Credință și știință

  1. În principiu ne înțelegem și colaborăm

Ortodoxia are privilegiul de a relaționa bine cu lumea științifică, fără tensiunile și resentimentele care există între aceasta și alte confesiuni creștine. În actualul context istoric, dialogul cu oamenii de  știință se cere aprofundat, altfel riscăm să ne concentrăm doar pe comoara noastră recunoscută, Spiritualitatea, trăirea duhovnicească, și să lipsim oamenii cultivați de cadrul teoretic de investigare și interpretare al informației științifice, un cadru cât se poate de echilibrat după cum se observă deja în experiența ultimilor 25 de ani, în care s-au aruncat punți de legătură și nu s-a dinamitat nici o pod existent deja.

Teologia este considerată știință și se studiază de o manieră sau alta în majoritatea universităților. Felul în care aceasta reușește să relaționeze cu celelalte științe și cu reprezentanții lor de seamă, ei înșiși oameni cu propriul cod de interpretare al vieții, ține de fondul sufletesc al teologilor, atât cei care acționează în mediul academic, dar mai ales cei recunoscuți pentru relația personală apropiată cu Dumnezeu, oamenii duhovnicești, deopotrivă teoreticieni în sensul originar al cuvântului – cel de văzători ai lui Dumnezeu – și practicieni, adevărați părinți ai fraților lor mai mici întru credință.

Imaginea simplă proiectată de Sf. Scriptură, documentul vechi și oficial al creștinismului, este aceea a unui univers geocentric, în care pământul constituie centrul, iar soarele, luna, stelele, călătoresc pe deasupra lui, marcând zilele, săptămânile, anii, anotimpurile. Universul apare finit, cu început și sfârșit, după care va exista un nou început, iar geometria este una în spațiu, dar un spațiu drept, nu curbat. Ce înseamnă însă zilele creației, centralitatea pământului, cât de plat este cu adevărat, toate pot fi interpretate, și încă fără a forța înțelesul dorit de Dumnezeu, autorul revelației.

Aceleași cuvinte sunt destinate novicilor și avansaților, fiecare dobândind ceea ce are nevoie și-i e de folos (Prov. 1: 4-5). Cunoașterea ruptă de Dumnezeu primește oprobiul divinității, sursa și garanția adevăratei cunoașteri (Facere 3: 5-7; Psalmi 50: 17-18; Proverbe 2: 1-15), iar demersul științific speculativ nu primește susținerea lui Dumnezeu (Înțelepciune 1: 2-5). Aceleași cuvinte pot avea înțeles istoric, moral, sau mistic, aici fiecare pătrunzând întunericul cel luminos după cât îi este dat, după mentalitatea și inima lui (Prov. 2; I Corinteni 10: 1-6; Evrei 5: 13-14; 7: 1-10).

Înțelepciunea dumnezeiască nu coincide cu cea omenească (Isaia 55: 6-11; I Corinteni 1: 21). În privința Sfintelor Scripturi, de multe ori, Dumnezeu Însuși arată că anumite cuvinte sau acțiuni trebuie înțelese de o manieră mai flexibilă, mai înaltă (cartea Iona întreagă), sau constituie baza pentru ale rânduieli, mai potrivite pentru realitatea eshatologică (II Timotei 1: 9; Efeseni 5: 27), cerul nou și pământul nou în care locuiește dreptatea (II Petru 3: 13). Există formulări paradoxale care și-au arătat explicația în Noul Testament (Matei 22: 41-46) sau care își așteaptă încă un tâlc, precum și răspunsuri pecetluite până la o vreme (Daniel 12: 4,9; Luca 4: 21). Toate se cer impropriate, scrise în inima omului, nu conservate într-o arhivă sau muzeu (Deuteronom 6: 5-9), de aceea persoane providențiale apar în istorie cu misiunea de a readuce informația și interpretarea ei pe făgașul normal, firesc, cel creat și restaurat în Hristos (Romani 11: 36; Coloseni 1: 16; FA 11).

Fărâmițarea doctrinară a creștinismului a dus la anumite dificultăți în dialogul cu știința, dificultăți pe care Ortodoxia le poate depăși deopotrivă greu sau ușor, după cât de apropiat de Dumnezeu este teologul.

După ce am vizionat o serie de dezbateri publice între știință și teologia creștină, e drept de factură eterodoxă, am observat că oricât de ilustru și bine-pregătit ar fi reprezentantul fiecăreia, rezultatul este o remiză, sau un impas, publicul putând liniștit să plece acasă convins că cel susținut de oricare spectator a învins. Câștigul pentru teologie rămâne acela că și-a demonstrat capacitatea de a-și argumenta principiile și valorile, precum și o mai bună cunoaștere a celuilalt. Oponenții se despart respectându-se pe ei înșiși și pe celălalt, demonstrând că dialogul se poartă sau bătălia continuă.

Începem așadar o suită de articole în care prezentăm cât mai simplu cosmologia științifică actuală, așezând în paralel câteva posibile conexiuni cu revelația dumnezeiască și cugetarea celor mai iluștri reprezentanți ai Bisericii de acum și din alte epoci.

  1. Forma de prezentare a universului

Cercetând miturile antice și Sfintele noastre Scripturi, ne formăm o imagine a universului diferită atât de fotografiile sondelor spațiale, cât și de proiecțiile fizicienilor moderni. În primul rând, aceștia uneau în schițele lor lumea spirituală și cea materială, încercând să creioneze un tablou integrator, cu Pământul ca o farfurie la mijloc, împărăția umbrelor dedesubt, astrele deasupra lui, pe o boltă, iar dincolo de ele împărăția zeilor și a fericiților acceptați în ea.

aaaa

În Perioada Renașterii, Nicolae Copernic poziționează pământul pe o orbită în jurul Soarelui, care devine centru al universului. La începutul secolului al XX-lea, calculele astronomilor indică planeta noastră și întregul sistem solar pe un braț spiralat secundar al Căii Lactee, la 10000 de ani lumină de centrul ei.

aaaaa.png

Lumea spirituală, ca și întregul univers imaterial din lăuntrul omului, devin elemente pur subiective, care nu se măsoară cu mijloace științifice, sau nu intră în competența acestora. Rațiunea umană, cu puterile ei subordonate, dorința și motivația, scrutează doar materia, și riscul de atrofiere al simțurilor duhovnicești și al năzuințelor spirituale, la nivel personal și de colectivitate, își face din plin resimțite efectele. Omul contemporan însetează după spiritualitate, dar nu știe care îi este cel mai potrivită, de aceea îmbrățișează orice îi satisface nevoia intrinsecă. Ceea ce pentru spațiul de cultură iudeo-creștină este demonizare, pentru cel hindus reprezintă experiență de iluminare.

Universul newtonian, infinit, pe care l-am putea vizualiza ca pe un cub fără limite în vreo direcție, punea anumite probleme. Stelele sale în număr infinit se atrăgeau unele pe altele conform celebrei legi a pătratului invers (forța este invers proporțională cu pătratul distanței), dar nu se putea stabili gravitația exactă a vreouneia. Dacă pe aceeași schemă ar fi limitat, s-ar prăbuși peste sine însuși din cauza forțelor gravitaționale.

În aceste condiții, pe 25 noiembrie 1915, Albert Einstein prezintă Academiei de Științe a Prusiei o nouă teorie a gravitației care să o depășească pe cea a lui Newton, Teoria generală a relativității. În cadrul acesteia, materia, spațiul, timpul, sunt legate în mod intim; prezența materiei face țesătura spațiu-timp să se curbeze, iar curbura spațiu-timp spune materiei cum să se miște (în ce stil și direcție).

El a făcut o serie de presupuneri simplificatoare, care să fie demonstrate și calculate exact ulterior. Prima, universul este omogen, adică la modul general, materia universului este distribuită uniform prin spațiu. A doua, universul este isotropic, adică arată la fel, are aceeași formă în toate direcțiile. La fel, vorbim de o afirmație generală, profitabilă științei și cercetării, la nivel micro lucrurile nu stau chiar așa, existând spațiu între planete și între galaxii.

Einstein dorea un univers finit, stabil astfel, lucru posibil acum prin curbură, mai ales dacă universul are o curbură pozitivă. Astfel, spațiul convex al unei sfere nu are granițe, muchii, și cineva poate călători în jurul ei și să ajungă în același loc.

aaaaaaa

3. Univers în expansiune?

În 1927, George Edouard Lemaître, preot romano-catolic și om de știință,  a venit cu ideea unui univers în expansiune ca alternativă la cel static. El își luase doctoratul la Cambridge sub Arthur Eddington, cel care a reușit să verifice prin observație o presupunere a teoriei generale a relativității, curbura luminii.

Încă din 1912 se descoperise efectul Doppler, adică variația frecvenței unei unde între o sursă și un receptor, din cauza mișcării receptorului spre sau dinspre sursă. Frecvența scade când observatorul se depărtează de sursă și viceversa.

aaaaaaaa

Edwin Hubble a confirmat în 1929 că frecvența undelor roșii, de scăzută frecvență, este mai mare ca a celor albastre, semn că nebuloasele observate de el prin telescop se depărtează. Lemaître a calculat și rata expansiunii universului, destul de aproape de valoarea calculată de Hubble. Tot în 1929, Lemaître și Hubble au determinat că de fapt, ca la un balon care se umflă și pe care bulinele se distanțează unele de altele, galaxiile se îndepărtează unele de altele.

bbbb

Universul lui Lemaître se extinde de la o mărime finită, nu chiar de la o singularitate sau de la un punct compact cu masa imensă, nu e încă un Big Bang.

În 1931, Lemaître postulează un univers cu un început temporal real, cu o expansiune a unui singur atom care poseda întreaga masă a universului, care fiind instabil, se divide în atomi din ce în ce mai mici printr-un proces radioactiv. Fred Hoyle ura ideea unui univers cu început, dar Big Bangul a fost stabilit aproape fără putință de tăgadă în 1965, prin observarea radiației cosmice prezise de teorie.

În 2011 s-a confirmat și că nu poate fi zero constanta cosmologică, că expansiunea crește în viteză, deci constanta e pozitivă.

aa

Constanta cosmologică pare a fi o energie întunecată, asociată în general cu vacuumul din teoria quantumului, teoria celor foarte mici. Vacuumul e de fapt o zonă activă unde particulele vin spontan la existență și se anihilează.

Introducem noțiunea de Singularitate – un punct în care densitatea materiei devine infinită pe măsură ce toată masa universului se comprimă într-un singur punct.

Stephen Hawking și Roger Penrose au descoperit că o singularitate este formată prin colapsul gravitațional la sfârșitul vieții unor tipuri de stele. Ceea ce rezultă este o gaură neagră, și găuri negre gigantice sunt singularități aflate în centrul galaxiilor.

Densitatea universului, care variază în timp, are o valoare critică; dacă e pozitivă peste un nivel măsurat, provoacă o curbură pozitivă și avem un spațiu finit; dacă e sub valoarea respectivă, provoacă o curbură negativă și spațiul este infinit.  În mod conventional, cosmologii definesc constanta Ω drept densitatea medie împărțită la valoarea critică. Dacă Ω = 1, spațiul este plat, dacă Ω > 1, spațiul este curbat pozitiv, iar dacă Ω < 1, spațiul este curbat negativ.

Constanta cosmologică (Λ) are anumite efecte:

Dacă Λ este negativă ajunge să nu mai reprezinte o forță de respingere ci de atracție și întărește gravitația. În acest caz, toatele modelele, indiferent de curbură, încep de la o singularitate, se extind până la o mărime maximă, apoi se prăbușesc într-o singularitate finală.

Dacă Λ este 0, universul cu o curbură pozitivă se extinde începând cu o singularitate și în final se prăbușește. Totuși, în universurile cu o curbură zero sau negativă, gravitația nu va fi suficient de puternică pentru a cauza prăbușirea și aceste universuri se vor extinde la nesfârșit, cu o rată a extinderii care tinde să aibă o valoare constantă. Rata extinderii descrește totuși în timp la cel cu o curbură zero.

Dacă Λ este pozitivă, așa cum pare să fie acum cazul, există câteva posibilități. După modelul lui De Sitter, universul ajunge să se extindă din ce în ce mai mult și mai repede, la nesfârșit. După al lui Einstein, în care valoarea Λ e fixă, universul este static și neschimbător, de o mărime constantă. Modelul inițial Eddington-Lemaître începe cu un univers după gândirea lui Einstein și se extinde la nesfârșit. Modelul Lemaître care a dat naștere la teoria BigBangului are Λ mai mare decât a lui Einstein. Începe în chip exploziv, dar rata expansiunii încetinește, ca apoi să se intensifice. Aceasta deoarece la început gravitația micșorează rata expansiunii, apoi Λ preia conducerea expansiunii și domină gravitația din ce în ce mai mult.

Universurile lui Einstein, Eddington-Lemaître și Lemaître au curbură pozitivă și deci mărime finită, dar există alte modele cu o curbură plată sau negativă care încep cu o singularitate, încetinesc inițial și apoi accelerează sub conducerea Λ. Ultimele sunt infinite.

Deoarece universul prezent este foarte aproape de a fi plat, rămâne o mare provocare să se determine dacă e chiar plat sau foarte ușor curbat, pozitiv sau negativ. Oricum, chiar și în anii 30 ai secolului trecut, existau deja câteva răspunsuri științifice la o parte din întrebările pe care și le puneau cercetătorii.

Interesant de observat că există o anumită artă în aceste teorii și modele care nu au încă pretenția de veridicitate și acuratețe absolută. Fizicienii caută formule matematice cât mai simple care să le pună în practică teoriile, dar vor și o anumită estetică a acestora, nu doar corectitudine a calculelor, ceea ce implică un anumit fond cultural aperceptiv care le influențează demersul, fie și foarte discret și în linii foarte mari.

Creștinismul nu are o problemă să accepte un univers finit, dar în expansiune, care pornește de la o singularitate și nu pare să aibă un sfârșit în expansiunea lui. Sfârșitul lumii nu va veni pe linia legilor universului, ci pe cea a legii morale, a cărei dezintegrare și redefinire discreționară din partea omului va duce la inițiativa Părintelui ceresc de a înnoi toate. Însuși Mântuitorul, apoi Sf. Petru, arată că gândind lumește, se poate ajunge la negarea existenței lui Dumnezeu (Psalmi 9: 24-31; 13: 1-2) sau a intervenției Lui (Luca 17: 26-27; II Petru 3: 1-10), dar de fapt, lumea plină de gândurile, de rațiunile Lui, va trebui să-și împlinească scopul hotărnicit la creație. Intervenția dumnezeiască de la creație și judecată are caracter singular, iar știința se ocupă în special cu lucruri repetate, având o cauză și un efect, ori începutul lumii, dacă se acceptă existența lui, nu are cauză lumească, iar sfârșitul, în afară de o eventuală ciclicitate, luare de la capăt, nu are consecințe previzibile.

Ortodoxia oferă răspuns la întrebări fundamentale, ca de ce? În ce scop? Ce avem de făcut? Cum devenim în stare să facem? Pe măsură ce granițele statale și culturale devin din ce în ce mai flexibile și permeabile, ea își recuperează și vocația de a îngloba și interpreta cu gânduri vrednice de Dumnezeu, cum o făcea Sf. Vasile în Hexaimeronul său, roadele cercetării științifice în stadiul actual, cu maxim de credibilitate, prin aleșii lui Dumnezeu din fiecare generație.

4. Expansiune da, început nu?

Frecvența undelor roșii de care vorbeam indică, după interpretarea multor oameni de știință, expansiunea universului și un anumit tip de BigBang. Vârsta universului a fost calculată la aproximativ 13,8 miliarde de ani, ceea ce din fericire înseamnă mai mult decât a stelelor componente.

athe-universe-300x300

Se evită totuși sintagma început temporal, preferându-se cea de scala temporala cosmică, un fel de dată stelară. Filozofic și ideologic, noțiunea unui început al ordinii naturale actuale repugnă oamenilor de știință, cu toate că unii erau romano-catolici, ca Lemaître, sau quakeri, ca Eddington. Am menționat într-un articol precedent că și cercetătorii au gusturile și predispozițiile lor care se imprimă asupra formulelor matematice folosite, precum și a presupunerilor teoretice.

În 1948, Thomas Gold și Hermann Bondi formulează o nouă teorie, contrară ideii de BigBang, și care postula, fără bază observațională – element inedit, și totuși a atras mulți adepți – un principiu cosmologic perfect, și anume uniformitatea în timp a universului. Cu cea în spațiu suntem familiarizați, aceasta însă constituie ceva nou, ca în orice moment, excluzând neregularitățile locale, universul să arate la fel.

Pentru ca într-un univers în expansiune să existe un principiu cosmologic perfect, trebuie în mod necesar ca materie nouă să intre în existență în spațiul creat de expansiune, și încă într-un ritm precis. Unii creștini s-au arătat favorabili teoriei deoarece considerau că nu este în interesul credinței să postuleze că Dumnezeu nu mai face nimic după creație, care s-ar extinde singură, și că prin această formulă se explică felul în care El poartă de grijă făpturii Sale ca aceasta să nu fie redusă la nimic, ca orice lucru stricăcios.

Fred Hoyle, pomenit adesea de creaționiști ca un oponent al ideilor lor, a venit cu o formulă modificată a teoriei. El considera neștiințific ca știința să studieze efecte observabile ale unui eveniment cu cauze din afara tărâmului cercetării științifice, și anume creația, ori să pornești de la anumite afirmații precum axiomele în matematică. Modelele de univers în expansiune gen Lemaître aveau nevoie de un reglaj fin al constantei cosmologice, pe care Hoyle îl considera neștiințific și de prisos. El dorea să transforme principiul cosmologic perfect în consecință, pentru a-l readuce pe tărâmul observaționalului științific, și postulează o cauză, numită tensor al creației, adică tot un principiu care întinde universul, producând drept consecință apariția câte unui atom de hidrogen pe an într-un volum cât o catedrală englezească.

Evident că un astfel de eveniment este dincolo de ceea ce se poate observa științific, și Hoyle, ca mare om de știință, recunoștea că dacă ar fi adevărate, modelele de univers în expansiune având un moment originar ar putea fi reale, așteptându-și confirmarea sau infirmarea pe măsură ce măsurătorile științifice se înmulțesc, însă mărturisea deschis o preferință personală spre modelul său de univers. Dintre urmașii săi, mulți s-au ridicat la nivelul lui de combativitate verbală, dar nu și de probitate științifică, încât în anii 60 ai secolului XX, evoluționismul se hrănea din ideile lui Hoyle pentru a respinge nevoia existenței unui început al universului fizic. Odată cu descoperirea în 1965 a microundelor radiației cosmice, fanii universului constant în spațiu și timp s-au împuținat considerabil, dar ideologia științific atee a lui Hoyle a supraviețuit.

Interesant că Bondi și Gold au postulat un principiu metafizic pentru a circumscrie constanța legilor universului. De fapt, știința este imposibilă fără a postula ordinea și un comportament ordonat pe care ea să-l descopere. Corifeii filozofiei naturale din spatele revoluției științifice, precum Johannes Kepler, considerau că gândesc gândurile lui Dumnezeu după El. Este nevoie de principii metafizice pentru studierea fizicii, ori acestea vin din afara științei. Atributul credincioșiei divine explică această constanță a universului, ordinea, neschimbabilitatea legilor lui, precum și intervenția Sa, reglajul fin atât de necesar într-o creație afectată fizic de un păcat metafizic. Cât de fin și de necesar acest reglaj, puțin mai încolo.

Oamenii de știință pot căuta să evite orice are legătură cu Dumnezeu și teologia în viața personală, deoarece Dumnezeu respectă opțiunile personale, dar nu o pot face în segmentul profesional, deoarece creația este plină de energiile dumnezeiești, pe care omul de știință trebuie în mod constant să le reinterpreteze pentru a se potrivi atitudinii sale personale generale. Această interpretare, chiar și pe tărâmul speculativ al cosmologiei, inevitabil se va lovi de anumite descoperiri ale științei observaționale. Vor exista mereu limite ale cunoașterii umane, și chiar în părțile cunoscute sau circumscrise cumva de rațiune, altă persoană va trebui să traducă în cuvinte formulele matematice care și ele, când au fost elaborate, reprezentau o abstractizare umană a unor elemente observabile ori a unor deducții și presupoziții. Evident că o literă sau un semn pare fix, credibil, simplu și funcțional, pe când un principiu nu.

Pentru credinciosul ortodox, noțiunea de început apare firească, necesară, pentru ca umanitatea, diferită ființial de divinitate, să intre în planul existenței. Ciclicitățile în timp și spațiu au fost observate de mult ca lege a realității de către Solomon (Eccl. 1), ele de fapt izvorând ca principiu din Sf. Treime, în care există un izvor, Tatăl, Care însă naște și purcede pe Fiul, respectiv Duhul Sfânt. Persoanele sunt unite, dar fără amestecare, se găsesc în perihoreză, întrepătrundere și înconjurare reciprocă. În ciuda unității, uniformității și isotropiei, care dau în teologie principiul aproprierii, există distincții clare între persoanele divine. Cum să nu vorbim de o curbură pozitivă în aceste condiții. Cum să nu vorbim firesc de expansiune, când Dumnezeu umple universul, iar acesta se pătrunde progresiv de el, omul având o situație specială. Dumnezeu S-a extins în lume prin lucrări, în umanitate prin Fiul întrupat, iar lumea se extinde către Dumnezeu prin organismul Bisericii, încărcat de altoiuri umane pe o rădăcină nobilă, dumnezeiască. Ritmul este constant, deși plin de iregularități locale, în fiecare om. Extinderea nu înseamnă mărirea distanțelor, aici intervine Dumnezeu ca Duh și Fiul ca om, precum și sfinții care se înduhovnicesc și se umplu de Hristos, constituind legăturile care dau tărie Bisericii și prin care ea își săvârșește creșterea. Extinderea nu este liniară, ci curbată, nu degeaba anticii preferau sfera în detrimentul poliedrelor. Legile din microcosmos rezonează cu cele din macrocosmos, întregul se oglindește în parte. Paradoxurile nu reprezintă nonsensuri, ci porți în spatele cărora se ascund principii și realități superioare, așteptând asaltul celor vrednici.

Oamenii de știință recunosc aceste idei abstracte care interferează cu studiul lor, chiar dacă unii preferă o mentalitate de tip oriental, în care Dumnezeu și universul reprezintă distincții mentale, iar spiritul este materie fină, evoluată, ei înșiși putând deveni una cu universul, parte a divinității panteiste și panenteiste. Chiar și agnosticii – persoanele care preferă o atitudine de genul nu știu, nu pot fi sigur – își dau seama de relația între metafizică și fizică. Instrumentalizarea și simplificarea superficială a acestui delicat echilibru pe care marii oameni de știință știu să-l mențină la nivel funcțional se face de diferiți actori militanți ai societății civile, care aleg după criterii nefericit subiective să traducă o parte din aceste principii și să le includă în agenda lor cu iz comercial sau politic.

5. Reglajul fin al universului

Științele nu trebuie neapărat să fie predictive, la urma urmei, etica sau istoria nu sunt, caracterul explicativ le conferă pe drept acest statut. Religia poate avea rol explicativ.

Minunile, actele supranaturale, având un caracter singular și incidental, nu fac obiectul științei. Științele codifică regularitățile naturii. În acest sens, putem afirma că învățătura Bisericii codifică rațional experiența istorică a umanității în relația ei cu Dumnezeu.

Doctrina despre chipul lui Dumnezeu poate explica de ce logica inherentă a minții umane merge în paralel cu structura universului ca întreg. Fred Hoyle preferă să tragă invers concluzia, chiar dacă nu poate explica procesul; el spune că universul însuși creează o matrice a lui însuși în mintea omului, mergând pe o linie panteistă, în care Dumnezeu este universul, singura realitate.

Cosmologia și religia interacționează în ceea ce privește reglajul fin, condițiile necesare pentru ca să apară viața. Examinând felul în care se formează carbonul și oxigenul, elementele necesare vieții, e greu de acceptat, din motive pe care le vom expune în continuare, că s-au format singure, în urma unor procese autonome.

aatriplealphaflash

Carbonul ia naștere din trei atomi de heliu care se ciocnesc simultan, însă o astfel de coliziune este extrem de rară, chiar și la stelele gigantice. Rămâne o a doua situație, când la început se ciocnesc doi atomi, apoi particula rezultată, beriliul, se ciocnește cu al treilea. Reacția se numește procesul triplu-alfa. Dacă intervine un al patrulea atom de heliu, care se lovește de nucleul de carbon, rezultă oxigenul.

În practică, beriliul are o durată de viață scurtă, după care se dezintegrează înapoi în heliu; reacția ar avea loc foarte rar; nu se poate explica atunci ponderea mare a carbonului în univers. Hoyle a postulat și apoi s-a demonstrat științific existența unei rezonanțe în nucleul de carbon, un set de condiții care favorizează lipirea celui de-al treilea atom de heliu. Într-adevăr, atomul de beriliu posedă suma maselor celor doi atomi de heliu, dar beriliu + heliu are un nivel de energie mai ridicat, cât al unui atom de carbon în stare elevată de energie.

De asemenea, oxigenul are un nivel de energie exact sub cel necesar pentru ca heliul în combinație cu carbonul să se transforme tot în oxigen. Aceste nivele de energie, care sunt când rezonante, când nu, dar contribuie decisiv la cantitatea necesară și la echilibrul carbonului și oxigenului în univers, au dat naștere la conceptul de reglaj fin al universului, deoarece schimbarea nivelului lor nu se face după reguli rezonante, ca să repetăm termenul, cu fizica actuală.

Carbonul produs prin reacția triplu-alfa posedă exact cantitatea de energie necesară pentru a susține viața. Partizanii reglajului fin susțin că doar prin intervenția lui Dumnezeu există suficient carbon în univers și cu suficientă energie pentru a susține viața. Adversarii fine-tunningului, cum este cunoscut conceptul, au venit cu ideea multiversului, unde regiuni diferite ale unui vast multivers au constante fundamentale diferite. După cum arată oamenii de știință, multiversul este în cel mai bun caz o speculație științifică, iar în cel mai rău, o presupunere bazată pe credință, închisă verificării științifice, postulată ca să explice trăsăturile neobișnuite ale universului observabil. Există multe alte răspunsuri la problema reglajului fin, pline de creativitate, dar nu suficient de simple și de consonante cu știința verificată.

Cum reușea totuși Hoyle să rămână ferm în poziția sa contra religiei și să-și susțină ideile, dintre care unele excepționale și verificate ulterior pe cale experimentală? Printr-o construcție deopotrivă filozofică și științifică; el afirma că reprezentăm inteligența care ne-a precedat în forma, în reprezentarea ei materială, sau mai degrabă, suntem reapariția acelei inteligențe, ultima ei întrupare în lupta sa pentru supraviețuire. Adică, el unește transmiterea informației în natură, pe linia memoriei celulare, cu faptul că omul, când măsoară trecutul, sau un punct din el, de fapt îl creează. Cumva, noi observăm cum s-a format carbonul și cum nu se pierde tot în oxigen, și cumva creăm prin descoperirea noastră trecutul. Afirmația stă foarte departe de simplitatea căutată de marii fizicieni.

(va urma)

Anunțuri

Despre Pr. George Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Atitudini și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s