Noii mucenici dinăuntrul și din afara închisorilor

Imagini pentru cuviosi noi mucenici

Porunca de căpetenie a Bisericii rămâne aceea de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și cu toată puterea noastră (Lc. 10: 27). Primirea Lui în inimă, prin credință, ne face fii ai legământului celui nou, ne lipește de Dumnezeu, ne unește cu El, oferindu-ne o nouă viață, viață sfântă și duhovnicească, viață care se prelungește în veșnicie și se unește cu Dumnezeu, în eternitatea Lui slăvită și iubitoare (Deut. 30: 6,16,20; 1 Tim. 1: 11).

Nimic nu ne poate despărți de Dumnezeu: necazul, strâmtorarea, prigoana, lipsurile, primejdiile, amenințările, viața sau moartea, stăpâniile lumești sau îngerii căzuți, toți și toate sunt neputincioase în fața acestei iubiri, în fața puterii și unirii cu Dumnezeu pe care le avem prin credința noastră (Rom. 8: 35-39), prin nădejdea de care putem da oricând seamă (1 Pt. 3: 15) și prin iubirea jertfelnică, lucrătoare și de viață veșnică transmițătoare (1 In. 5: 11-16).

În comunitățile creștine ale primelor veacuri, frică și iubire sfântă stăpânea pe toți, datorită rodirii Duhului Sfânt în mulțime de daruri (F.A. 2: 41-47), de aceea în necazuri, credincioșii se simțeau mângâiați (2 Cor. 1: 2-7), ba chiar se bucurau și mulțumeau lui Dumnezeu să s-au învrednicit a suferi pentru numele Lui (Rom. 8: 17-18; Fil. 1: 29; 1 Pt. 3: 14), recunoscând și valoarea curățitoare a pătimirii (1 Pt. 4: 1-3), care se va numi mai târziu de Părinți ”dureri fără de voie”. Martori ai lucrării pământești a Mântuitorului sau a lucrării harice a Duhului Sfânt, creștinii mărturiseau cu curaj relația lor filială și frățească cu Dumnezeu.

Creștinismul a supraviețuit și a înflorit după căderea păgânismului, a rezistat în fața ruperii Apusului de credința și trăirea Răsăritului ortodox, apoi s-a confruntat cu islamul, suferință din care a ieșit întărit, după aceea a rămas vertical în fața secularismului iluminist, prefăcut astăzi în consumism, neomarxism și neoliberalism modern militant. Comunismul a constituit, în secolul al XX-lea, cea mai agresivă doctrină politică de stânga, încercând să elimine de pe scena societăților în care a preluat puterea pe orice competitor sau adversar, grăbindu-se cu aplomb de compactor de asfalt să creeze o societate și un om nou, exponent al revoluției culturale. Urmașul lui socialist ori social-democrat acționează mai lent și mascat, ascunzându-și scopurile în spatele populismului, înșelând mulți oameni de bine care se înrolează sub flamurile sale crezând că vor putea astfel să-și ajute semenii și țara.

Lucrători ai rugăciunii inimii sau adânciți în viața culturală și științifică a vremii, curați sau păcătoși, smeriți ori încrezători în forțele proprii, mărturisitorii veacului XX au suferit și s-au umplut de har în temnițele comuniste, șlefuindu-se în același timp, în ritmul regimului de detenție sau de muncă silnică, după chipul lui Hristos Ce locuia în ei de la Botez, ca să nu se lase distorsionați după modelul de caricatură propus lor prin reeducarea comunistă. Indiferent cum au intrat în temniță, au ieșit transfigurați, mai mult pe dinăuntru decât pe dinafară, și-au iertat torționarii, au inspirat pe cei cu care s-au întâlnit, s-au săvârșit în pace, în ciuda multelor șicane ale sistemului politic ticăloșit, infiltrat chiar printre frații lor creștini, așteptându-și canonizarea și inspirând molateca generație de credincioși care le-a urmat să lucreze aceeași putere a Învierii prin nevoința asumată în fiecare zi, adică durerile fără de voie și chiar cele de voie, pentru cine le caută.

Privind la dânșii, atât de variați prin fire, înfățișare, preocupări culturale sau științifice, aspirații și ambiții, cu toții curățiți și luminați prin mucenicie, ne rușinăm de scăderile și temerile noastre, de neputința și ineficiența fiecărei zile, de lipsa noastră de voință, atât de nevrednică de cuvântul Sfântului Vasile, care zicea că nimic nu este pe care să și-l pună omul în minte și să nu-l poată îndeplini. Mărturia vremurilor noastre se face pe două căi suprapuse. La suprafață luptăm cu duhul lumesc al consumismului și cu o cultură strâmbă și agresivă, nivelatoare și ipocrită, care face experimente psiho-sociologice și filosofice pe generația actuală, numită postmodernă, simțindu-ne la fel de neputincioși în a trage după noi familia Bisericii și a societății întregi ca înaintașii noștri de la poalele sinaxarului, un fel de trâmbițe neluate în seamă, plăcute în mod inutil pentru frați și deranjante ca stridente și nepotrivite cu muzica veacului înspre cei din afară, asemenea profetului Iezechiel acum 2500 de ani (Iez. 33). O masă critică de credincioși, totuși, aleasă prin har, rămâne statornică în legătura ei cu Hristos și cu frații mai căldicei, rodind în Duhul Sfânt și sfințind numele de creștin, asumându-și Crucea în fiecare zi, dar nu se văd semne că mlădițele mai uscate ale trupului Bisericii și-ar dori seva lor dumnezeiască.

La bază rămâne acea cale a cuvioșiei și cucerniciei care dă putere mărturisirii, atât în vreme de prigoană, cât și în cea de dulce ispită. Dincolo de argumentele verbale, puterea creștinilor a stat mereu în sălășluirea lui Dumnezeu într-înșii, plină de putere și roade duhovnicești (1 Cor. 4: 19-20; 2 Cor. 13: 3-6; Gal. 5: 22-25), o putere diferită de definiția lumească a slavei și puterii (2 Cor. 4: 7-17), de care ne-am lepădat încă de la Botez. Cuvioșia înseamnă dedicare lui Dumnezeu prin iubire, de aceea monahii sunt adevărați profesioniști și învățători ai cuvioșiei, iar cucernicia constituie mărirea mirenilor prin echilibrul iubirii milostive a semenilor, iubire ce rămâne curată de întinările lumești (Iacov 1: 27). Pe calea cucerniciei, până și mirenii ajung în timp la trăirea cuvioșiei, chiar dacă nimeni nu li se va adresa vreodată cu acest nume.

Această nemuritoare cale s-a arătat lumii în toată splendoarea ei începând cu secolul al IV-lea, când a fost definită ca martiriul fără se sânge al celor care își dăruiesc viața lui Dumnezeu, murind lumii și poftelor, nevoindu-se în fiecare zi pentru liniștea nepătimirii și vederea strălucirii harului și a minții rugătoare, jertfindu-se lui Dumnezeu jertfă bineplăcută și mirositoare. Această mucenicie a fost îmbrățișată atât de monahi și clerici, cât și de mireni. Martirii și cuvioșii, respectiv cucernicii creștini, cu toții mărturisesc sălășluirea lui Dumnezeu într-înșii, rodirea Lui în viața lor unită cu cea dumnezeiască. Prin lepădarea patimilor, lumea și diavolul nu mai au putere asupra lor, în schimb se arată luminos și cu putere prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu mărturisesc ce au citit ori auzit despre El, ci articulează în noțiuni și cuvinte omenești o experiență a întâlnirii cu Dumnezeu în chip negrăit și necuprins de gând și de cuvânt (1 Cor 2: 9-10; 2 Cor. 12: 2-4).

Pe calea aceasta a cucerniciei și cuvioșiei, putem da oricând seama de nădejdea noastră pentru că arvuna Duhului s-a vărsat deja în inimile noastre. Mărturia noastră ne va transforma în martiri și mărturisitori, indiferent că trăim într-o societate așa-zis liberă sau nu. Încercările prin care am trecut au conturat în viața noastră experiența trăirii cu Dumnezeu, de care nu ne putem lepăda pentru că asemenea Sf. Sfințit Mucenic Policarp al Smirnei acum 18 veacuri, putem oricând mărturisi că mulți ani am trăit într-o vie relație cu Dumnezeu și nu am primit decât bine de la Dânsul. Este imposibil ca cine a trăit în ritmul Bisericii relația sa cu Dumnezeu, să nu aibă ce mărturisi despre prietenul și fratele său mai mare, Domnul Iisus Hristos. Nimeni nu se poate lepăda de Cel care ne-a purtat și călăuzit în călătoria acestei lumi. Căderile și ridicările noastre dau mărturie despre slăbiciunile noastre și puterea harului dumnezeiesc. Întâlnirile cu sfinții ne-au întărit în urcușuri, dar și în rătăcirile noastre. Experiența vieții fiecăruia, în Hristos, rezonează perfect cu a tuturor sfinților, din neam în neam, în harul Duhului Sfânt.

De aproximativ un veac, marii duhovnici au început lucrarea de răspândire în cinul mirenesc a rugăciunii inimii și altor rânduieli mai puțin practicate de laici. Cărțile duhovnicești oferă, din cauza rarității călăuzitorilor albiți în luptele duhovnicești, o cale mai lungă și sinuoasă, dar sfântă, dreaptă și bună, pentru cei care caută curățirea inimii și dobândirea harului. Cuviosul Părinte Iustin Pârvu avertiza că mărturisirea în veacul de acum depinde foarte mult de simțirea neînșelată a harului de către fiecare creștin, pentru a distinge între ispitele atât de viclene și întortocheate care ne înconjoară. Începând cu Sfinții Antonie și Moise Arapul, continuând cu Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi și Siluan Atonitul, părintele Iustin este cel mai recent, dar nu ultimul într-un șir de sfinți și părinți ai Bisericii care ne îndeamnă să ne umplem fiecare de har pentru a nu fi purtați de vânturile rătăcitoare ale veacului.

În afara închisorilor de zid și a lanțurilor păcatului, toți creștinii sunt chemați să mărturisească despre libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8: 21,23,26-27).

Pr. George Ovidiu Chirița

Reclame

Despre Pr. George Ovidiu Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Spiritualitate și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s