcam târziu, aşa că nu prea era timp pentru somn.  Niciodată nu ne-a zis să venim la Liturghie. Programul nostru începea la 8 şi puteam să venim la acea oră la serviciu. Dar ar fi fost ceva ciudat: noi dormeam şi Sanctitatea Sa slujea. Aşa că am venit şi slujeam cu el.

Îmi amintesc că am călătorit la Moscova în 2000 pentru sfinţirea Catedralei Hristos Mântuitorul, am stat la Hotel Danilovskaya (lângă Mănăstirea Danilov). Catedrala trebuia să fie sfinţită în ziua următoare. Aşa că patriarhul care slujea la sfinţire a doua zi, avea o zi liberă. Însă la ora 4 dimineaţa, patriarhul mi-a bătut la uşă: „Frate Luka, hai să slujim Liturghia undeva!”.

Nu am ştiut unde să-l duc. Am mers la una din bisericile din Mănăstirea Danilov, unde pe la 5, călugării se pregăteau pentru slujbă. Au fost foarte surprinşi să ne vadă.

Le-am spus: „Preafericitul Pavle vrea să slujească Liturghia”. ”Unde îi sunt veşmintele?” au zis ei. ”Nu le are cu el, pentru că le trimisesem deja la Catedrala Hristos Mântuitorul. Însă dacă aţi putea să ne daţi un set de veşminte preoţeşti, ar fi bine”.

Au găsit veşminte pentru noi, Patriarhul Pavle şi-a pus veşminte preoţeşti şi a slujit ca un simplu preot. Cred că acei monahi erau uimiţi cum un patriarh îmbărăcat în preot slujeşte în biserica lor.

 

Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat doar în ziua înmormântării sale.

Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat.

Unii oameni spuneau: „Poate nu e bine să îi fie sărutată mâna. Este bine să te pleci către patriarh, însă este o epidemie în oraş şi trebuie să fim atenţi”.

Un fel de gripă rea epidemică era la putere în oraş, însă niciun om din cei 600 000 nu a raportat că a răcit. Oamenii stăteau ca la moaşte, pentru 9 ore, însă nimeni nu s-a înghesuit. Aşteptau să-i sărute mâna patriarhului.

 

Ziceri de folos:

“Fără a ține seama de cum se poartă alții, noi trebuie să rămânem pe această cale a Evangheliei… Cu nici un preț nu trebuie să răsplătim în același chip, să nu mai spun că nici nu încape vorbă ca noi să fim inițiatorii unui astfel de rău. Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii”.

Patriarhul Pavel era ca un părinte pentru poporul său, dar aceeași purtare de grijă o avea față de toți oamenii din lume. Acest fapt s-a putut vedea mai ales în timpul războaielor civile din fosta Iugoslavie, când Sfinția Sa se ruga, cerea ajutoare și se lupta să afle soluții spre binele tuturor, pentru toate părțile aflate în conflict, arătându-le astfel calea păcii. Mărturie stă mulțimea declarațiilor, scrisorilor, mesajelor, memorandumurilor, precum și alte izvoare scrise din aceea vreme. Orice soluție nedreaptă, de fapt, nu-i o soluție pentru nimeni: nici pentru noi, nici pentru vecinii noștri, nici pentru Balcani, nici pentru Europa  se spune în Memorandumul Sfântului Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe din vara anului 1992.

Episcopii Sârbi, sub conducerea Patriarhului Pavel, s-au arătat a fi mai presus de interesele naționale și atunci când au condamnat crimele de război în decembrie 1992: „Trăim suferința fiecărui om ca pe propria noastră suferință, căci fie­care lacrimă, fiecare rană, trupească sau sufletească, fiecare picătură de sânge sunt lacrimă, rană și picătură de sânge frațești. Știm că toți ne vom înfățișa în fața Dumnezeului celui Viu, Judecătorul cel veșnic, unde nici un rău și nici un neadevăr nu vor mai fi îndreptățite.”

„Nu este nici omenește, nici creștinește să aperi nedreptatea. Ar fi un păcat de neiertat să îndreptățim fărădelegea cuiva doar pentru că face parte din neamul nostru. Ca oameni și creștini, dar și ca întâi-stătători responsabili ai Bisericii Ortodoxe, întotdeauna am arătat și am osândit tot răul și nu am măsurat niciodată cu măsuri diferite fărădelegile sau pe cei ce le-au săvârșit în funcție de credința ori neamul din care făceau parte.”

Ca Biserică națională locală, Biserica Ortodoxă Sârbă, în frunte cu Patriarhul Pavel, a stat întotdeauna alături de poporul său. În ședința extraordinară din toamna anului 1993, Sfântul Sinod Arhieresc a lansat un Apel la omenie către Cosiliul de Securitate al Națiunilor Unite și către toate personalitățile, instituțiile și organizațiile responsabile ale comunității internaționale „pentru a ridica fără întârziere sanctiu­nile economice, embargoul și izolarea poporului Sarb din Republica Federala Iugoslavia (Serbia si Muntenegru), izolare care nu are pre­cedent în istorie, căci sancțiunile și embargoul, așa cum sunt aplica­te, chiar dacă ne referim numai la materia primă necesară producției medicamentelor, au transformat o țară întreagă într-un imens lagăr de concentrare sau ghetou și un întreg popor într-o masă de con­damnați, de la copilul din pântecele mamei până la bătrânul aflat în pragul morții.”

Apelul episcopilor Sârbi se încheie cu aceste cuvinte: În numele credinței în Dumnezeu și în numele nepieritoarei demnități a omului, îndemnăm la omenie pe toți și pe toate!

Cu acel prilej, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe a trimis un cuvânt po­porului Sârb și Comunității internaționale prin care își exprima punc­tul de vedere asupra războaielor și evenimentelor din acea vreme, precum și asupra cauzelor și posibilelor căi de rezolvare ale crizei și haosului:

„Pentru noi și pentru poporul nostru, acestea sunt vremuri biblice. Trăim clipa de răstignire pe Golgota. Suntem martori și păr­tași ai pătimirii unui întreg popor creștin, mucenicit de cei puternici ai lumii acesteia, atât din țară, cât și din străinătate…Înălțând rugă­ciune, Sinodul Episcopilor Ortodocși ridică privirea către Dumnezeu și cere de la oameni apărarea drepturilor elementare umane și națio­nale ale pătimitorului popor sârb, în toate locurile unde viețuiește de veacuri și mărturisește creștinismul prin spiritualitatea sa, iubirea de dreptate, setea de libertate și năzuința spre omenie. În aceeași mă­sură, cerem și respectarea drepturilor individuale și naționale ale tu­turor vecinilor noștri, ale căror pătimiri și jertfe le deplângem”.

Iar poporului său ortodox îi cere să fie statornic în răbdare, să ierte creștinește pe toți, dar să aibă și discernământ mai întâi față de sine, apoi faa de conducatorii sai si fata de conducatorii marilor puteri.

Adeseori, patriarhul intervenea personal, îndemnând și sfătuind. Așa a fost în toamna lui 1992, când Sfinția Sa a chemat și a rugat poporul sârb din partea răsăriteană a Bosniei să lase să treacă un convoi de ajutoare pentru musulmanii din Srebrenita. Sârbii au fost mâhniți din pricină că organizațiile umanitare internaționale ajutau mai degrabă pe musulmani și pe croați și nu voiau să le vadă și chinurile și pătimirea lor. Patriarhul i-a înțeles, dar i-a îndemnat părintește să nu-și arate supărarea prin oprirea ajutorului către cei aflați de partea cealaltă a frontului, căci și aceia sunt oameni. Sfinția Sa avea sa scrie:

Către poporul Sârb din Skelani pe Drina:

Vă rog părintește să lăsați să treacă convoiul internațional cu ajutoare umanitare care trebuie să ajungă la Srebrenita. De credeți că acest ajutor vă este mai de trebuință vouă și familiilor voastre, mai degrabă pătimiți acum nedreptatea care vi se face decât să o pricinuiți voi altora, fraților voștri de altă credință, dar la fel de nefericiți ca voi. Să fim cu toții Oameni, fii ai lui Dumnezeu, și să ne încredințăm mai degrabă dreptății Lui decât mâniei noastre, oricât ni s-ar părea de îndreptățită. În numele dragostei evanghelice a lui Dumnezeu și a Sfintei noastre Biserici care o propovăduiește, vă trimit binecuvântarea noastră, cu credința că ajutorul va ajunge să mângâie și pătimirile voastre, daca la rău nu vom răspunde cu rău și dacă în cele mai grele ispite ne vom purta ca un neam Creștin, neam al Sfântului Savva. Rugămintea patriarhului a fost ascultată.

 

Patriarhul sârb se lupta ca ajutoarele să ajungă la toți cei necăjiți, dar, în același timp, se lupta și ca să se faca auzit glasul tuturor. De aceea se împotrivea celor care refuzau dreptul de liberă-exprimare al sârbilor din Bosnia-Herțegovina în cadrul Referendumului legat de statul în care doresc să trăiască. Sfinția Sa sprijinea deschis aceas­tă dorință a sârbilor. Printre altele, într-un interviu pe care i l-am luat în 1993, sfătuia:

„Noi, oamenii clerului, de bună seamă nu ar trebui să ne ocupăm de politică, dar Biserica întotdeauna va apăra principiul general al libertății omului, căci omul este o ființă slobodă. Susținem același principiu și în cazul libertății unui întreg popor de a-și hotărî soarta în mod democratic. Iar când este vorba de probleme de viață și de moarte, Biserica nu poate decât să urmeze principiul ca poporul să-și exprime liber voia sa. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noas­tre a adresat un Apel prin care cere ca poporului sârb din Bosnia-Herțegovina să i se dea dreptul de a-și decide singur, în mod liber, soarta. Aceasta este poziția Bisericii noastre și credem că toți oamenii de bună-credință din lume, care pretind că au o atitudine democrati­că, nu pot avea nimic împotrivă”.

 

Noi, dacă voim să fim Oameni și Creștini, nu trebuie să ținem seama de cum se poartă alții, ci suntem datori să prețuim principiul evan­ghelic care spune că fiecare în parte suntem ca o celulă într-un trup. Dacă acea celulă devine canceroasă, ea va primejdui întregul orga­nism. Se înțelege, nu generalizăm niciodată, nu putem spune că toți sârbii sunt buni, iar ceilalți răi. Asta nu! Şi printre noi sunt oameni de tot felul. Dar îi avem în vedere acum pe cei ce dau tonul și con­duc, care dau identitatea poporului nostru ca popor al lui Dumnezeu. Dintre aceștia, cei care au făcut rele cu adevărat sunt datori să se cerceteze pe sine. Fără a ține seama de cum se poartă alții, noi trebuie să rămânem pe această cale a Evangheliei, care până astăzi a fost și calea noastră națională.

Deseori pomenesc cuvintele lui Marko Milianov că “vitejia înseaamnă a te apăra de dușmani, iar omenia este a-i apăra pe dușmani de tine.” Asta nu înseamnă să zicem oricui: “Vino, frate!” – noi să-l îmbrățișăm, iar el să ne ucidă. Creștinismul nu propovăduiește o astfel de dragoste față de dușmani. Nu vorbim acum de o purtare sentimentală, ci despre purtarea evanghelică care trebuie să ne îmboldească să rămânem Oameni. Cu alte cuvinte, cum se spu­ne în popor:”Când ai o pușca-n mână, să am și eu una, și-apoi să fie după voia lui Dumnezeu și după norocul viteazului!” Dar dacă celălalt nu are pușca-n mâini, dacă-i neputincios, atunci cu nici un preț să nu-i scoți ochii, să nu-i tai capul, să nu-l măcelărești!…

De multe ori pomenesc situația unei femei simple din Kosovo. Copiii i-au crescut și s-au dus care încotro, iar ea a rămas singură cu bărbatul ei. Într-o vreme, au sădit o livadă pe pământul lor. Dar în aceeasi noapte, vecinii au venit și-au stricat-o. Dimineața, când s-au trezit și-au văzut paguba, s-au plâns unor cunoscuți. Aceștia le-au spus: “Păi și vecinii vostri tocmai ce-au sădit livada; mergeți și le faceți și voi la fel!” Femeia însă le-a răspuns: Noi n-o să facem așa ceva.” Cum, chiar n-o să le facetț?! Doar ei v-au stricat întâi livada, nu vă rămâne decât să le-o stricați și voi pe-a lor!” La aces­te cuvinte, femeia i-a întrebat: Ce ne-au facut ei noua este bine?” “Nu…”, i-au răspuns prietenii. “Apoi atunci, cum poate să fie bine dacă noi le-om face la fel?!”

De aceea, în convorbirea avută la sfârșitul anului 2003, l-am intrebat pe Patriarhul Pavel:

Sfinția Voastră, tot ce s-a întâmplat cu Serbia în veacul al XX-lea și ce se întâmplă încă astăzi, să fie oare „pedeapsa lui Dumnezeu” cum ar zice unii, o atenționare sau o ispită?

Bineînțeles că pătimim și din pricina păcatelelor noastre, dar mai sunt și vrăjmașii care vin peste noi fără scrupule și ne ponegresc în fața întregii lumi. Negreșit, este vina noastră, dar este și vina alto­ra! Dacă înțelegem cele ce ni se întâmplă ca pe o atenționare și dacă vom avea grijă ce facem și cum facem, o să ne fie bine. Dar dacă nu luăm asta în considerare, atunci o să ne aștepte pedeapsa, și ea ne va fi atenționarea. Al nostru este a face în așa chip încât cei ce vor veni după noi să trăiască în împrejurări mai pașnice, mai

slobode și mai drepte decât cele în care am trăit noi. Omul trebuie să se apere de rău, dar niciodată să nu se poarte ca un neom. De pildă, acum câțiva ani, albanezii au pus pe marginea unui drum o mare cantitate de explozibil, știind că pe acolo vor trece doua autobuze cu femei sârboaice, izgonite din Kosovo și Metohia, care se duceau la un parastas pentru morții din familiile lor. Escorta internațională a fost lăsată să treacă și, cum a venit primul autobuz, au activat explozibilul. Treisprezece femei au murit pe loc. Eu am fost la înmormântarea lor. Dacă activau explozibilul puțin mai târziu, nimeni din autobuz n-ar fi scăpat! Cum au putut să facă una ca asta?! Ştiau că-n autobuz nu erau nici soldați, nici mitraliere, nici tunuri… doar femei îndoliate, care se duceau să aprindă lumânări la mormintele celor mai dragi ai lor! Dacă, Doamne ferește, mi s-ar fi cerut mie să fac una ca asta, nu la vârsta la care sunt acum, ci pe când eram mai tânăr, dacă ar fi trecut albaneze sau alt­cineva, să aleg între a activa un explozibil sau a fi ucis împreună cu albanezii, ce aș alege nu știu, dar știu ce ar trebui să fac. Cu nici un preț nu trebuie să răsplătim în același chip, să nu mai spun că nici nu încape vorbă ca noi să fim inițiatorii unui astfel de rău. Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii.

Pe ce să stăruim noi, ca popor? Ce-ar trebui să facă fiecare din noi ca parte a acestui popor? a fost următoarea mea întrebare.

După cuvântul lui Hristos, ”Ceea ce vă doriți vouă, aceea să faceți altora.” Dacă noi am urma această învățătură și dacă oamenii din lumea întreagă ar face întocmai, nu am avea nevoie nici de atâtea spitale, nici de atâtea închisori… și nici nu am mai întâmpina atâtea greutăți. Dar când noi avem pentru noi o măsură, iar pentru altul altă măsură, și când el are pentru el o măsură, iar pentru altul altă măsu­ră. … “Ceea ce ne dorim nouă, asta să facem și altora.” O frază simplă, dar cu un înțeles nemărginit. Dacă am face așa, acest pământ ar fi rai. Dar niciodată nu va fi așa pe pământ. Pe pământ mereu vor fi făcători de rele. O să fim nevoiți să ne luptăm împotriva lor, dar să ne luptăm cum se cuvine Oamenilor, niciodată ca neoamenii.

Fiecare dintre noi să facă atâta cât ține de el, cum Sfinția Voastră atât de des pomeniți?

Negreșit! Apostolul Pavel zice: ”Cât ține de voi, pace să aveți cu toți oamenii.” Se-nțelege, dacă puterile mele sunt să duc treizeci de kilograme și-mi pui chiar și-o jumate de kilogram în plus, atunci o să cad, n-o să mai pot căra nimic. Despre asta-i vorba. Nici Dumnezeu nu cere mai mult de la noi. Dar nici mai puțin. Sfântul Vasilie cel Mare zice: ”Să nu căutați cele mai presus de puterile voastre, dar nici să nu vă mulțumiti cu cele ce sunt sub puterile voastre.” Trebuie să punem în balanță de-o parte puterile noastre, iar de cealaltă parte faptele noastre, și dacă vedem că avem nevoie de mai multe puteri, atunci ne va ajuta Cel Atotputernic. De nu ne-ar fi ajutat El vreme de cinci sute de ani de robie, nimic n-ar mai fi ramas din sârbi. Trebuia doar să-ți schimbi credința și-ai fi dobândit toate drepturile! Dar înaintașii noștri știau că astfel ar fi pierdut nemăsurat mai mult decât ar fi dobândit. Cât de greu a fost să supraviețuiești în aceste cinci veacuri!”

 

Crăciunul este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată “încălzi”, este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri şi nesimţitori până şi la suferinţa atâtor fraţi şi surori care în ultimii ani au rămas fără case, exilaţi din locurile lor de naştere, iar unii şi fără cei iubiţi ai lor. Că viaţa este grea nu este doar o excepţie, ci regulă. Numai secolul XX a adus visul naiv că viaţa trebuie să fie uşoară şi plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta”, îi spune Domnul lui Adam (Geneză 3, 19) şi aceasta este legea vieţii omeneşti.

Dar nenorocirile şi dificultăţile şi neputinţele sunt mai uşor de purtat când avem în noi şi între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el “iadul” nostru sau “raiul” nostru? Noi înşine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanţele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situaţie, chiar şi să transforme o peşteră din Betleem în cel mai frumos palat şi în locul Naşterii Împăratului tuturor Împăraţilor.

 

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi s-a grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Pentru dobândirea fericirii sunt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.

– Atunci când vine pe lume, mica făptură plăpândă care se cheamă om se întristează şi începe să plângă. Ştiinţa îşi are explicaţia ei pentru acest fenomen. Noi însă am dori să cunoaştem părerea dumneavoastră în această privinţă: trebuie să vedem oare un simbol în acest prim strigăt care însoţeşte venirea pe lume a unei noi vieţi?

– Voi răspunde folosindu-mă de cuvintele pe care le-am auzit rostite de cineva, care cred că sunt valabile şi pentru timpurile noastre, şi pentru viitorime: „Când te-ai născut, toată lumea s-a bucurat, iar tu ai plâns. Străduieşte-te să-ţi duci viaţa în aşa fel încât, când va veni sfârşitul, tu să te bucuri, şi ceilalţi să verse lacrimi.” Aşa se cuvine să ne croim viaţa şi aşa se cuvine să şi-o croiască oricare om care cugetă temeinic la existenţa sa. Să facem astfel încât la sfârşitul vieţii noastre să nu avem a ne căi că ne-am înşelat şi ne-am risipit-o zadarnic.

– Am intitulat aceasta serie de emisiuni „în timp ce îngerii dorm”, gândindu-ne la copii, la aceste făpturi care ne fac să cugetăm la curăţie, nevinovăţie, bunătate. Cum este oare cu putinţă ca astfel de făpturi plăpânde, curate şi bune să se preschimbe uneori în oameni în stare de cele mai mari rele? Ce stă la originea pornirilor rele la om: genetica sau factorii externi?

– Este adevărat că există, aşa cum aţi spus, o influenţă şi o povară a eredităţii, a genelor, apoi a circumstanţelor vieţii, mai întâi familiale, apoi sociale. Dar, până la urmă, totul depinde de fiecare ins. Având această libertate a noastră, putem să ne purtăm aşa cum voieşte Dumnezeu, Care pentru aceasta ne-a creat, ca făpturi, adică vrednice de numele de om. Dar putem să acţionăm şi în mod cu totul opus, aşa cum spune filosoful Bozidar Knezevic, atunci când afirmă că omul este o făptură care poate bucura şi pe Dumnezeu, şi pe diavol. Lucrul acesta ne trimite la cuvintele lui Hristos: Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său şi-l va pierde? Care va fi plata celui care se leapădă de sufletul său? Ce poate pune în locul sufletului? Despre aceasta este vorba. Omul trebuie să fie conştient că nu are decât o singură viaţă de trăit şi că trebuie să se folosească cât mai bine de ea, gândindu-se la raţiunile pentru care Dumnezeu ne-a creat. Ne-a creat ca să ne facă părtaşi la fericirea vieţii celei veşnice, în sânul împărăţiei Lui.

– Preafericirea Voastră, se pare însă că e lesnicioasă şi uşoară calea care duce la păcat, iar cea care duce la virtute este anevoioasă şi grea. Biserica ne învaţă că există căi strâmte şi căi largi. Care sunt aceste căi?

– Dumnezeu cel Preaînalt ne spune dinainte că strâmtă şi anevoioasă este calea şi puţini sunt cei care merg pe ea. Iar pentru că largă este calea ce duce la pierzare, mulţi sunt cei ce o află. Că urmăm o cale sau alta depinde de noi. Că nouă, aşa cum suntem, ne este mai lesne să umblăm pe calea păcatului, cea largă, decât pe calea cea strâmtă, ne-a tâlcuit un om de mare înţelepciune. Cu adevărat, pe un drum care urcă nu se poate înainta fără trudă şi sudoare, fiindcă trebuie învinsă gravitaţia; dar când este să aluneci de pe un zid sau de pe un acoperiş, nu trebuie să faci vreun efort ca să cazi şi să pieri.

La ce-i foloseşte omului că toate-i sunt uşoare şi simple, dacă la sfârşit îl aşteaptă pieirea? Dacă am avut de întâmpinat greutăţi şi am făcut tot ceea ce se cuvenea să facem, nu vom avea niciodată de ce să ne căim. Despre aceasta este vorba. Cu adevărat, calea care duce către virtute este anevoioasă, şi Hristos ne-a spus că este aşa: Cine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Iar urmându-L pe Hristos, să ştim bine că vom avea de înfruntat încercări şi ispite, care nu se sfârşesc decât în împărăţia cerească, în fericirea din împărăţie.

– Preafericirea Voastră, nu este simplu să duci o viaţă cu adevărat întemeiată pe principiile creştine. Credeţi că tot aşa este şi pentru noi, cei care trăim în lume?

– Îl avem pe Evanghelistul Ioan, care ne vorbeşte despre aceasta, iar poruncile lui Dumnezeu nu sunt greu de urmat. Numai că nouă, în starea în care suntem, ni se par greu de împlinit. De ce? Pentru că am dobândit deprinderi rele, care ne împovărează mult mai mult decât facerea de bine. Dacă, de pildă, am deprins obiceiul de a fuma – drogul cel mai la îndemână – devenim sclavii lui şi nu ne mai putem opri. Dar nu este vorba numai de obişnuinţă, ci de faptul că este un drog care pătrunde în celule – căci, potrivit alcătuirii noastre, sângele şi oxigenul pătrund în plămâni şi se răspândesc în tot organismul – şi fumătorul nu mai poate respira un aer curat. De aceea, este foarte greu să scapi de relele deprinderi care pătrund în tine.

Hristos spune: Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine să intri fără un ochi în împărăţia cerească, decât, având amândoi ochii, să mergi la moarte şi la păcat. A te elibera de relele deprinderi, de păcate, este ca şi cum ţi-ai scoate un ochi ori ţi-ai tăia o mână. E greu şi dureros de îndurat, pentru că săvârşim o silnicie contra propriei noastre firi. Fiindcă ne-am deprins cu păcatele. Trebuie, aşadar, să violentăm violenţa, ca să vorbim în limbaj modern, pentru a scăpa de această silnicie. A fi creştin este întotdeauna cu putinţă, dar nu putem rămâne creştini în mod mecanic şi superficial, căci mai întâi trebuie să ne eliberăm de relele noastre deprinderi, apoi, cu multe strădanii, să dobândim bunele deprinderi.

– Preafericirea Voastră, vorbim adesea despre bine. Totuşi, se întâmplă ca bunătatea să fie socotită totuna cu naivitatea şi prostia. De fapt, scopul nu este numai să fii bun, ci să pui alături de acest concept şi alte valori.

– Domnul Iisus ne spune lucrul acesta: Vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Este o realitate că, trăind în această lume cufundată deplin în rău, creştinul se simte ca un miel printre lupi. Mielul care se află între lupi este de două ori primejduit: întâi, că lupii se reped asupra lui şi-l sfâşie – dar Hristos nu pentru asta ne-a trimis în lume, ca să fim sfâşiaţi şi să pierim. Apoi, că-i vine gândul că printre lupi nu se poate trăi decât purtându-se ca lupul şi începe să-şi ascută dinţii şi să-şi scoată ghearele, adică mielul învaţă să urle ca lupul şi se preschimbă în lup. Dar, iarăşi, nu pentru asta ne-a trimis Hristos în lume.

Şi El ne dă soluţia: Fiţi aşadar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii. Iată că mintea şi înţelepciunea sunt ca un fel de ochi lăuntric, un ochi cu care putem privi, pe lângă ochii trupeşti cu care privim această lume, cum privesc muştele şi albinele cu miile lor de ochi. Avem un văz lăuntric, pe care muştele şi albinele nu-l au şi nu se pot folosi de el, în timp ce noi putem. Dar inteligenţa – acest văz lăuntric – este rece, raţiunea este rece, insensibilă. În vreme ce bunătatea este caldă, afectuoasă, dar oarbă; după cum zice poporul: „Omul prea bun e om nebun.” Dacă omul este bun, dar lipsit de minte, oricine se poate folosi de el ca să-l înşele… Dar luând aminte la cuvintele lui Hristos: Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, realizăm că trebuie să sporim în înţelegere, dar deopotrivă şi în bunătate. Aşa se menţine echilibrul minţii. Bunătatea şi înţelepciunea sunt astfel bine cumpănite.

In Vechiul Testament (III Regi 3, 16-28) aflăm o istorisire despre două femei care, locuind în aceeaşi casă, au născut fiecare câte un prunc; într-o noapte, pruncul uneia dintre ele însă moare din neglijenţa mamei; aceasta pune pe furiş pruncul ei mort în patul celeilalte şi ia pruncul aceleia; sculându-se aceea, vede lângă ea pruncul mort, dar, uitându-se mai bine, îşi dă seama că nu este fiul ei. Şi venind înaintea regelui, cere să i se facă dreptate. Şi se certau între ele, spunând fiecare că al ei este pruncul viu, iar pruncul mort, al celeilalte. Atunci regele porunceşte să se aducă o sabie şi să se taie pruncul cel viu în două, şi să se dea fiecărei femei câte o jumătate. Însă femeia al căreia era cu adevărat copilul cel viu îi spune regelui: „Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!” – căci i se rupea inima de mila fiului ei. Atunci regele a zis: „Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta este mama lui!” Oare nu era dreaptă hotărârea dintâi, să i se dea fiecăreia câte o jumătate? Dar aşa cum spune adagiul latin: Summum jus, summa injuria (Suprema dreptate este o supremă nedreptate). O dreptate absolută se preschimbă uşor în nedreptate, mai ales atunci când se şi aplică.

 

– Vorbiţi despre iubire şi totul pare frumos şi armonios. Pentru ce însă există atâtea căsnicii distruse, atâţia copii singuri şi nefericiţi, atâtea certuri între soţi şi tinerii îndrăgostiţi?

– Oamenii aceştia nu au înţeles ce este iubirea creştină, iubirea care nu cere nimic pentru sine, ci pururea se îndreaptă spre celălalt – când te preocupă persoana ta, începi un fel de negoţ. Fireşte, aici nu-i vorba de naivitate, ci de jertfelnicie şi slujire. În Biserică, mărirea se măsoară după mărirea slujirii. În Kosovo am întâlnit o mamă care avea un fiu şi o fiică, amândoi căsătoriţi. Fiul ducea o viaţă uşuratică şi avea o soţie plină de toane. Între ei – spunea biata mamă – erau numai certuri şi viaţa pe care o duceau era de nesuportat. Nora ameninţa că se omoară dacă o alungă din casă, şi soţul ei spunea că şi el se omoară dacă pleacă ea.

La început, cearta lor mi s-a părut copilărească şi rizibilă. Dar, cugetând mai bine, mi-am dat seama că era vorba aici de o mare nefericire. Cei doi se iubeau, dar fiecare nu ştia să zică altceva decât: „Dacă mă iubeşti, ai să faci ce vreau eu.”

Nu înţelegeau că datoria lor era să facă tot ce le sta în putere pentru binele celuilalt, ascultând de Apostolul care spune: Unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuşi.

– Preafericirea Voastră, aţi declarat că în creştinism nu este nici bărbat, nici femeie.

– Într-adevăr, după cum Sfântul Apostol Pavel spune că în Hristos nu mai este iudeu, nici elin, tot aşa nu mai este nici bărbat, nici femeie, ci noi toţi suntem una în Hristos. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce Hristos aşteaptă de la bărbaţi, aşteaptă şi de la femei. Aceleaşi principii morale şi aceleaşi porunci li s-au dat şi unora, şi altora.

Sfântul Grigorie Teologul precizează că, potrivit legilor lumeşti, date de bărbaţi, aceştia au drepturi pe care femeile nu le au. Noi însă nu acceptăm astfel de legi, pe care, de altfel, nici nu le recunoaştem. Aceasta este poziţia Evangheliei, iar dacă ea se aplică în căsnicie, conduce la unire şi la o atmosferă prielnică împlinirii copiilor, potrivit principiilor cuvenite. Noi trebuie să ajungem la iubire, adică la puterea de a sluji, potrivit cuvintelor lui Hristos: Toate câte voiţi să vă facă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, atunci în societatea noastră, şi în întreaga lume, toate vor fi aşa cum trebuie să fie.

– In zilele noastre, dorinţa femeii de a se emancipa este tot mai presantă. Femeia vrea să fie egală cu bărbatul. Nu s-a pierdut ea oare astfel într-un anume fel ca mamă şi femeie?

– Desigur. Mahatma Gandhi, un mare bărbat al poporului indian şi al întregii umanităţi, a spus: „Dacă femeia lasă să se împlinească în ea ceea ce este matern, ceea ce este feminin, ceea ce i s-a dat cu adevărat femeii, nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă.”

– Otto Weininger a reflectat şi el asupra acestui subiect…

– Acest autor crede că un bărbat este 80% masculin şi 20% feminin. Atunci un astfel de bărbat va căuta o femeie care să fie 80% feminină şi 20% masculină, pentru a se ajunge la plenitudinea fiinţei, la unitate pură. De aici el extrage principiul valorii absolute a monogamiei, a unei unice soţii, şi afirmă că în toată această lume nu există decât o singură femeie anume care să-l completeze deplin pe un anume bărbat. Este limpede că nu este cu putinţă ca bărbatul s-o găsească tocmai pe această femeie. Dar el o va căuta pe aceea care se apropie cât mai mult de un astfel de ideal, iar când o găseşte, se ajunge la împlinirea unităţii. Un alt bărbat, care are nevoie de un tip de femeie cu totul diferit, se întreabă: „Ce-a putut găsi bărbatul acesta la o astfel de femeie?” Răspunsul este că a găsit completarea care-i este necesară, care îi permite să se împlinească.

– Otto Wininger a spus de asemenea că din unirea iubitoare dintre femeia cea mai feminină şi bărbatul cel mai masculin se nasc copiii cei mai împliniţi. Ce puteţi spune despre o astfel de afirmaţie?

– Acesta este desigur cazul în care cei doi soţi se completează din punct de vedere psihic, o condiţie fundamentală pentru ca pruncii să se zămislească şi să se nască în condiţii optime şi să se dezvolte normal. Dar în celelalte situaţii, aşa cum se întâmplă adesea, copiii suferă.

Dacă mama nu vrea să nască făptura care a luat viaţă în pântecele ei, lucrul acesta se va răsfrânge încă din perioada concepţiei asupra fătului, iar copilul va fi nefericit şi trist de-a lungul existenţei sale.

– Aţi vorbit despre copii nefericiţi. În epoca în care trăim, nu putem spune că ne creştem copiii în condiţii prielnice. Tineretul nostru este destul de debusolat, îşi găseşte satisfacţia în lucruri inutile, lipsite de valoare. Vrea să-şi satisfacă pe dată orice plăcere. Cum am putea să-l sfătuim, cum poate Biserica să-i vină în ajutor astăzi, când asistăm la o tot mai mare întoarcere la religie?

– Tinerii, care au înainte viitorul şi o viaţă lungă, nu au întotdeauna timp să reflecteze asupra sensului şi scopului existenţei. De aceea se îndreaptă adesea spre ceea ce-i atrage pe moment, cu preţul uitării de sine. Şi atunci fac multe lucruri pe care apoi le regretă. La Ecclesiast stă scris: Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Lucrul acesta îl uită adesea tinerii şi întrec măsura, spre nefericirea lor. Avem, de asemenea, în Evanghelie, pilda fiului celui risipitor; unii exegeţi spun că dacă Noul Testament s-ar fi pierdut şi ar fi rămas numai această pildă, ea singură ar fi de ajuns să-i ţină locul.

– Preafericirea Voastră, observăm un interes sporit pentru viaţa monahală în rândul tineretului. E vorba de o fugă de viaţa de zi cu zi, de dorinţa de a se pune la adăpost, de un sentiment de dezamăgire sau, dimpotrivă, de atracţia faţă de un nou mod de viaţă?

– Dacă acest interes se naşte din dezamăgire faţă de lume, nu este decât un foc de paie. Mai degrabă se cuvine să fie produs de atracţia faţă de viaţa creştină sau, mai precis, faţă de o viaţă creştină mai intensă. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această întrebare: „Dacă doi oameni la fel de puternici şi de aceeaşi vârstă se întrec în alergare, unul cu un sac greu în spate, celălalt, fără nici o povară, care dintre ei va câştiga? Fireşte, cel care nu are nici o povară de dus.” De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel care nu are grija familiei se poate îngriji nestingherit de înălţarea sa duhovnicească… Adică îşi poate de-l dica tot timpul şi întreaga putere sporirii în virtuţi, dedicându-se deplin împlinirii lor şi ferindu-se de orice prilej de păcat.

Trebuie, fireşte, să ţinem seama de societatea actuală şi de importanţa pe care ea o acordă valorilor materiale. Când copiii construiesc în joacă baraje din pietre şi din lemne la malul apei, adesea apa se revarsă, le strică şi le mută în cu totul alt loc; aşa şi tinerii din ziua de azi, sătui de atâta educaţie materialistă, când descoperă o altă perspectivă, pur duhovnicească, se îndreaptă spre acest lucru cu totul nou pentru ei.

Înaintea oricărui om – şi mai cu seamă a creştinului – stau două căi: a căsătoriei trăite în virtute şi în cinste, sau a monahismului, care şi el se trăieşte în virtute şi în cinste. Puţini oameni primesc tunderea în monahism la prima tinereţe, pentru că nu ştiu despre ce este vorba cu adevărat. Nu ştiu la ce se renunţă, nici ce se primeşte. Monah ajungi la vârsta maturităţii, când ştii pentru ce se face făgăduinţa celibatului şi ce înseamnă toate celelalte făgăduinţe.

– Toată lumea cunoaşte această expresie a Preafericirii Voastre: „Cuvintele să vă fie blânde, iar argumentele puternice. Aşa îi învăţaţi pe fiii voştri duhovniceşti, pe cei care au crescut în preajma voastră şi care vă stau astăzi alături?

– Da, aşa este. Când este vorba de chestiunile cele mai intime, cele mai profunde şi vitale, nu trebuie niciodată să impui ceva. Multe secte se arată adesea agresive şi se luptă din răsputeri „să ne împingă în Rai”, cum zic chiar ei. Or, libertatea de care dispune omul nu îndreptăţeşte în nici un fel un asemenea mod de a acţiona. În faţa celuilalt, datoria noastră este ca, prin viaţa noastră, prin credinţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre, să-L înfăţişăm şi să-L mărturisim pe Hristos şi Evanghelia Sa. Cine are urechi de auzit să audă; cine are ochi de văzut să vadă. Dacă aceasta este voia Lui, cine nu doreşte s-o împlinească, nu va putea să spună pe urmă: „N-am ştiut!” Va avea de dat răspuns, va fi răspunzător, fiindcă libertatea nu poate fi despărţită de responsabilitate. O altfel de purtare nu este vrednică de om. Iar responsabilitatea fără libertate este nevrednică de Dumnezeu.

Nu credem într-un destin atotputernic, noi credem în Pronia dumnezeiască. Avem datorii de împlinit, pe care Dumnezeu le-a pus înaintea noastră şi a vremurilor în care trăim, dar fără constrângere, aşa cum ne învaţă Evanghelia. Cărturarii şi fariseii au respins planul pe care Dumnezeu îl avea pentru ei, în vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul a acceptat deplin ceea ce îngerul i-a spus că Dumnezeu aştepta de la el. A primit deplin acest plan, şi-a dat viaţa, capul şi l-a pus pentru el. Cele două alegeri s-au făcut de bunăvoie, dar unul a dus la pierzare, iar celălalt, la mântuire.
(Interviu realizat de Marina Rajevic-Savic pentru emisiunea „In timp ce îngerii dorm”, pe 24 aprilie 1996.

Articol preluat din cartea „Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre” de Jean-Claude Larchet, Editura Sophia)

 

Tânărului îi lipsește de multe ori răbdarea, echilibrul, înțelepciunea. Din viața și zicerile Părintelui Patriarh Pavle al Serbiei se poate desprinde atât hotărâre și vitalitate, deși a fost ales patriarh la 75 de ani, cât și cumpănire, dreaptă socoteală. Sperăm că multe frământări își vor găsi liniștea în cele de mai sus, iar pentru cine dorește mai mult, cărțile dedicate Preafericirii Sale așteaptă cuminți pe rafturile librăriilor.

 

Introducere și prelucrare text, Pr. George-Ovidiu Chirița

Publicat în Patrologie | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu