Text broșură Ortodoxia și erezia

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

Ortodoxia și erezia

Chiar dacă Biserica lui Hristos a rămas una, unică, unitară și deplină, în ochii lumii           secularizate, creștinismul se  prezintă ca o     doctrină a multor comunități și persoane care se consideră ucenici ai Domnului Hristos și se    intitulează toți creștini. Dezbinări (schisme) și erezii (abateri de la dreapta credință) au existat și-n timpul apostolilor. Ba chiar și în vremea petrecerii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, au existat oameni care se considerau ucenici ai lui Hristos, dar Îl propovăduiau fără să fie laolaltă cu Apostolii și ceilalți ucenici. Creștinii sunt chemați, prin curățire de patimi, rugăciune, virtute și citire, să verifice dacă sunt în adevărata credință și Biserică, dacă Hristos și Duhul Sfânt se găsesc și lucrează în lăuntrul lor. După cum arăta Sf. Pavel corintenilor, argumentele sunt deopotrivă aduse prin cuvânt, accesibil tuturor, dar mai cu seamă prin arătarea prezenței lui Hristos în făptura creștinului (2 Corinteni 13). Înaintând pe această cale, urmăm sfinților, marilor duhovnici, care pot dovedi în orice clipă că sunt mădulare vii în trupul lui Hristos și că lucrarea Lui prin ei atinge culmile cele mai    înalte.

Cine este creștin adevărat și care e adevărata  Biserică?

Nu împiedicăm pe nimeni să se considere creștin, după cum ne-a învățat Însuși             Mântuitorul (Marcu 9: 38-40), nu putem opri oamenii să se adune în numele Lui și să se     intituleze cum vor, chiar și biserică, dar        mărturisim cu tărie că adevărații creștini sunt cei care mărturisesc credința creștină, prin cuvânt și prin viața lor, în Biserica cea Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolică, numită Biserica creștină. După 1054, când Apusul și Răsăritul Europei creștine s-au despărțit, adevărata Biserică s-a numit Biserica Ortodoxă Catolică a Răsăritului, sau mai pe scurt, Biserica Ortodoxă. Pentru a păstra pacea între cetățeni de diferite confesiuni creștine,  statele consideră creștini pe  oricine se declară ca atare și biserică pe oricine se înregistrează cu acest nume. De aceea, luând în considerare și cuvântul       Domnului Iisus în privința celor care cred în El dar se poziționează în afara Bisericii, strict în context laic, social, în fața autorităților, cei care se numesc creștini semnează alături, unii lângă alții, diferite declarații cu privire la valorile și principiile lor, chiar dacă  între ei nu se recunosc a fi cu adevărat mădulare ale adevăratului trup al Bisericii celei una. În plus, canoanele (normele) Bisericii stipulează clar în ce context, datorită unor păcate grave, neimplicării în viața Bisericii sau propovăduirii unei erezii, o        persoană nu mai este considerată creștin și membru al Bisericii. Nu judecăm pe nimeni, dar anumite fapte care omoară sufletește pe  credincios și răspândesc un mare rău în        organismul Bisericii fac necesară despărțirea temporară a unor persoane de ceilalți frați,   până la arătarea și împlinirea unei pocăințe.

Care sunt principalele erezii de care trebuie să mă feresc?

În România se găsesc și activează mai multe erezii. Denumirea din paranteză este cea      oficială, nerecunoscută de noi. Stilismul (Biserica Ortodoxă de Stil Vechi) consideră calendarul drept dogmă și motiv de schismă. Sunt adesea foarte rigoriști și formaliști. Credința le este ortodoxă, cu excepția ”dogmei” calendarului, dar s-au rupt de trupul     Bisericii și pericolul constă în a-i confunda cu ortodocșii autentici. Există deasemenea o mulțime de grupări stiliste schismatice care se intitulează biserici, conduse de persoane      dubioase moral și/sau doritoare de putere eclesiastică, de aceea contează să întrebăm, când nu ne găsim într-un mediu cunoscut, de cine aparțin: de Biserica Ortodoxă Română sau de altă structură de nimeni recunoscută?!

Catolicismul (Biserica Romano-Catolică) și greco-catolicismul, un catolicism cu față      bizantină, s-au abătut grav de la dreapta credință prin erezii cu privire la Sf. Treime, harul dumnezeiesc, puterea papei ca ”urmaș” al Sf. Petru, infailibilitatea papală, cultul Sf. Inimi a Domnului Iisus și altele. Ei ne consideră pe noi biserică fiică, nedeplină dar mântuitoare, având succesiune apostolică, și ne recunosc Tainele. Noi nu-i considerăm biserică, nu le recunoaștem slujbele, nici  succesiunea           apostolică, nu pentru că nu ar putea dovedi că au continuitate a hirotoniilor, ci pentru că       rupându-se de Biserică în 1054, această        continuitate a pierdut ce avea mai important, conținutul haric.

Protestanții și neoprotestanții (sectarii sau așa-numiții pocăiți: baptiști, evangheliști, adventiști, penticostali, martorii lui Iehova, mormoni) s-au rupt din catolicism și se tot fărâmițează în     continuare. Contestând erorile și exagerările catolice, au ajuns să sărăcească credința și să nege tot ce a lucrat Duhul Sfânt în Biserică după Înălțarea Domnului, generație după generație, interpretând după bunul plac al fiecăruia         cuvântul Sf. Scripturi. Nici vorbă de ”părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15: 28), orice  sentiment religios reprezintă pentru ei semnul Duhului Sfânt. Nu au preoție lucrătoare, har  mântuitor, Sfinte Taine, contestă puterea și rolul Sf. Cruci, a Maicii Domnului și Sfinților, a  icoanelor și moaștelor sfinților, nu știu nimic despre sfințirea și îndumnezeirea omului, despre dobândirea Duhului Sfânt, despre vederea lui Dumnezeu și a luminii Sale necreate încă din această viață. Nu rodesc sfinți și se consideră mântuiți, formând comunități în care domnește într-ajutorarea, dar nu și prezența Duhului Sfânt. Sectele harismatice, ca penticostalii, cultivă o manifestare bolnavă a unor duhuri cu nimic în comun cu Duhul Sfânt de la Cinzecime. Se   consideră cu toții parte a unei biserici nevăzute pe pământ, dar vizibile în ceruri, ramuri ale acelaiași biserici, sau consideră biserică simplul eveniment al întâlnirii lor în zi de sărbătoare, având toți părți din adevărata biserică.

În tendințe cu lumea laică, plină de organisme internaționale, erezia ecumenismului a început să se instituționalizeze și ea. Se încearcă de catolici și protestanți regăsirea unei ”unități pierdute” a Bisericii, pentru a face față provocărilor contemporane și a răspunde dorinței Domnului Hristos ”ca toți să fie una” (Ioan 17: 21). Au luat ființă diferite      consilii, conferințe și adunări, reunind mai multe culte, care au  elaborat regulamente specifice în privința dialogului ecumenic. Lucrarea generală în care se încadrează aceste inițiative se numește Mișcarea ecumenică. Atâta vreme cât aceste  regulamente, adevărate constituții, au la bază       teologie protestantă eretică, iar cultele protestante membre nu se grăbesc să remedieze acest fapt, creștinii solicită pe drept cuvânt părăsirea imediată a unor astfel de instituții. Pe lângă acestea, există și dialoguri  separate între Biserica Ortodoxă și catolici, vechii catolici,  necalcedonieni, respectiv diferite culte protestante, dialoguri în cadrul cărora se insistă ca la sfârșit să se semneze diferite mărturisiri comune de credință, uneori eretice, smintind pe credincioși până la remedierea lor ulterioară, peste mai mulți ani. Nimic rău în a preciza  personal—câtă vreme cărțile, chiar și ortodoxe, pot fi greu înțelese ortodox de un  eretic—care este înțelegerea ortodoxă a unor elemente de credință, ba chiar așa ar fi de dorit, câtă vreme și Evanghelia  mântuirii a fost adusă personal de Fiul lui Dumnezeu. Cu toate ascestea,    mărturisirile de credință despre temele         diferitelor sesiuni de dialog nu pot fi comune, ci fiecare parte ar trebui să se străduiască a-și mărturisi cât mai detaliat și limpede propria teologie, asigurându-se că s-a făcut înțeleasă. O idee ar fi ca fiecare parte să redacteze la sfârșit un document în care să formuleze ce a înțeles din expunerea partenerilor de dialog, semnat de aceștia pentru confirmare. Doar în privința unor chestiuni care țin de poziția comună în fața societății seculare contemporane se pot elabora declarații comune. În plus, canoanele ortodoxe interzic rugăciunea și cu atât mai mult slujirea împreună cu ereticii și acceptarea prezenței acestora în veșminte liturgice la rugăciunile noastre. Asistența, prezența        respectuoasă în public, de o parte sau de alta, sunt maximul posibil (Psalmi 138: 8). Chiar și la invitația  autorităților civile, ortodocșii     oficiază slujba separat de clericii altor culte, preferabil după aceștia.

versiunea 2, 03.02.2017

Pr. George-Ovidiu Chirița

Anunțuri

Despre Pr. George Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Atitudini, Spiritualitate și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s