Rolul duhovnicului în viața credinciosului

Iubiți credincioși,

După cuvântul Mântuitorului, de nu vom mânca Trupul Lui și nu vom bea sângele Său, nu vom trăi veșnic (In. 6: 54). Sf. Împărtășanie, sau Euharistie, se primește în Biserică, din mâna sfințitului slujitor, de obicei preotul, după ce mai înainte am trecut pe la scaunul de Spovedanie, sau Mărturisire, unde tot un preot ne-a dat binecuvântare să ne apropiem de Sf. Împărtășanie.

Așa este bine, deoarece așa a rânduit Mântuitorul Iisus Hristos, când a spus ucenicilor să facă și ei Sf. Liturghie întru pomenirea Lui (Lc. 22: 19), când le-a dat puterea ca întru Duhul Sfânt să lege și să dezlege păcatele oamenilor (In. 20: 21-23).

În fața duhovnicului, credinciosul se judecă pe sine pentru a nu mai fi judecat de Domnul Iisus Hristos (I Cor. 11: 31), își cercetează după putința și priceperea sa viața, își arată solemn părerea de rău și hotărârea de a nu mai greși, cerând dezlegare și har pentru a lupta cu păcatul și a rămâne un mădular viu al trupului lui Hristos, Biserica. Credinciosul pune în fața părintelui duhovnic deopotrivă și în același timp nesimțirea și lacrimile lui, neștiința sa în cele duhovnicești și conștiința încărcată de păcat, hotărârea de a-și schimba viața și slăbiciunea, șovăiala, dacă nu chiar frica pe care o simte la gândul că se va reîntâlni în viață cu ispita. Dorește să trăiască altfel, să fie liniștit, să se simtă sănătos și împăcat, poate chiar bucuros, din când în când, atunci când conștientizează apropierea și lucrarea harului dumnezeiesc în viața lui. Toate acestea îl apropie inevitabil de părintele din fața lui, și ca orice lucru bun, trebuie continuat, adică s-ar cuveni ca părintele să fie pentru cât mai mult timp același, ca întărindu-se legătura dragostei, și harul să poată lucra mai bine în viața credinciosului.

Iubiți credincioși,

Persoana îndrumătorului se găsește în toate religiile și în toate domeniile de activitate. În creștinism găsim însă cea mai înaltă, cea mai profundă, cea mai intensă și de Dumnezeu binecuvântată lucrare a îndrumătorului. Am preluat ce-i mai bun de la vechiul popor ales, Israel, și prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și prin Pogorârea Duhului Sfânt, am dus instituția îndrumătorului, povățuitorului duhovnicesc pe cele mai înalte culmi.

De la Adam și până la Noe, apoi de la acesta și până la Avraam, Isaac și Iacov, părinții poporului ales, patriarhul, cel care conducea un clan, o seminție, un trib, acela purta de grijă de relația membrilor familiei cu Dumnezeu. El aducea jertfe și tot el își învăța urmașii cum să aibă o bună relație cu Dumnezeu și observăm că în multe cazuri, o făceau bine, deoarece Dumnezeu intra în convorbire directă cu urmașii unui patriarh. De asemenea, ca să arate rolul acestora, Dumnezeu se recomanda: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov (Fac. 28: 13).

Odată cu Moise, dătătorul de Lege, prin care poporul a primit cele 10 porunci, nu se desființează autoritatea părintelui de familie, ci doar i se adaugă cea a preotului, și se stabilește clar că și autoritatea părinților familiei, și cea a preoților, se bazează pe Legea lui Dumnezeu și doar ce nu se găsește scris în Lege se lasă în voia tradiției. Preotul aduna pe toți credincioșii dintr-o anumită zonă pe fiecare lună nouă și îi învăța voia lui Dumnezeu și cum trebuie aduse jertfele. Același lucru făcea și la marile sărbători de peste an, iar la Ierusalim existau și cărturari, oameni care se ocupau o viață întreagă cu studiul Legii lui Moise.

În timp, s-a ajuns ca în fiecare comunitate să existe un rabin, un învățat, care îndruma oamenii să trăiască după voia lui Dumnezeu, conducea rugăciunea din fiecare sâmbătă și predica, preoții rămânând să slujească și să aducă jertfe publice doar în Ierusalim, iar în teritoriu ajutând la diferitele sfințiri de care era nevoie.

Pe lângă familie, preoți și rabini, de timpuriu au apărut și profeții, care aveau mare autoritate în popor datorită faptului că le vorbise direct Dumnezeu. Ei îndrumau și mulțimile și familiile sau persoanele particulare și erau căutați asemenea marilor duhovnici din zilele noastre, chiar și când nu erau preoți.

Iubiți credincioși,

Cu 600 de ani înainte de Mântuitorul Iisus Hristos, profetul Ieremia anunța că la un moment dat, Dumnezeu dorește să locuiască în sânul poporului său și să învețe Însuși pe oameni, să-i călăuzească și să îi conducă spre împărăția Sa veșnică. Acest fapt minunat s-a întâmplat acum 2000 de ani, odată cu întruparea din Preacurata Fecioară Maria a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Întru bunăvoirea Tatălui și plin de Duhul Sfânt, Domnul Hristos în primul rând a învățat mulțimile în general și pe toți care au dorit în particular, împăcându-i cu Dumnezeu și făcându-i ucenici și următori ai Săi, chiar dacă nu toți au fost aleși Apostoli. Mai mult, a promis că rămâne cu ucenicii Săi până la sfârșitul veacului și că le va trimite pe Duhul Sfânt, ca oamenii credincioși, în Biserică, să aibă mereu alături o persoană din Sf. Treime și să nu le lipsească nimic. După cum ați auzit și în Apostolul de Duminică, Hristos locuiește și trăiește în noi toți, și viața Sa, după spusa aceluiași Apostol Pavel, trebuie să se arate cu toată bogăția de har în fiecare creștin.

Unde este locul părintelui duhovnic în această ecuație? Ce nevoie mai este de el, dacă însuși Fiul lui Dumnezeu și Mângâietorul Duh Sfânt lucrează și vorbesc în Biserică pentru toți laolaltă și fiecare în parte? În primul rând, Mântuitorul a spus Apostolilor că și ei, ca și El, mărturisesc despre lucrările lui Dumnezeu și vor primi Duh Sfânt ca să poată da mărturie și de mai multe. El i-a trimis să propovăduiască, să lege și să dezlege, le-a promis că va fi cu ei și să nu se bazeze pe forțele și înțelepciunea lor omenească, ci pe înțelepciunea Crucii și pe puterea harului (I Cor. 2: 4-10).

În al doilea rând, în mila și înțelepciunea sa, Dumnezeu știe că până în ultima clipă a vieții, nimeni nu este sfânt definitiv și irevocabil, oricine poate cădea în păcate mai mici sau mai mari, poate avea slăbiciuni omenești, sau o boală care-l împiedică să audă limpede glasul lăuntric al Domnului, și să fie vrednic lucrător al darurilor primite încă de la Botez. În plus, în drumul fiecăruia spre simțirea harului dumnezeiesc, spre auzirea vocii Lui în lăuntrul său, spre starea de nepătimire, sunt anumite etape, durează o perioadă mai mare sau mai mică de timp, uneori zeci de ani. Urmele păcatelor trecute, amintirile lor, asaltul neîncetat al gândurilor de care nimeni nu scapă, oricât ar trudi zi-lumină, ispitele de la lume, de la diavol, de la trup, toate fac necesară prezența unei persoane curățite, pregătite, sfințite, care să ne conducă spre unirea și comuniunea cu Dumnezeu, un om ca și noi, dar prin care Dumnezeu binevoiește să lucreze și să transmită har. Din totdeauna, Biserica a căutat să așeze în rândul clerului, a sfințiților slujitori, pe cei care știu și pot ajuta și îndruma pe alții. Prin Taina sfântă a Hirotoniei, după cum ne spunea la curs PF Daniel, persoana primește harul de a fi părinte de suflete și harul Duhul Sfânt plinește pe cele cu lipsă și vindecă pe cele bolnave ale candidatului.

Iubiți credincioși,

Dumnezeu a rânduit să avem povățuitori și mijlocitori pe preoții slujitori, și dacă ne sunt și duhovnici, atunci ne simțim legați de ei și alături de ei uniți întreolaltă și cu Dumnezeu. Dacă nu ne place când copiii noștri schimbă îndrumătorii la școală, mai ales când sunt mici, și noi, câtă vreme suntem prunci în cele duhovnicești, avem nevoie de îndrumători, de părinți, care să ne iubească, să știe ce-i mai bine pentru noi, care să ne crească, să ne facă maturi, autonomi duhovnicește, să ne ajute să ajungem să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, viața și lumea în general, după felul în care o vede și Dumnezeu. Avem libertatea să-i alegem, trebuie s-o facem nu după mofturile și sensibilitățile noastre, ci după folosul pe care ni-l pot mijloci, și apoi trebuie să-i ascultăm. Îndoiala, rugăciunea adresată lui Dumnezeu ca să ne găsim povățuitorul potrivit, își au locul înainte de a ne alege duhovnicul, apoi trebuie să ascultăm și să ne rugăm ca să i se dea lui cuvânt de folos, și nouă duh de smerenie și credință ca să împlinim întocmai canonul, pravila, sau rânduiala duhovnicească pe care ni le prescrie.

Să fim sinceri cu duhovnicul nostru, să nu intrăm în detalii inutile când îi povestim o întâmplare din viața noastră, dar nici să spunem niște lucruri generale, care nu dezvăluie mare lucru despre problemele noastre sufletești; să ne oprim asupra cuvintelor noastre, dispozițiilor lăuntrice, gândurilor care ne încearcă, nu doar să ne raportăm exterior, fără nici un fior sufletesc, la îndreptar. Să fim atenți cum pune el problema când ne explică ceva și să preluăm cât mai mult din modul său de a gândi și se purta, chiar dacă în felul nostru particular. Să citim și noi din Scripturi, Viețile Sfinților, cuvintele marilor duhovnici, din cărțile de rugăciuni, și să facem conexiuni cu ce am auzit la biserică și la scaunul de spovedanie.

Să ne rugăm să ajungem și noi, prin osteneala și rugăciunile duhovnicilor noștri, să auzim pe Hristos vorbind dinăuntrul inimii noastre, să simțim binele și răul, nu doar să le gândim, să citim fără cuvinte și litere pe oamenii din jur și lumea în general, ca drumul vieții acesteia și al celei veșnice să ne fie mai clar, mai luminos,  mai liniștit și plin de har.

Aș dori să închei prin cuvântul Sfântului Nil Ascetul, care zice că duhovnicul precum pentru el, așa va da socoteală și pentru ucenici, odată ce a primit să se îngrijească de mântuirea lor. De aceea și sfinții se străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei însuși în virtute, ci din starea dintâi să-i mute la o stare mai bună. Astfel Apostolul Pavel l-a făcut pe Onisim din sclav fugar mucenic; Ilie l-a făcut pe Elisei din plugar proroc; Moise l-a împodobi pe Iosua mai mult decât pe toți, iar Eli l-a arătat pe Samuel mai mare decât pe sine. Căci cu toate că și sârguința lor însăși le-a ajutat acestor învățăcei la dobândirea virtuții, dar toată pricina sporirii lor a stat în faptul că au avut parte de învățători, care au putut să aprindă scânteia înăbușită a râvnei lor spre o mai mare creștere, făcând-o să lumineze. Prin aceasta învățătorii lor s-au făcut gură a lui Dumnezeu, slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Cel ce zice: ”De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca însăși Gura Mea” (Filocalia I, Sf. Nil Ascetul , cap. 35).

  • rostit la un cerc pastoral-misionar al preoților

Pr. George-Ovidiu Chirița

Anunțuri

Despre Pr. George Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Spiritualitate și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s