Școala vieții veșnice

După ce la 1 septembrie începe anul bisericesc, la jumătatea lunii sună clopoțelul începutului de an școlar. Copii, părinți, bunici, intră în ritmul și programul școlii sau îl adaugă la ocupațiile lor zilnice. Se cumpără uniforme și rechizite, se fac rugăciuni pentru minte și înțelepciune și se pornește în călătoria ce durează aproape 10 luni pe an.

De-a lungul anului, copiii și cei care le poartă de grijă, la catedră și acasă, urmează un program bine stabilit și susțin un ritm ca să poată duce la capăt călătoria anului școlar. Se fac eforturi de către toți pentru a asigura succesul copiilor în societate și pentru ca lumea să meargă înainte, mereu împrospătată cu noi generații. Este o campanie de lungă durată, de minim 10 ani, și care se prelungește o viață întreagă pentru cei care nu se opresc din învățat, care află mereu lucruri noi și se șlefuiesc pe sine toată viața. Câștigă cei care se silesc pe sine, care urmează regulile, care privesc mereu înainte, care sacrifică pe ”acum” pentru ”mai încolo”, care se pregătesc pentru a gusta și înmulți ceea ce le oferă viața.

Anul bisericesc a început înainte de cel școlar. Viața noastră în Biserica întemeiată de Domnul Iisus Hristos și încredințată sfinților a pornit cu ieșirea din apa sfințită și miruită a Sfântului Botez. A continuat cu pecetluirea simțurilor și părților trupești de căpetenie cu Sfântul și Marele Mir, apoi am crescut în ritmul Sfintei Liturghii de fiecare săptămână în care părinții și bunicii s-au străduit ca măcar noi să nu lipsim de la împărtășirea cu Preacuratul Trup și Scumpul Sânge al Mântuitorului Hristos. Unii am mai stat cu părinții și bunicii la slujbă, alții am plecat repede acasă, din voia părinților sau din moftul și neliniștea noastră. Acasă ne-am rugat dimineața și seara, sau măcar seara. Am învățat apoi să zicem Tatăl nostru înainte de masă și să mulțumim lui Dumnezeu și mamei/bunicii după aceea, sau măcar să ne facem o Sfântă Cruce și să mulțumim la sfârșit gospodinei.

După împlinirea vârstei de 7 ani, unii părinți și bunici ne-au dus lunar sau la 40 de zile la spovedit și apoi la împărtășit, ca să nu ne pierdem ritmul sfânt al copilăriei și să dobândim un nou prieten și îndrumător, duhovnicul. Alții ne-au trimis mai rar, în posturile de peste an, sau înainte de Învierea Domnului. Uneori ne-am mulțumit cu spovedania și împărtășirea în grup, în timpul orei de Religie, duși de profesorul nostru. După o vreme, mulți am abandonat Biserica sau am vizitat-o sporadic, la nevoie, ori la sărbătorile mari, sau când familia avea un eveniment care se petrecea în biserică. Am regăsit-o undeva după 30 sau 40 de ani, când trupul ne-a dat de veste că suntem trecători și tinerețea s-a dus. Am văzut ce greu ne urnim la biserică și ne integrăm în ritmul ei, cât de dificil ne este să ne deschidem sufletul zdrențuit și obosit în fața unui duhovnic, cât de străină pare rânduiala de a ne ruga seara și dimineața, înainte și după masă, cât de greu se pleacă șalele și genunchii la metanii și închinăciuni, cum aceeași gură care judeca cerul și pământul trebuie să slăvească pe Dumnezeu și să cinstească și să apere Biserica și pe slujitorii și rânduielile ei.

Nu este ușor ca la sfârșit de săptămână, să înlocuiești grătarul sau mersul la rude și prieteni cu vizitarea unei mănăstiri, să rupi din concediu câteva zile și pentru un pelerinaj, să mai citești și altceva decât ziarul și internetul, adică pe Sfinții Părinți și duhovnici și rugăciunile din cartea până mai ieri nebăgată în seamă. Am pierdut prieteni, ne-am depărtat de cunoștințe, dar am câștigat alții, mai puțini, mai liniștiți și mai statornici. Am început să mai și dăm, nu doar să luăm, să iubim, nu doar să fim iubiți, să ne ostenim ca să ne fie mai ușor, în loc să lenevim în același scop, fără a fi vreodată pe deplin odihniți. Trupul nostru ostenit a căpătat un suflet care în sfârșit îl umple și-l poartă cu hotărâre. Neputințele și necazurile au sens și viața întreagă nu ne mai apasă ca odinioară, sunt greutăți pe care ni le asumăm știind că ne modelează, ne șlefuiesc, ne maturizează, ne conduc spre bătrâneți pline de cinste și spre sfârșit creștinesc, fără mustrări de conștiință, în pace, cu nădejdea vieții veșnice.

Toate făpturile au pe lume ritmul lor, o rânduială, un program, fără de care se îmbolnăvesc, se strică și pier. Omul, din cauza voinței libere, poate să refuze ritmul naturii, al societății, al propriei creșteri intelectuale sau duhovnicești și să-și imagineze altul, să inventeze o lume proprie al cărei dumnezeu atotputernic să fie. Lovindu-se de alți indivizi la fel de independenți, intră în conflict sau temporară cârdășie cu aceștia, în dauna celor care urmează drumul bătătorit, dar abrupt și strâmt al vieții drepte și sfinte.

Creștinilor le revine cinstea de a intra în ritmul și programul lui Dumnezeu, cu osteneală, cu luptă, cu sacrificiile pe care o astfel de viață le presupune. Sf. Pavel zice: mă ostenesc și mă lupt, potrivit lucrării Lui, care se săvârșește în mine cu putere (Coloseni 1: 29). Dumnezeu se coboară la fiecare dintre noi și ne ia de mână, ajutându-ne să mergem, apoi să pășim în ritm susținut, nu ca la plimbare, căscând ochii primprejur, după care impune un pas, o viteză, potrivită nouă, după măsura și cunoașterea Lui, nu după mofturile și ezitările noastre. Pe drum, ne înțelepțește și ne spune și de ce ne ostenim, și care este scopul: să înfățișăm pe tot omul, desăvârșit, în Hristos Iisus (Coloseni 1: 28). Desăvârșirea înseamnă plinătate, integritate, perfecțiune, și după matricea ei divină, am fost și noi creați și apoi chemați la sfințenie, la desăvârșire (Matei 5: 48).

Dintre toate făpturile, omul are o misiune specială, de aceea a și fost înzestrat cu un trup și un suflet croite altfel decât la plante și animale. Din această cauză, el poate, asemenea unui elev înzestrat și talentat, dar leneș și rău, să treacă prin viață – cel puțin o perioadă – ca gâsca prin apă; este singura făptură care își permite acest lux, din cauza superiorității sale, dar și singura care plătește amarnic, încă din această viață. Atât munca în exces, cât și plăcerile, îmbătrânesc și îmbolnăvesc pe om. Dacă se mânie în exces sau poftește prea mult, își face rău, obosește, se epuizează. Dacă își imaginează mereu, sau din contra, nu-și exersează și simțurile duhovnicești, se limitează pe sine și nu atinge scopul pentru care a fost lăsat pe pământ.

Pe Dumnezeu trebuie să-L vezi cu mintea, mereu prezent, dar nu să ți-L imaginezi; să fie ca aerul, sau ca viețuitoarele microscopice, acolo, dar vizibil numai cu efortul și instrumentele potrivite. Să-L auzi cu mintea, vorbindu-ți prin toate împrejurările vieții, la care să nu rămâi surd. Să vorbești cu El, dar așa cum vrei să-ți vorbească cei mai iubiți ei tăi, ca să simți puterea fiecărui cuvânt. Să-l pipăi și să-l guști cu mintea, cu dorința, cu impulsul lăuntric, în sufletul tău, ca pe o haină ce te acoperă și în aproapele tău, dar mai ales în oamenii și locurile sfinte. Toate să le încercați, spunea Sfântul Apostol Pavel, țineți ce este bine (I Tesaloniceni 5: 21). Cine citește mai multe rânduri din locul citat se încredințează că nu reprezintă un permis de experimentare pe propria piele și viață, ci o invitație la a căuta, a cerceta, a alege ce ni se potrivește și se vădește mai bun și mai aproape de desăvârșire din viața Bisericii.

Pentru un minim simț artistic al proporțiilor și culorilor, am făcut o oră de desen pe săptămână, timp de mulți ani. Pentru un dram de formă fizică, o oră de sport. Pentru a ști să vorbim corect și frumos, pentru a formula idei oral și scris, măcar trei ore pe săptămână de limbă și literatură. Pentru a ne descurca în țări depărtate, două ore de limbi străine. Pentru a ne pregăti pentru veșnicie, 80 de ani pare mult; oră de rugăciune pe zi, la fel, două ore la biserică, pe săptămână, inutil; un ceas cu duhovnicul, o dată pe lună, imposibil de găsit. Două zile de post săptămânal, o corvoadă. Facem și suportăm atâtea pentru un salariu și apoi o pensie, dar pentru împărăția lui Dumnezeu, oare nu merită un program și un efort?! Sfântul Apostol Pavel, un om mărunt și bolnav, școlit pentru a deveni rabin, dar care în floarea vârstei a trebuit să se reorienteze ca apostol neobosit al neamurilor, spunea că pătimim împreună cu Hristos ca împreună cu El să ne preamărim, socotind că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Romani 8: 18). Tot el adăuga că făpturile necuvântătoare suspină și așteaptă să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu, ori noi oamenii suntem mai fuduli și mai plafonați ca ele, trăind numai pentru cele lumești și stricăcioase.

Începe școala pentru copii noștri, intrăm în ritmul lor, îi ajutăm, insistăm să se țină de cârd în clasă și să stea cât mai în frunte, le amintim de ce se duc la școală și le arătăm cum suferim noi, dar greu ne va fi dacă nu avem și noi un ritm și un program care să depășească cerințele zilnice lumești. Și mai greu ne va fi dacă nu întindem mâna spre Dumnezeu să ne ridice, să ne ia cu El, să-I urmăm până la cer, casa noastră adevărată. Ambiția și nevoința omenească, unite cu har dumnezeiesc, pot dospi aluatul vieții noastre în prescura peste care se pogoară Duhul Sfânt și ni-L aduce pe Hristos. Să auzim și noi clopoțelul neobosit care ne cheamă neîncetat la școala vieții veșnice.

Pr. George Ovidiu Chirița

Anunțuri

Despre Pr. George Ovidiu Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Spiritualitate și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s