Înțeleptul păstor iubitor – Patriarhul Pavle al Serbiei

Din fragedă vârstă, omul este ajutat, îndrumat, motivat și atras de părinți, nași, pedagogi de diferite nivele, și de la un moment dat de un părinte duhovnicesc. Nu ținem minte autorul primei cărți de colorat, primului abecedar, primului manual de matematică sau limba engleză, poate nici de educație artistică. Informația, sub diferite forme, din ce în ce mai dinamice și colorate, năvălește peste noi ca un șuvoi necontenit. Ceea ce învățăm din aceasta este că până la urmă, persoanele cu care intrăm în comuniune, în care avem încredere pentru felurite activități, de care avem nevoie pentru anumite servicii, sunt mai importante decât simpla informație și prezintă mai multă încredere decât standardele de calitate de la cine știe ce reputat institut.

În timp, ajungem să ne raportăm la acele persoane care constituie un model complex și cât mai complet, sub mai multe aspecte. Marii duhovnici, la ușa cărora fac rând credincioșii, precum și episcopii, capii organismului bisericesc dintr-o anumită zonă, sunt cei de la care așteptăm cel mai mult. Patriarhul Pavle al Serbiei (1914-2009) face parte din categoria Părinților Bisericii contemporane care ne inspiră pe toți, clerici și mireni, în sensul cuvintelor Sf. Pavel: ”Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri, azi și în veci este același” (Evrei 13: 7-8). Suntem încurajați să urmăm același standard de gândire, simțire și viață ca al Sf. Pavel sau al Prea Fericitului Pavle, peste veacuri, același după care Dumnezeu privește, evaluează și primește oamenii în împărăția Sa.

Despre preafericirea sa au fost scrise cărți, iar Internetul este plin de mărturii ale celor care l-au cunoscut. Biografia patriarhului Pavle nu are secrete (http://ziarullumina.ro/patriarhul-pavle-al-serbiei-chipul-rugaciunii-si-al-smereniei-36637.html), dar am socotit cu cale să alătur pentru cititorul grăbit ce am considerat de folos din diferitele surse existente, ca într-o filă de pateric).

Viață:

Pe când vlădica Pavle era episcop de Raska şi Prizren, Episcopia respectivă avea doar un automobil, un Wartburg. El era folosit în general pentru transporturi în interesul bisericii. Episcopul Pavle se urca rar, căci umbla mai mult pe jos. Odată, când a venit la dânsul în vizită un apropiat al său de pe vremea seminarului teologic, Ştefan, episcopul Zicej, cu un Peugeot, după ce au pornit să viziteze câteva localităţi din episcopie, vlădica Pavle a zis:
– Frate Ştefane, chiar ca e bun Wartburgul ăsta al tău!

Ales Episcop de Raska-Prizen în 1957, el a rămas credincios poporului său, luând parte la toate suferințele acestuia. Episcopul Pavel a scris şi a transmis avertizări cu privire la exodul sârbilor din Kosovo, despre atacurile albanezilor asupra mănăstirilor sârbeşti, despre violarea călugăriţelor, terorizarea pelerinilor, profanarea cimitirelor sârbeşti şi în general despre suferinţele Ortodoxiei în Kosovo şi Metohia. În 1989, episcopul Pavel din zilele acelea a fost bătut de câţiva tineri albanezi în Kosovo. Gravitatea rănilor sale a necesitat aproape trei luni de spitalizare. Cu toate acestea, în spiritul iertării creştine, el a refuzat ceară daune.

Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.

În ziua întronizării sale, a declarat: „Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

Nu fără motiv i se spune Patriarhului Pavel „sfântul care umblă printre noi”. Austeritatea modului său de viaţă şi smerenia sa l-au făcut să fie iubit de toţi cei care îl cunosc pe acest om plin de virtuţi. Fiecare episcop al Bisericii Ortodoxe Sârbe are un automobil, pe care îl foloseşte în călătoriile din eparhia sa. Patriarhul Pavel este excepţia de la această regulă. Când a fost întrebat de ce el nu a cerut încă un automobil, a replicat : „Nu o să-mi cumpăr unul decât atunci când toate gospodăriile din Kosovo şi Metohija vor avea unul”.

Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz… Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:
– Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro… Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:
– Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?
– Al meu, Sfinţia Voastră!
– Opriţi! – porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:
– Dumnezeu să vă aibă în pază!

În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo Brdo.
– Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.
– Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.
– E aglomeraţie, e înăbuşitor în autobuz, şi nici nu-i aproape…
– Mergem! –
 zise din nou scurt Sfinţia Sa.
– Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major –Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit...
– Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fie care vede ceea ce doreşte!

La masa de prânz, în Palatul Patriarhiei, mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.
– Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?
– Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin 
– răspunse Patriarhul.

Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii... Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.

A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:

– “Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!”.

 

Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:
– “Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.
Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: “…pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…”. După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine…

Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea “X“, în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:
– Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:

– Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic! (…)”

 

Un frate sârb, mi-a povestit că, în timpul vieții sale, acest Patriarh mergea cu trenul împreună cu o călugăriță, stareță de mănăstire, într-un anumit loc, și în compartimentul din tren era destulă înghesuială, și la un moment dat s-a urcat în tren și un musulman, care a intrat în compartimentul în care se afla Patriarhul și, când l-a vazut pe Patriarh (care îmbrăcat ca un simplu monah…), l-a ridicat de pe scaun și l-a și insultat…!

Patriarhul a ieșit liniștit și calm pe culoar și a stat în picioare restul călătoriei…Călugărița care îl insoțea pe Patriarh a vrut să-i ofere locul ei, dar Patriarhul a refuzat. Atunci călugărița a început o ceartă cam gălăgioasă (în stil balcanic…) cu musulmanul și printre multe altele i-a spus și aceste cuvinte: “dacă un creștin ar fi ridicat într-un tren pe un HOGEA al tău de pe scaun, ție ți-ar fi convenit oare să vezi și să suporți o asemenea faptă? Acest om pe care tu l-ai ridicat de pe scaun și l-ai insultat, nu este un om simplu, ci este PATRIARHUL SERBIEI, și tu te-ai purtat atât de jignitor și obraznic la adresa lui…” Musulmanul, când a auzit că este Patriarhul Serbiei, s-a rușinat și i-a părut rău de obrăznicia lui, dar Patriarhul Pavle a auzit discuția pe care a avut-o călugărița cu musulmanul și a mustrat-o pe călugăriță ca să nu mai continue deloc discuția și să înceapă să se roage tainic în inima ei…, căci aceasta este “lucrarea” unui călugăr în orice vreme și în orice loc…!

Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe… Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva.
– „Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe… el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!…” – spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale, Gradimir Stanic.
– „Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi oricare biserică, oriunde s-ar afla…”. La mănăstirea „Blagoveştenie” din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru „a se socoti”:
– „Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?”.
– „Păi, aşa e, Sfinţia Voastră…”.
– „Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?”.
– „Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi…”.
– „Păi să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea… Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie!

Pe vremea grea a războiului, după o întâlnire în cabinetul Patriarhului, pe când se hotăra asupra unor chestiuni în care nu era uşor să fie luate decizii, Sfinţia Sa, spre a glumi pe socoteala Sa, zise celor prezenţi:
– „Voi aţi crezut că o veţi scoate uşor la capăt cu mine. Credeţi că eu sunt slăbănog, de constituţie fragilă… Dar de fapt voi nu mă cunoaşteţi bine…”.
Se sculă şi de pe masa de lucru aduse nişte ziare, cu denumire sârbească, în care prin fotomontaj era reprezentat ca un războinic-superman, cu bombe şi muniţii la brâu.
– „Uitaţi-vă cum mă văd alţii, iar voi aţi crezut că sunt slab!”. Din întâmplare, tocmai atunci veni să-l fotografieze vestitul foto-reporter Vican Vicanovic. Pentru a realiza fotografia dorită, se adresă Patriarhului:
– Luminăţia Voastră… [în limba sârbă joc de cuvinte: Vasa svelosti – Sfinţia Voastră; Vasa svetlosti – Luminăţia Voastră].
La care Patriarhul replică:
– De vreme ce eu deja sunt lumină, la ce-ţi mai trebuie bliţul!?

Patriarhul Pavle mergea cu avionul să facă o vizită. În timp ce zbura pe deasupra mării, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zgâlţâie. Un episcop tânăr care stătea lângă Patriarh l-a întrebat ce-ar gândi dacă s-ar prăbuşi avionul. Preafericitul Pavle a răspuns liniştit: „În ce mă priveşte, aş socoti că e un act de dreptate – la urma urmei, am mâncat atâţia peşti în viaţa mea, că nu m-aş mira dacă ar fi ca ei să mă mănânce acum”.

Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns: „Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.

Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.

Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel, în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.

În vara lui 2003, diaconul Rados Mladenovic a descris o întâlnire recentă cu conducătorul Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavle: Pavle, patriarhul și sfântul nostru, a vizitat recent orașul Vrnjacka Banja, iar eu am mers să-l întâmpin. L-am întrebat: ”Sfinția Voastră, ce mai faceți?” ”Foarte bine”, mi-a răspuns, și a spus maicilor: ”Serviți pe diacon cu niște răcoritoare”. Maicile de la Zica știau că Episcopul Ștefan mi-a oferit privilegiul unui pahar de coniac de fiecare dată când îl vizitam la birou. Așa că au adus cafeaua și au întrebat: ”Sfinția Voastră, un pahar de coniac pentru diacon?” Patriarhul a tăcut. ”Sfinția Voastră, să aducem coniacul pentru diacon?” Tot nici un răspuns. Pentru a sparge tăcerea stânjenitoare, am spus: ”Sfinția Voastră, în satul meu se spune că o cafea fără coniac este ca un mort fără lumânare”. ”Ideea este, dragă frate diacon”, a spus atunci patriarhul, ”că cel mai mare păcat nu este când săvârșești unul, ci când cauți să-l justifici!”

Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:
– Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?
– Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului – răspunse preotul care-l însoţea.
– Of, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:
– Cu ce am putea să vă ajutăm?
– Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

 

Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5.

Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică. Slujeam cu el şi uneori eram obosiţi, căci treburile de la patriarhie erau multe şi ne culcam târziu, aşa că nu prea era timp pentru somn.  Niciodată nu ne-a zis să venim la Liturghie. Programul nostru începea la 8 şi puteam să venim la acea oră la serviciu. Dar ar fi fost ceva ciudat: noi dormeam şi Sanctitatea Sa slujea. Aşa că am venit şi slujeam cu el.

Îmi amintesc că am călătorit la Moscova în 2000 pentru sfinţirea Catedralei Hristos Mântuitorul, am stat la Hotel Danilovskaya (lângă Mănăstirea Danilov). Catedrala trebuia să fie sfinţită în ziua următoare. Aşa că patriarhul care slujea la sfinţire a doua zi, avea o zi liberă. Însă la ora 4 dimineaţa, patriarhul mi-a bătut la uşă: „Frate Luka, hai să slujim Liturghia undeva!”.

Nu am ştiut unde să-l duc. Am mers la una din bisericile din Mănăstirea Danilov, unde pe la 5, călugării se pregăteau pentru slujbă. Au fost foarte surprinşi să ne vadă.

Le-am spus: „Preafericitul Pavle vrea să slujească Liturghia”. ”Unde îi sunt veşmintele?” au zis ei. ”Nu le are cu el, pentru că le trimisesem deja la Catedrala Hristos Mântuitorul. Însă dacă aţi putea să ne daţi un set de veşminte preoţeşti, ar fi bine”.

Au găsit veşminte pentru noi, Patriarhul Pavle şi-a pus veşminte preoţeşti şi a slujit ca un simplu preot. Cred că acei monahi erau uimiţi cum un patriarh îmbărăcat în preot slujeşte în biserica lor.

 

Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat doar în ziua înmormântării sale.

Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat.

Unii oameni spuneau: „Poate nu e bine să îi fie sărutată mâna. Este bine să te pleci către patriarh, însă este o epidemie în oraş şi trebuie să fim atenţi”.

Un fel de gripă rea epidemică era la putere în oraş, însă niciun om din cei 600 000 nu a raportat că a răcit. Oamenii stăteau ca la moaşte, pentru 9 ore, însă nimeni nu s-a înghesuit. Aşteptau să-i sărute mâna patriarhului.

 

Ziceri de folos:

“Fără a ține seama de cum se poartă alții, noi trebuie să rămânem pe această cale a Evangheliei… Cu nici un preț nu trebuie să răsplătim în același chip, să nu mai spun că nici nu încape vorbă ca noi să fim inițiatorii unui astfel de rău. Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii”.

Patriarhul Pavel era ca un părinte pentru poporul său, dar aceeași purtare de grijă o avea față de toți oamenii din lume. Acest fapt s-a putut vedea mai ales în timpul războaielor civile din fosta Iugoslavie, când Sfinția Sa se ruga, cerea ajutoare și se lupta să afle soluții spre binele tuturor, pentru toate părțile aflate în conflict, arătându-le astfel calea păcii. Mărturie stă mulțimea declarațiilor, scrisorilor, mesajelor, memorandumurilor, precum și alte izvoare scrise din aceea vreme. Orice soluție nedreaptă, de fapt, nu-i o soluție pentru nimeni: nici pentru noi, nici pentru vecinii noștri, nici pentru Balcani, nici pentru Europa  se spune în Memorandumul Sfântului Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe din vara anului 1992.

Episcopii Sârbi, sub conducerea Patriarhului Pavel, s-au arătat a fi mai presus de interesele naționale și atunci când au condamnat crimele de război în decembrie 1992: „Trăim suferința fiecărui om ca pe propria noastră suferință, căci fie­care lacrimă, fiecare rană, trupească sau sufletească, fiecare picătură de sânge sunt lacrimă, rană și picătură de sânge frațești. Știm că toți ne vom înfățișa în fața Dumnezeului celui Viu, Judecătorul cel veșnic, unde nici un rău și nici un neadevăr nu vor mai fi îndreptățite.”

„Nu este nici omenește, nici creștinește să aperi nedreptatea. Ar fi un păcat de neiertat să îndreptățim fărădelegea cuiva doar pentru că face parte din neamul nostru. Ca oameni și creștini, dar și ca întâi-stătători responsabili ai Bisericii Ortodoxe, întotdeauna am arătat și am osândit tot răul și nu am măsurat niciodată cu măsuri diferite fărădelegile sau pe cei ce le-au săvârșit în funcție de credința ori neamul din care făceau parte.”

Ca Biserică națională locală, Biserica Ortodoxă Sârbă, în frunte cu Patriarhul Pavel, a stat întotdeauna alături de poporul său. În ședința extraordinară din toamna anului 1993, Sfântul Sinod Arhieresc a lansat un Apel la omenie către Cosiliul de Securitate al Națiunilor Unite și către toate personalitățile, instituțiile și organizațiile responsabile ale comunității internaționale „pentru a ridica fără întârziere sanctiu­nile economice, embargoul și izolarea poporului Sarb din Republica Federala Iugoslavia (Serbia si Muntenegru), izolare care nu are pre­cedent în istorie, căci sancțiunile și embargoul, așa cum sunt aplica­te, chiar dacă ne referim numai la materia primă necesară producției medicamentelor, au transformat o țară întreagă într-un imens lagăr de concentrare sau ghetou și un întreg popor într-o masă de con­damnați, de la copilul din pântecele mamei până la bătrânul aflat în pragul morții.”

Apelul episcopilor Sârbi se încheie cu aceste cuvinte: În numele credinței în Dumnezeu și în numele nepieritoarei demnități a omului, îndemnăm la omenie pe toți și pe toate!

Cu acel prilej, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe a trimis un cuvânt po­porului Sârb și Comunității internaționale prin care își exprima punc­tul de vedere asupra războaielor și evenimentelor din acea vreme, precum și asupra cauzelor și posibilelor căi de rezolvare ale crizei și haosului:

„Pentru noi și pentru poporul nostru, acestea sunt vremuri biblice. Trăim clipa de răstignire pe Golgota. Suntem martori și păr­tași ai pătimirii unui întreg popor creștin, mucenicit de cei puternici ai lumii acesteia, atât din țară, cât și din străinătate…Înălțând rugă­ciune, Sinodul Episcopilor Ortodocși ridică privirea către Dumnezeu și cere de la oameni apărarea drepturilor elementare umane și națio­nale ale pătimitorului popor sârb, în toate locurile unde viețuiește de veacuri și mărturisește creștinismul prin spiritualitatea sa, iubirea de dreptate, setea de libertate și năzuința spre omenie. În aceeași mă­sură, cerem și respectarea drepturilor individuale și naționale ale tu­turor vecinilor noștri, ale căror pătimiri și jertfe le deplângem”.

Iar poporului său ortodox îi cere să fie statornic în răbdare, să ierte creștinește pe toți, dar să aibă și discernământ mai întâi față de sine, apoi faa de conducatorii sai si fata de conducatorii marilor puteri.

Adeseori, patriarhul intervenea personal, îndemnând și sfătuind. Așa a fost în toamna lui 1992, când Sfinția Sa a chemat și a rugat poporul sârb din partea răsăriteană a Bosniei să lase să treacă un convoi de ajutoare pentru musulmanii din Srebrenita. Sârbii au fost mâhniți din pricină că organizațiile umanitare internaționale ajutau mai degrabă pe musulmani și pe croați și nu voiau să le vadă și chinurile și pătimirea lor. Patriarhul i-a înțeles, dar i-a îndemnat părintește să nu-și arate supărarea prin oprirea ajutorului către cei aflați de partea cealaltă a frontului, căci și aceia sunt oameni. Sfinția Sa avea sa scrie:

Către poporul Sârb din Skelani pe Drina:

Vă rog părintește să lăsați să treacă convoiul internațional cu ajutoare umanitare care trebuie să ajungă la Srebrenita. De credeți că acest ajutor vă este mai de trebuință vouă și familiilor voastre, mai degrabă pătimiți acum nedreptatea care vi se face decât să o pricinuiți voi altora, fraților voștri de altă credință, dar la fel de nefericiți ca voi. Să fim cu toții Oameni, fii ai lui Dumnezeu, și să ne încredințăm mai degrabă dreptății Lui decât mâniei noastre, oricât ni s-ar părea de îndreptățită. În numele dragostei evanghelice a lui Dumnezeu și a Sfintei noastre Biserici care o propovăduiește, vă trimit binecuvântarea noastră, cu credința că ajutorul va ajunge să mângâie și pătimirile voastre, daca la rău nu vom răspunde cu rău și dacă în cele mai grele ispite ne vom purta ca un neam Creștin, neam al Sfântului Savva. Rugămintea patriarhului a fost ascultată.

 

Patriarhul sârb se lupta ca ajutoarele să ajungă la toți cei necăjiți, dar, în același timp, se lupta și ca să se faca auzit glasul tuturor. De aceea se împotrivea celor care refuzau dreptul de liberă-exprimare al sârbilor din Bosnia-Herțegovina în cadrul Referendumului legat de statul în care doresc să trăiască. Sfinția Sa sprijinea deschis aceas­tă dorință a sârbilor. Printre altele, într-un interviu pe care i l-am luat în 1993, sfătuia:

„Noi, oamenii clerului, de bună seamă nu ar trebui să ne ocupăm de politică, dar Biserica întotdeauna va apăra principiul general al libertății omului, căci omul este o ființă slobodă. Susținem același principiu și în cazul libertății unui întreg popor de a-și hotărî soarta în mod democratic. Iar când este vorba de probleme de viață și de moarte, Biserica nu poate decât să urmeze principiul ca poporul să-și exprime liber voia sa. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noas­tre a adresat un Apel prin care cere ca poporului sârb din Bosnia-Herțegovina să i se dea dreptul de a-și decide singur, în mod liber, soarta. Aceasta este poziția Bisericii noastre și credem că toți oamenii de bună-credință din lume, care pretind că au o atitudine democrati­că, nu pot avea nimic împotrivă”.

 

Noi, dacă voim să fim Oameni și Creștini, nu trebuie să ținem seama de cum se poartă alții, ci suntem datori să prețuim principiul evan­ghelic care spune că fiecare în parte suntem ca o celulă într-un trup. Dacă acea celulă devine canceroasă, ea va primejdui întregul orga­nism. Se înțelege, nu generalizăm niciodată, nu putem spune că toți sârbii sunt buni, iar ceilalți răi. Asta nu! Şi printre noi sunt oameni de tot felul. Dar îi avem în vedere acum pe cei ce dau tonul și con­duc, care dau identitatea poporului nostru ca popor al lui Dumnezeu. Dintre aceștia, cei care au făcut rele cu adevărat sunt datori să se cerceteze pe sine. Fără a ține seama de cum se poartă alții, noi trebuie să rămânem pe această cale a Evangheliei, care până astăzi a fost și calea noastră națională.

Deseori pomenesc cuvintele lui Marko Milianov că “vitejia înseaamnă a te apăra de dușmani, iar omenia este a-i apăra pe dușmani de tine.” Asta nu înseamnă să zicem oricui: “Vino, frate!” – noi să-l îmbrățișăm, iar el să ne ucidă. Creștinismul nu propovăduiește o astfel de dragoste față de dușmani. Nu vorbim acum de o purtare sentimentală, ci despre purtarea evanghelică care trebuie să ne îmboldească să rămânem Oameni. Cu alte cuvinte, cum se spu­ne în popor:”Când ai o pușca-n mână, să am și eu una, și-apoi să fie după voia lui Dumnezeu și după norocul viteazului!” Dar dacă celălalt nu are pușca-n mâini, dacă-i neputincios, atunci cu nici un preț să nu-i scoți ochii, să nu-i tai capul, să nu-l măcelărești!…

De multe ori pomenesc situația unei femei simple din Kosovo. Copiii i-au crescut și s-au dus care încotro, iar ea a rămas singură cu bărbatul ei. Într-o vreme, au sădit o livadă pe pământul lor. Dar în aceeasi noapte, vecinii au venit și-au stricat-o. Dimineața, când s-au trezit și-au văzut paguba, s-au plâns unor cunoscuți. Aceștia le-au spus: “Păi și vecinii vostri tocmai ce-au sădit livada; mergeți și le faceți și voi la fel!” Femeia însă le-a răspuns: Noi n-o să facem așa ceva.” Cum, chiar n-o să le facetț?! Doar ei v-au stricat întâi livada, nu vă rămâne decât să le-o stricați și voi pe-a lor!” La aces­te cuvinte, femeia i-a întrebat: Ce ne-au facut ei noua este bine?” “Nu…”, i-au răspuns prietenii. “Apoi atunci, cum poate să fie bine dacă noi le-om face la fel?!”

De aceea, în convorbirea avută la sfârșitul anului 2003, l-am intrebat pe Patriarhul Pavel:

Sfinția Voastră, tot ce s-a întâmplat cu Serbia în veacul al XX-lea și ce se întâmplă încă astăzi, să fie oare „pedeapsa lui Dumnezeu” cum ar zice unii, o atenționare sau o ispită?

Bineînțeles că pătimim și din pricina păcatelelor noastre, dar mai sunt și vrăjmașii care vin peste noi fără scrupule și ne ponegresc în fața întregii lumi. Negreșit, este vina noastră, dar este și vina alto­ra! Dacă înțelegem cele ce ni se întâmplă ca pe o atenționare și dacă vom avea grijă ce facem și cum facem, o să ne fie bine. Dar dacă nu luăm asta în considerare, atunci o să ne aștepte pedeapsa, și ea ne va fi atenționarea. Al nostru este a face în așa chip încât cei ce vor veni după noi să trăiască în împrejurări mai pașnice, mai

slobode și mai drepte decât cele în care am trăit noi. Omul trebuie să se apere de rău, dar niciodată să nu se poarte ca un neom. De pildă, acum câțiva ani, albanezii au pus pe marginea unui drum o mare cantitate de explozibil, știind că pe acolo vor trece doua autobuze cu femei sârboaice, izgonite din Kosovo și Metohia, care se duceau la un parastas pentru morții din familiile lor. Escorta internațională a fost lăsată să treacă și, cum a venit primul autobuz, au activat explozibilul. Treisprezece femei au murit pe loc. Eu am fost la înmormântarea lor. Dacă activau explozibilul puțin mai târziu, nimeni din autobuz n-ar fi scăpat! Cum au putut să facă una ca asta?! Ştiau că-n autobuz nu erau nici soldați, nici mitraliere, nici tunuri… doar femei îndoliate, care se duceau să aprindă lumânări la mormintele celor mai dragi ai lor! Dacă, Doamne ferește, mi s-ar fi cerut mie să fac una ca asta, nu la vârsta la care sunt acum, ci pe când eram mai tânăr, dacă ar fi trecut albaneze sau alt­cineva, să aleg între a activa un explozibil sau a fi ucis împreună cu albanezii, ce aș alege nu știu, dar știu ce ar trebui să fac. Cu nici un preț nu trebuie să răsplătim în același chip, să nu mai spun că nici nu încape vorbă ca noi să fim inițiatorii unui astfel de rău. Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii.

Pe ce să stăruim noi, ca popor? Ce-ar trebui să facă fiecare din noi ca parte a acestui popor? a fost următoarea mea întrebare.

După cuvântul lui Hristos, ”Ceea ce vă doriți vouă, aceea să faceți altora.” Dacă noi am urma această învățătură și dacă oamenii din lumea întreagă ar face întocmai, nu am avea nevoie nici de atâtea spitale, nici de atâtea închisori… și nici nu am mai întâmpina atâtea greutăți. Dar când noi avem pentru noi o măsură, iar pentru altul altă măsură, și când el are pentru el o măsură, iar pentru altul altă măsu­ră. … “Ceea ce ne dorim nouă, asta să facem și altora.” O frază simplă, dar cu un înțeles nemărginit. Dacă am face așa, acest pământ ar fi rai. Dar niciodată nu va fi așa pe pământ. Pe pământ mereu vor fi făcători de rele. O să fim nevoiți să ne luptăm împotriva lor, dar să ne luptăm cum se cuvine Oamenilor, niciodată ca neoamenii.

Fiecare dintre noi să facă atâta cât ține de el, cum Sfinția Voastră atât de des pomeniți?

Negreșit! Apostolul Pavel zice: ”Cât ține de voi, pace să aveți cu toți oamenii.” Se-nțelege, dacă puterile mele sunt să duc treizeci de kilograme și-mi pui chiar și-o jumate de kilogram în plus, atunci o să cad, n-o să mai pot căra nimic. Despre asta-i vorba. Nici Dumnezeu nu cere mai mult de la noi. Dar nici mai puțin. Sfântul Vasilie cel Mare zice: ”Să nu căutați cele mai presus de puterile voastre, dar nici să nu vă mulțumiti cu cele ce sunt sub puterile voastre.” Trebuie să punem în balanță de-o parte puterile noastre, iar de cealaltă parte faptele noastre, și dacă vedem că avem nevoie de mai multe puteri, atunci ne va ajuta Cel Atotputernic. De nu ne-ar fi ajutat El vreme de cinci sute de ani de robie, nimic n-ar mai fi ramas din sârbi. Trebuia doar să-ți schimbi credința și-ai fi dobândit toate drepturile! Dar înaintașii noștri știau că astfel ar fi pierdut nemăsurat mai mult decât ar fi dobândit. Cât de greu a fost să supraviețuiești în aceste cinci veacuri!”

 

Crăciunul este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată “încălzi”, este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri şi nesimţitori până şi la suferinţa atâtor fraţi şi surori care în ultimii ani au rămas fără case, exilaţi din locurile lor de naştere, iar unii şi fără cei iubiţi ai lor. Că viaţa este grea nu este doar o excepţie, ci regulă. Numai secolul XX a adus visul naiv că viaţa trebuie să fie uşoară şi plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta”, îi spune Domnul lui Adam (Geneză 3, 19) şi aceasta este legea vieţii omeneşti.

Dar nenorocirile şi dificultăţile şi neputinţele sunt mai uşor de purtat când avem în noi şi între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el “iadul” nostru sau “raiul” nostru? Noi înşine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanţele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situaţie, chiar şi să transforme o peşteră din Betleem în cel mai frumos palat şi în locul Naşterii Împăratului tuturor Împăraţilor.

 

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi s-a grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Pentru dobândirea fericirii sunt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.

– Atunci când vine pe lume, mica făptură plăpândă care se cheamă om se întristează şi începe să plângă. Ştiinţa îşi are explicaţia ei pentru acest fenomen. Noi însă am dori să cunoaştem părerea dumneavoastră în această privinţă: trebuie să vedem oare un simbol în acest prim strigăt care însoţeşte venirea pe lume a unei noi vieţi?

– Voi răspunde folosindu-mă de cuvintele pe care le-am auzit rostite de cineva, care cred că sunt valabile şi pentru timpurile noastre, şi pentru viitorime: „Când te-ai născut, toată lumea s-a bucurat, iar tu ai plâns. Străduieşte-te să-ţi duci viaţa în aşa fel încât, când va veni sfârşitul, tu să te bucuri, şi ceilalţi să verse lacrimi.” Aşa se cuvine să ne croim viaţa şi aşa se cuvine să şi-o croiască oricare om care cugetă temeinic la existenţa sa. Să facem astfel încât la sfârşitul vieţii noastre să nu avem a ne căi că ne-am înşelat şi ne-am risipit-o zadarnic.

– Am intitulat aceasta serie de emisiuni „în timp ce îngerii dorm”, gândindu-ne la copii, la aceste făpturi care ne fac să cugetăm la curăţie, nevinovăţie, bunătate. Cum este oare cu putinţă ca astfel de făpturi plăpânde, curate şi bune să se preschimbe uneori în oameni în stare de cele mai mari rele? Ce stă la originea pornirilor rele la om: genetica sau factorii externi?

– Este adevărat că există, aşa cum aţi spus, o influenţă şi o povară a eredităţii, a genelor, apoi a circumstanţelor vieţii, mai întâi familiale, apoi sociale. Dar, până la urmă, totul depinde de fiecare ins. Având această libertate a noastră, putem să ne purtăm aşa cum voieşte Dumnezeu, Care pentru aceasta ne-a creat, ca făpturi, adică vrednice de numele de om. Dar putem să acţionăm şi în mod cu totul opus, aşa cum spune filosoful Bozidar Knezevic, atunci când afirmă că omul este o făptură care poate bucura şi pe Dumnezeu, şi pe diavol. Lucrul acesta ne trimite la cuvintele lui Hristos: Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său şi-l va pierde? Care va fi plata celui care se leapădă de sufletul său? Ce poate pune în locul sufletului? Despre aceasta este vorba. Omul trebuie să fie conştient că nu are decât o singură viaţă de trăit şi că trebuie să se folosească cât mai bine de ea, gândindu-se la raţiunile pentru care Dumnezeu ne-a creat. Ne-a creat ca să ne facă părtaşi la fericirea vieţii celei veşnice, în sânul împărăţiei Lui.

– Preafericirea Voastră, se pare însă că e lesnicioasă şi uşoară calea care duce la păcat, iar cea care duce la virtute este anevoioasă şi grea. Biserica ne învaţă că există căi strâmte şi căi largi. Care sunt aceste căi?

– Dumnezeu cel Preaînalt ne spune dinainte că strâmtă şi anevoioasă este calea şi puţini sunt cei care merg pe ea. Iar pentru că largă este calea ce duce la pierzare, mulţi sunt cei ce o află. Că urmăm o cale sau alta depinde de noi. Că nouă, aşa cum suntem, ne este mai lesne să umblăm pe calea păcatului, cea largă, decât pe calea cea strâmtă, ne-a tâlcuit un om de mare înţelepciune. Cu adevărat, pe un drum care urcă nu se poate înainta fără trudă şi sudoare, fiindcă trebuie învinsă gravitaţia; dar când este să aluneci de pe un zid sau de pe un acoperiş, nu trebuie să faci vreun efort ca să cazi şi să pieri.

La ce-i foloseşte omului că toate-i sunt uşoare şi simple, dacă la sfârşit îl aşteaptă pieirea? Dacă am avut de întâmpinat greutăţi şi am făcut tot ceea ce se cuvenea să facem, nu vom avea niciodată de ce să ne căim. Despre aceasta este vorba. Cu adevărat, calea care duce către virtute este anevoioasă, şi Hristos ne-a spus că este aşa: Cine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Iar urmându-L pe Hristos, să ştim bine că vom avea de înfruntat încercări şi ispite, care nu se sfârşesc decât în împărăţia cerească, în fericirea din împărăţie.

– Preafericirea Voastră, nu este simplu să duci o viaţă cu adevărat întemeiată pe principiile creştine. Credeţi că tot aşa este şi pentru noi, cei care trăim în lume?

– Îl avem pe Evanghelistul Ioan, care ne vorbeşte despre aceasta, iar poruncile lui Dumnezeu nu sunt greu de urmat. Numai că nouă, în starea în care suntem, ni se par greu de împlinit. De ce? Pentru că am dobândit deprinderi rele, care ne împovărează mult mai mult decât facerea de bine. Dacă, de pildă, am deprins obiceiul de a fuma – drogul cel mai la îndemână – devenim sclavii lui şi nu ne mai putem opri. Dar nu este vorba numai de obişnuinţă, ci de faptul că este un drog care pătrunde în celule – căci, potrivit alcătuirii noastre, sângele şi oxigenul pătrund în plămâni şi se răspândesc în tot organismul – şi fumătorul nu mai poate respira un aer curat. De aceea, este foarte greu să scapi de relele deprinderi care pătrund în tine.

Hristos spune: Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine să intri fără un ochi în împărăţia cerească, decât, având amândoi ochii, să mergi la moarte şi la păcat. A te elibera de relele deprinderi, de păcate, este ca şi cum ţi-ai scoate un ochi ori ţi-ai tăia o mână. E greu şi dureros de îndurat, pentru că săvârşim o silnicie contra propriei noastre firi. Fiindcă ne-am deprins cu păcatele. Trebuie, aşadar, să violentăm violenţa, ca să vorbim în limbaj modern, pentru a scăpa de această silnicie. A fi creştin este întotdeauna cu putinţă, dar nu putem rămâne creştini în mod mecanic şi superficial, căci mai întâi trebuie să ne eliberăm de relele noastre deprinderi, apoi, cu multe strădanii, să dobândim bunele deprinderi.

– Preafericirea Voastră, vorbim adesea despre bine. Totuşi, se întâmplă ca bunătatea să fie socotită totuna cu naivitatea şi prostia. De fapt, scopul nu este numai să fii bun, ci să pui alături de acest concept şi alte valori.

– Domnul Iisus ne spune lucrul acesta: Vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Este o realitate că, trăind în această lume cufundată deplin în rău, creştinul se simte ca un miel printre lupi. Mielul care se află între lupi este de două ori primejduit: întâi, că lupii se reped asupra lui şi-l sfâşie – dar Hristos nu pentru asta ne-a trimis în lume, ca să fim sfâşiaţi şi să pierim. Apoi, că-i vine gândul că printre lupi nu se poate trăi decât purtându-se ca lupul şi începe să-şi ascută dinţii şi să-şi scoată ghearele, adică mielul învaţă să urle ca lupul şi se preschimbă în lup. Dar, iarăşi, nu pentru asta ne-a trimis Hristos în lume.

Şi El ne dă soluţia: Fiţi aşadar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii. Iată că mintea şi înţelepciunea sunt ca un fel de ochi lăuntric, un ochi cu care putem privi, pe lângă ochii trupeşti cu care privim această lume, cum privesc muştele şi albinele cu miile lor de ochi. Avem un văz lăuntric, pe care muştele şi albinele nu-l au şi nu se pot folosi de el, în timp ce noi putem. Dar inteligenţa – acest văz lăuntric – este rece, raţiunea este rece, insensibilă. În vreme ce bunătatea este caldă, afectuoasă, dar oarbă; după cum zice poporul: „Omul prea bun e om nebun.” Dacă omul este bun, dar lipsit de minte, oricine se poate folosi de el ca să-l înşele… Dar luând aminte la cuvintele lui Hristos: Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, realizăm că trebuie să sporim în înţelegere, dar deopotrivă şi în bunătate. Aşa se menţine echilibrul minţii. Bunătatea şi înţelepciunea sunt astfel bine cumpănite.

In Vechiul Testament (III Regi 3, 16-28) aflăm o istorisire despre două femei care, locuind în aceeaşi casă, au născut fiecare câte un prunc; într-o noapte, pruncul uneia dintre ele însă moare din neglijenţa mamei; aceasta pune pe furiş pruncul ei mort în patul celeilalte şi ia pruncul aceleia; sculându-se aceea, vede lângă ea pruncul mort, dar, uitându-se mai bine, îşi dă seama că nu este fiul ei. Şi venind înaintea regelui, cere să i se facă dreptate. Şi se certau între ele, spunând fiecare că al ei este pruncul viu, iar pruncul mort, al celeilalte. Atunci regele porunceşte să se aducă o sabie şi să se taie pruncul cel viu în două, şi să se dea fiecărei femei câte o jumătate. Însă femeia al căreia era cu adevărat copilul cel viu îi spune regelui: „Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!” – căci i se rupea inima de mila fiului ei. Atunci regele a zis: „Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta este mama lui!” Oare nu era dreaptă hotărârea dintâi, să i se dea fiecăreia câte o jumătate? Dar aşa cum spune adagiul latin: Summum jus, summa injuria (Suprema dreptate este o supremă nedreptate). O dreptate absolută se preschimbă uşor în nedreptate, mai ales atunci când se şi aplică.

 

– Vorbiţi despre iubire şi totul pare frumos şi armonios. Pentru ce însă există atâtea căsnicii distruse, atâţia copii singuri şi nefericiţi, atâtea certuri între soţi şi tinerii îndrăgostiţi?

– Oamenii aceştia nu au înţeles ce este iubirea creştină, iubirea care nu cere nimic pentru sine, ci pururea se îndreaptă spre celălalt – când te preocupă persoana ta, începi un fel de negoţ. Fireşte, aici nu-i vorba de naivitate, ci de jertfelnicie şi slujire. În Biserică, mărirea se măsoară după mărirea slujirii. În Kosovo am întâlnit o mamă care avea un fiu şi o fiică, amândoi căsătoriţi. Fiul ducea o viaţă uşuratică şi avea o soţie plină de toane. Între ei – spunea biata mamă – erau numai certuri şi viaţa pe care o duceau era de nesuportat. Nora ameninţa că se omoară dacă o alungă din casă, şi soţul ei spunea că şi el se omoară dacă pleacă ea.

La început, cearta lor mi s-a părut copilărească şi rizibilă. Dar, cugetând mai bine, mi-am dat seama că era vorba aici de o mare nefericire. Cei doi se iubeau, dar fiecare nu ştia să zică altceva decât: „Dacă mă iubeşti, ai să faci ce vreau eu.”

Nu înţelegeau că datoria lor era să facă tot ce le sta în putere pentru binele celuilalt, ascultând de Apostolul care spune: Unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuşi.

– Preafericirea Voastră, aţi declarat că în creştinism nu este nici bărbat, nici femeie.

– Într-adevăr, după cum Sfântul Apostol Pavel spune că în Hristos nu mai este iudeu, nici elin, tot aşa nu mai este nici bărbat, nici femeie, ci noi toţi suntem una în Hristos. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce Hristos aşteaptă de la bărbaţi, aşteaptă şi de la femei. Aceleaşi principii morale şi aceleaşi porunci li s-au dat şi unora, şi altora.

Sfântul Grigorie Teologul precizează că, potrivit legilor lumeşti, date de bărbaţi, aceştia au drepturi pe care femeile nu le au. Noi însă nu acceptăm astfel de legi, pe care, de altfel, nici nu le recunoaştem. Aceasta este poziţia Evangheliei, iar dacă ea se aplică în căsnicie, conduce la unire şi la o atmosferă prielnică împlinirii copiilor, potrivit principiilor cuvenite. Noi trebuie să ajungem la iubire, adică la puterea de a sluji, potrivit cuvintelor lui Hristos: Toate câte voiţi să vă facă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, atunci în societatea noastră, şi în întreaga lume, toate vor fi aşa cum trebuie să fie.

– In zilele noastre, dorinţa femeii de a se emancipa este tot mai presantă. Femeia vrea să fie egală cu bărbatul. Nu s-a pierdut ea oare astfel într-un anume fel ca mamă şi femeie?

– Desigur. Mahatma Gandhi, un mare bărbat al poporului indian şi al întregii umanităţi, a spus: „Dacă femeia lasă să se împlinească în ea ceea ce este matern, ceea ce este feminin, ceea ce i s-a dat cu adevărat femeii, nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă.”

– Otto Weininger a reflectat şi el asupra acestui subiect…

– Acest autor crede că un bărbat este 80% masculin şi 20% feminin. Atunci un astfel de bărbat va căuta o femeie care să fie 80% feminină şi 20% masculină, pentru a se ajunge la plenitudinea fiinţei, la unitate pură. De aici el extrage principiul valorii absolute a monogamiei, a unei unice soţii, şi afirmă că în toată această lume nu există decât o singură femeie anume care să-l completeze deplin pe un anume bărbat. Este limpede că nu este cu putinţă ca bărbatul s-o găsească tocmai pe această femeie. Dar el o va căuta pe aceea care se apropie cât mai mult de un astfel de ideal, iar când o găseşte, se ajunge la împlinirea unităţii. Un alt bărbat, care are nevoie de un tip de femeie cu totul diferit, se întreabă: „Ce-a putut găsi bărbatul acesta la o astfel de femeie?” Răspunsul este că a găsit completarea care-i este necesară, care îi permite să se împlinească.

– Otto Wininger a spus de asemenea că din unirea iubitoare dintre femeia cea mai feminină şi bărbatul cel mai masculin se nasc copiii cei mai împliniţi. Ce puteţi spune despre o astfel de afirmaţie?

– Acesta este desigur cazul în care cei doi soţi se completează din punct de vedere psihic, o condiţie fundamentală pentru ca pruncii să se zămislească şi să se nască în condiţii optime şi să se dezvolte normal. Dar în celelalte situaţii, aşa cum se întâmplă adesea, copiii suferă.

Dacă mama nu vrea să nască făptura care a luat viaţă în pântecele ei, lucrul acesta se va răsfrânge încă din perioada concepţiei asupra fătului, iar copilul va fi nefericit şi trist de-a lungul existenţei sale.

– Aţi vorbit despre copii nefericiţi. În epoca în care trăim, nu putem spune că ne creştem copiii în condiţii prielnice. Tineretul nostru este destul de debusolat, îşi găseşte satisfacţia în lucruri inutile, lipsite de valoare. Vrea să-şi satisfacă pe dată orice plăcere. Cum am putea să-l sfătuim, cum poate Biserica să-i vină în ajutor astăzi, când asistăm la o tot mai mare întoarcere la religie?

– Tinerii, care au înainte viitorul şi o viaţă lungă, nu au întotdeauna timp să reflecteze asupra sensului şi scopului existenţei. De aceea se îndreaptă adesea spre ceea ce-i atrage pe moment, cu preţul uitării de sine. Şi atunci fac multe lucruri pe care apoi le regretă. La Ecclesiast stă scris: Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Lucrul acesta îl uită adesea tinerii şi întrec măsura, spre nefericirea lor. Avem, de asemenea, în Evanghelie, pilda fiului celui risipitor; unii exegeţi spun că dacă Noul Testament s-ar fi pierdut şi ar fi rămas numai această pildă, ea singură ar fi de ajuns să-i ţină locul.

– Preafericirea Voastră, observăm un interes sporit pentru viaţa monahală în rândul tineretului. E vorba de o fugă de viaţa de zi cu zi, de dorinţa de a se pune la adăpost, de un sentiment de dezamăgire sau, dimpotrivă, de atracţia faţă de un nou mod de viaţă?

– Dacă acest interes se naşte din dezamăgire faţă de lume, nu este decât un foc de paie. Mai degrabă se cuvine să fie produs de atracţia faţă de viaţa creştină sau, mai precis, faţă de o viaţă creştină mai intensă. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această întrebare: „Dacă doi oameni la fel de puternici şi de aceeaşi vârstă se întrec în alergare, unul cu un sac greu în spate, celălalt, fără nici o povară, care dintre ei va câştiga? Fireşte, cel care nu are nici o povară de dus.” De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel care nu are grija familiei se poate îngriji nestingherit de înălţarea sa duhovnicească… Adică îşi poate de-l dica tot timpul şi întreaga putere sporirii în virtuţi, dedicându-se deplin împlinirii lor şi ferindu-se de orice prilej de păcat.

Trebuie, fireşte, să ţinem seama de societatea actuală şi de importanţa pe care ea o acordă valorilor materiale. Când copiii construiesc în joacă baraje din pietre şi din lemne la malul apei, adesea apa se revarsă, le strică şi le mută în cu totul alt loc; aşa şi tinerii din ziua de azi, sătui de atâta educaţie materialistă, când descoperă o altă perspectivă, pur duhovnicească, se îndreaptă spre acest lucru cu totul nou pentru ei.

Înaintea oricărui om – şi mai cu seamă a creştinului – stau două căi: a căsătoriei trăite în virtute şi în cinste, sau a monahismului, care şi el se trăieşte în virtute şi în cinste. Puţini oameni primesc tunderea în monahism la prima tinereţe, pentru că nu ştiu despre ce este vorba cu adevărat. Nu ştiu la ce se renunţă, nici ce se primeşte. Monah ajungi la vârsta maturităţii, când ştii pentru ce se face făgăduinţa celibatului şi ce înseamnă toate celelalte făgăduinţe.

– Toată lumea cunoaşte această expresie a Preafericirii Voastre: „Cuvintele să vă fie blânde, iar argumentele puternice. Aşa îi învăţaţi pe fiii voştri duhovniceşti, pe cei care au crescut în preajma voastră şi care vă stau astăzi alături?

– Da, aşa este. Când este vorba de chestiunile cele mai intime, cele mai profunde şi vitale, nu trebuie niciodată să impui ceva. Multe secte se arată adesea agresive şi se luptă din răsputeri „să ne împingă în Rai”, cum zic chiar ei. Or, libertatea de care dispune omul nu îndreptăţeşte în nici un fel un asemenea mod de a acţiona. În faţa celuilalt, datoria noastră este ca, prin viaţa noastră, prin credinţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre, să-L înfăţişăm şi să-L mărturisim pe Hristos şi Evanghelia Sa. Cine are urechi de auzit să audă; cine are ochi de văzut să vadă. Dacă aceasta este voia Lui, cine nu doreşte s-o împlinească, nu va putea să spună pe urmă: „N-am ştiut!” Va avea de dat răspuns, va fi răspunzător, fiindcă libertatea nu poate fi despărţită de responsabilitate. O altfel de purtare nu este vrednică de om. Iar responsabilitatea fără libertate este nevrednică de Dumnezeu.

Nu credem într-un destin atotputernic, noi credem în Pronia dumnezeiască. Avem datorii de împlinit, pe care Dumnezeu le-a pus înaintea noastră şi a vremurilor în care trăim, dar fără constrângere, aşa cum ne învaţă Evanghelia. Cărturarii şi fariseii au respins planul pe care Dumnezeu îl avea pentru ei, în vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul a acceptat deplin ceea ce îngerul i-a spus că Dumnezeu aştepta de la el. A primit deplin acest plan, şi-a dat viaţa, capul şi l-a pus pentru el. Cele două alegeri s-au făcut de bunăvoie, dar unul a dus la pierzare, iar celălalt, la mântuire.
(Interviu realizat de Marina Rajevic-Savic pentru emisiunea „In timp ce îngerii dorm”, pe 24 aprilie 1996.

Articol preluat din cartea „Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre” de Jean-Claude Larchet, Editura Sophia)

 

Tânărului îi lipsește de multe ori răbdarea, echilibrul, înțelepciunea. Din viața și zicerile Părintelui Patriarh Pavle al Serbiei se poate desprinde atât hotărâre și vitalitate, deși a fost ales patriarh la 75 de ani, cât și cumpănire, dreaptă socoteală. Sperăm că multe frământări își vor găsi liniștea în cele de mai sus, iar pentru cine dorește mai mult, cărțile dedicate Preafericirii Sale așteaptă cuminți pe rafturile librăriilor.

 

Introducere și prelucrare text, Pr. George-Ovidiu Chirița

Anunțuri

Despre Pr. George Ovidiu Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Patrologie și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s