„Tinere, ție îți zic, scoală-te!” – Hristos, tămăduitor al neputințelor tinerilor

Când scena învierii fiului văduvei din Nain se conturează în mințile noastre, observăm două mulțimi, două cortegii îndreptându-se în direcții diferite. Cortegiul funerar, al durerii și al morții, al singurătății și disperării în fața cărora solidaritatea umană are limitele ei, ieșea din cetate. Comunitatea vieții și a bucuriei, avându-L în frunte pe Domnul Hristos și pe ucenici, se îndrepta spre oraș. Ele se întâlnesc, iar durerea, moartea, singurătatea și disperarea sunt înghițite de viață și fericire.

Dacă Hristos a vindecat cea din urmă durere și neputință, moartea, și a dovedit de nenumărate ori că are putere asupra sufletului și trupului omenesc, spre neîncrederea, mirarea și supărarea unora, atunci același Hristos de ieri, azi și în veci, Care este cu noi până la sfârșitul veacurilor, poate veni în întâmpinarea neputințelor tinerilor. Când ucenicii Lui de ieri și de azi se apleacă asupra rănilor sufletești și trupești, particulare și comunitare ale tinerilor, ei îl au cu dânșii pe Domnul Iisus Hristos și împărtășesc oamenilor dragostea Lui plină de putere dumnezeiască.

Domnul Iisus caută să vindece, să unească și să împace cu Sine și cu Biserica pe toți suferinzii, tinerii cu atât mai mult. Ei sunt în formare, de aceea și problemele lor, dar și influențele pozitive, au impact care în timp se amplifică. Pentru a conlucra cu Dumnezeu, Scriptura spune că trebuie să înțelegem voia Lui și să putem ține ritmul cu lucrarea Sa. Pentru aceasta, o anumită pregătire a minții și simțirii ucenicilor Săi este indispensabilă. În mod clar, Domnul Hristos vrea și poate lucra pentru orice fel de vindecare, iar rolul părții omenești are segmente clar delimitate de canoanele Bisericii, de rânduielile liturgice, de sfaturile pastorale ale Părinților Bisericii, dar există și unele zone în care felul în care ucenicul a reușit să-și despătimească și să-și lumineze trupul și sufletul influențează calitatea și profunzimea actului medical bisericesc.

Ca în orice medicină, la început se studiază anatomia și fiziologia, apoi semiologia (patologia), după care se ajunge la detalieri și în final la practică la patul pacientului. Trebuie organizat un sistem de facilitare a accesului la servicii medicale, care la rându-le să se ofere cu maxim profesionalism. La final, avem nevoie și de îngrijiri postoperatorii, postintervenționale, astfel ca pacientul să devină deplin sănătos, să trăiască sănătos și să fie integrat pe drumul bisericesc ce duce la maturizare duhovnicească, la integrare în comunitatea credincioșilor și în final în Biserica triumfătoare, în ceruri.

De aceea, în acest studiu, prefer să ofer câteva date care să se constituie într-un îndreptar pentru sfințiile voastre, de unde să scoateți ce vă convine, ce vi se potrivește, pentru abordarea cazurilor care vi se înfățișează. Reperele sunt luate din Scripturi și din Sfinții Părinți, în special cei filocalici, iar formularea izvorăște din scurta mea experiență practică din cartierul meu format exclusiv din tineri. Până acum, a fost o abordare de succes, și doar netrebniciile mele au făcut să fiu în fața mai puținor roade misionare decât ar fi fost cu putință după 8 ani de practică.

Vom începe cu anatomia, fiziologia și patologia tânărului, adică părțile sale componente și relațiile dintre ele, continuând cu un model de ușurare al accesului tânărului la spitalul duhovnicesc și la aripa sa de recuperare după vindecare.

Tânărul reprezintă o persoană umană, creația lui Dumnezeu, vrednică de prețuirea și grija noastră. Posedă toate însușirile unei persoane mature, dar în mod nedeplin, neformat. Funcționarea părților ființei sale diferă în anumite segmente de cea a copilului, dar și de cea a maturului. Nu este nici un mic matur, cum stipulează vechea pedagogie, dar nici chiar un tip distinct de ipostas, cum ar vrea să ne convingă cea nouă. Suferința a dus la tulburări ale anumitor părți din persoana tânărului, dar și la boli sistemice și la dereglări în viața sa comunitară, socială. Vom aborda trupul tânărului, apoi sufletul, urmat de viața lui socială și aspirațiile familiale și bisericești.

Trupul omului este alcătuit din diferite mădulare care nu se împiedică una pe alta. Funcționează armonios, în ciuda multitudinii aproape inumerabile a părților sale. El știe să se hrănească, să supraviețuiască, să se reproducă. Integrează omul în mediul material și facilitează, ca o interfață, ca un intermediar și paravan, legăturile sale cu făpturile neraționale și cu ceilalți oameni. Valorile normale de sănătate ale trupului depind de criteriile, exigențele pe care le avem față de el. Dacă îl analizăm separat de suflet, sau ca stăpân al sufletului, atunci analizele i le facem după criteriile medicinii contemporane lui. Dacă îl privim ca slujitor și părtaș la nevoințele sufletului, va trebui și el să intre într-un ritm, o disciplină, să-și alinieze firescul și valorile normale la criteriile spiritualității ortodoxe. Hrana i se poate împuțina treptat, până când cu adevărat mănâncă de cât muncește și se nevoiește, ba chiar uneori se forțează aceste limite, prin posturi prelungite, după exemplul sfinților. Medicina modernă de abia 100 de ani a început să descopere beneficiile psiho-fizice aduse de post, cu cât mai aspru, cu atât mai bine. Încet-încet, reflexul său de a se autoconserva, de a se proteja, poate suferi modificări, reprogramări, astfel încât să accepte dictatura unei voințe sfințite, care îi cere să-și modifice setările de siguranță. În privința funcției reproductive, tot postul și activitatea fizică susținută, nu neapărat truditoare, îi reduce poftele până la stadiul în care sufletul își poate impune și susține voia; știința confirmă că împuținarea hranei reduce semnificativ secrețiile hormonale.

Sufletul omului are două energii sau puteri: rațiunea și simțirea. Ambele au valențe diferite, în funcție de modul de manifestare. La rațiune deosebim Logosul (rațiunea), mintea și cugetarea, iar la simțire, puterea impulsivă (aprinderea, iuțimea, curajul, râvna, motivația) și puterea apetitivă (pofta, dorința, tânjirea). La Grigorie Sinaitul, în Filocalie, ni se prezintă felul în care ajung să fie pătimitoare. Odată unite într-un gând sau faptă, vorbim de voință. Sfințirea voinței la Botez și Spovedanie se referă așadar la toate aceste puteri în parte și laolaltă. Despre ce înseamnă sfințirea voinței detaliază Sf. Maxim Mărturisitorul, tot în Filocalie (www.filocalia.ro, eventual). La partea rațională, sfinții deosebesc segmentul care se ocupă cu contemplația, cu teologia, sau cu iubirea de sine și uciderea aproapelui, numit logos sau rațiune; se adaugă mintea, cea care iluminată, poate cerceta rațiunile lucrurilor sau le denatura, căzând în slavă deșartă, părere de sine, ceartă, ș.a.; cugetarea se referă la procesele cognitive, îndreptate spre lupta cu gândurile, trezvie, ori împrăștiere, orbire, încuviințarea răului, etc.. Rațiunea trebuie să supravegheze, să cenzureze, să conducă și să convingă chiar puterile simțirii să se miște într-o anumită direcție. Ea le echilibrează, pentru a nu funcționa la un nivel prea scăzut, dar nici exacerbat și le călăuzește spre scopuri duhovnicești, căutând a întipări în firea lor, prin obișnuință, rațiunile dumnezeiești și a le maturiza pentru a conlucra cu energiile divine. Pentru aceasta, rațiunea trebuie să știe clar care sunt preocupările ei normale și să caute a nu ieși din ele, iar simțirea să fie educată a căuta și pofti, ba chiar a lupta pentru ce ar trebui să-i aducă liniște și bucurie. Pomelnicul păcatelor rațiunii și simțirii, de la Sf. Grigore Sinaitul, se cuvine a fi recitit periodic, într-un efort de rămânere la curent cu patologia duhovnicească.

Starea de sănătate, normalitate și firesc a omului, trup și suflet, este sfințenia, privită în Noul Testament ca nevoință și luptă pentru desăvârșire, iar în relatările Părinților, ca împletire de credință și contemplație. Viețuirea comunitară firească este familia, sau obștea monahală, ambele modalități de viețuire dumnezeiască în Hristos Fiul lui Dumnezeu, trimițătorul Duhului mângâietor. Amplificarea familiei sau obștii o reprezintă Biserica locală, parohia sau eparhia, care se vor extinse la întreaga lume. În ciuda păcatelor personale, preotul nu are voie să micșoreze standardul dumnezeiesc sau să se predice pe sine, să iasă din granițele canoanelor și să se arate mai iubitor ca Sfinții Părinți. În ciuda nevoințelor la care se supune, aplecarea lui înțelegătoare și compătimitoare spre fiii duhovnicești trebuie să fie maximă, în virtute dar și în păcate, după exemplul Mântuitorului și al sfinților. În ciuda faptului că se văd, generație după generație, mai puțin cuvioși și cucernici decât înaintașii lor, Părinții nu-și permit niciodată să altereze ori întrebuințeze diferit comoara de har și teologie a Bisericii. Aceasta face ca pogorământul suplimentar, după cum ei înșiși mărturisesc, să aparțină mereu lui Dumnezeu, după bunăvoința Sa.

Trupul tânărului are active toate funcțiile celui matur, dar într-un mod nedeplin. Nu degeaba, la 12 ani, multe culturi, inclusiv cea iudaică, sărbătoresc cu fast intrarea în maturitate a persoanei. Toate funcțiile organismului sunt active, anumite organe intră într-o nouă fază, superioară, de funcționare, sufletul poate și el să ceară și să realizeze mai multe, poate să crească el însuși, să se îndrepte spre maturitate, cu condiția să integreze toate aceste noutăți într-o concepție sănătoasă de viață.

Aceasta nu poate fi de genul ”trăiește-ți adolescența”, ”fii tot ce poți fi” sau ”experimentează din toate”, ori ”este la o vârstă sensibilă, trebuie lăsat în pace, ca să nu-l îndepărtăm”. De multe ori, adolescenții, și apoi tinerii, până aproape de 30 de ani, au idee despre ce nu este bine, ce nu-ți aduce satisfacții, ce nu-i în regulă, dar nu și despre ce au de făcut, ce este normalitatea, cum să se privească și să se analizeze pe sine. Cu cât exemplele și modelele sunt mai puține, mai incomplete (doar de ordin sportiv, științific, artistic, social, financiar, etc., asortate strident cu vicii), cu atât vor face mai multe greșeli, se vor împovăra inutil, se vor îmbolnăvi trupește și sufletește, apoi familial și social. Părinții nu mai sunt idealizați, oamenii Bisericii sunt ponegriți cu furie violentă. Fiecare tânăr încearcă, în atari condiții, să rămână cât mai curat, mai sănătos, să-și găsească o zonă de refugiu și confort cât mai puțin nocivă, să elaboreze datele unui compromis funcțional. Pe măsură ce va înainta în vârstă, va învăța, pe linie socială și familială, să nu mai fie absolutist, radical, unilateral, să nu mai generalizeze, să caute grâul prin neghină, să aprecieze miezul dulce al unui fruct respingător și amar. Atunci, Dumnezeu îl va convinge firesc să caute Biserica, un duhovnic, o antropologie și o cosmologie autentică și adevărată, în care să-și afle vindecarea, liniștea, împlinirea și fericirea. În orice moment ar surveni apropierea lui de Biserică, trebuie să fim pregătiți să-l primim, să nu-l smintim, să investim timp și efort pentru el, până ce va fi mai autonom și mai părtaș la procesul de mântuire și sfințire proprie. Trebuie să știm fazele evolutive ale bolilor și angoaselor sale și să avem o imagine clară a stării de sănătate la care îl îndrumăm.

Ca orice jucărie nouă, trupul puberului și adolescentului incită la noi și noi modalități de a-l utiliza, majoritatea în afara granițelor normalității sfințitoare enunțată anterior. Fără a fi pregătit și responsabil, tânărul poate abuza de funcția reproductivă abia înmugurită, afectându-și grav funcțiile cognitive, ba chiar și motorii, sistemul endocrin și ritmul general de activitate. Observând că anumite limite fizice nu mai sunt așa rigide, are curajul de a-și periclita integritatea corporală prin activități riscante. Văzând că puterea sa de regenerare și energia zilnică sunt permisive, își dereglează ritmul de funcționare diurn, introduce în metabolism fel de fel de substanțe, își permite să se joace mai mult cu examenele și etapele obligatorii ale vieții academice, familiale și sociale. Poate uita să mănânce, căuta senzații și gusturi în detrimentul calității, sau abuza cantitativ de alimentația relativ bogată a societății contemporane. În general, trupul neobișnuit cu munca sau activitățile sportive, creierul folosit sub posibilități în mediul școlar, lipsa obișnuinței postului și altor activități duhovnicești la care se cooptează și trupul, ajung să așeze trupul într-o nefirească poziție de șef și de furnizor de plăceri, sau de susținător al unor ambiții pătimașe ale sufletului. Dacă trupul este așezat din timp într-o stare de normalitate, care înseamnă nevoință, lucrare, îngrădire, o concepție sănătoasă și verificată de viață, atunci va accepta să intre pe traiectoria unei vieți duhovnicești la care să slujească și să fie părtaș și va opune o anumită rezistență intrinsecă la ceea ce îl scoate din firescul său sfințit.

Sufletul tânărului, ajutat de un trup în care toate părțile, deși încă în mod nedeplin, sunt prezente și active, se găsește în situația de a trece într-o nouă etapă, una care duce la maturizare. Angrenajul minții și simțirii, cu cele două valențe ale ei, funcționează haotic și își caută cadența și scopul. Mintea tânărului poate lucra cu noțiuni mai abstracte, poate absorbi informații mai multe, dar este lovită și vătămată în școală, în familie, acasă, pe stradă, de tot ceea ce nu are sens, de nedreptate, de instabilitate, de ipocrizie, de ideile de tot felul care circulă. Pentru a se proteja, îl ia de multe ori pe nu în brațe, se delimitează de ceea ce nu cunoaște, nu-l odihnește, contestă întregul pentru amănunte, afișează un comportament de apărare agresiv ori sfidător. În cazurile cele mai fericite, apropierea de Biserică, de tinerii ei, de părinte, un ritm de spovedanie și împărtășanie lunar și un regim de inițiere în rugăciunea minții în forma ei scurtă are rol de prevenire a căderilor mari și sprijină maturizarea mai lină a persoanei. În cele mai grave, în care o patimă sau mai multe l-au rănit pe tânăr, sau pur și simplu este vătămat de mediul familial, școlar, social, sau a suferit prima decepție în apropierea de celălalt gen, conversația prietenească și părintească, dar terapeutică, pe principiile spiritualității noastre, îl ajută pe tânăr să se cunoască pe sine, să se înțeleagă, să se familiarizeze cu modul corect de funcționare al minții și simțirii și să aibă o imagine a sănătății interioare. De aceea, spovedania prin întrebări succesive, urmate de răspunsuri monosilabice sau în câteva cuvinte, trebuie să evolueze în conversație. Tânărului se prezintă un model de gândire la care să adere, cât mai sintetic și clar, dar și cât mai atrăgător și motivant, pentru ca rațiunea să poată lucra cu cele două puteri ale simțirii. Tratamentul, cura duhovnicească, va include inevitabil rugăciune, post, prezența la Biserică, unde i se va găsi o utilitate și va fi dat măcar în grija celor de vârsta sa, ori a maturilor cu priză la tineri, dacă nu există activități speciale cu tinerii. Lectura indicată, pe cât posibil scurtă, vioaie și mobilizatoare, ajută mintea neformată să aleagă singură ce i se potrivește și să adere liber la anumite valori care i se potrivesc. În lipsa unor cărți sau a posibilității de a avea la dispoziție un fond de carte, se pot tipări fragmente considerate relevante, pe care tânărul să le primească la momentul potrivit și apoi să fie provocat să le discute. Rugăciunea minții, din ce în ce mai necesară în contextul bombardamentului informațional, asociată cu trezvia, pentru a o eficientiza și lega de simțire, sunt lucrări duhovnicești cu care tânărul contemporan trebuie familiarizat cât de repede, la pachet ori succesiv, după firea lui. Preotul se va prezenta ca unul care cunoaște resorturile interioare, dar nu ca un expert absolut, ci un părinte și un prieten pregătit pentru a acorda pe mai departe cu generozitate timp acestei noi relații, chiar și când poate nu vrea să fie abordat sau apelat.

Dorințele tinerilor sunt de liniște interioară, zgomot inofensiv, comuniune cu alții, acces mai facil către lumea adulților, de perspectivă în viață, de un scop care să le transceandă propria persoană, de a fi înțeleși și acceptați, de a se simți confortabil cu propria persoană și în compania altora. Ei tind spre mult, spre bun, frumos, plăcut, chiar dacă nu întotdeauna folositor și sfințitor. Apetitul lor se cere satisfăcut, chiar și când vin la preot după o indigestie. În astfel de cazuri, părintele îi explică funcționarea corectă a poftelor, dorințelor, energiei apetitive în general, și mai ales partea fundamentală, traseul plăcere-durere-moarte sau durere-bucurie-viață de la Sf. Maxim Mărturisitorul și alți Sfinți Părinți, pe înțelesul său, asigurându-l că bucuriile care sigur vor veni de la Dumnezeu, fără a le căuta noi, sunt cele mai bune, îndelungate și fără efecte adverse. Tânărul poate fi învățat, cu exemple din mass-media sau istorie, că efortul și un pic de durere corect dozate duc la bucurii și împliniri, că răbdarea atenuează durerea, pe când refuzul efortului și durerii cheamă alte dureri și osteneli. El trebuie să afle că dorințele sale pot fi educate, ridicate la un alt nivel de percepție, că sunt lucruri însutit mai plăcute și valoroase pe care le poate dobândi în schimbul renunțării și abținerii de la plăcerile cele mai la îndemână. Nu întotdeauna, cheful de a face sau nu un lucru poate fi etalonul și declanșatorul voinței, este momentul ca tânărul să afle că trebuie să vorbească pe limba minții, dorinței și motivației sale, pentru a le trezi și călăuzi unde trebuie. Toate aceste elemente nu au voie să fie prezentate sec, academic, deoarece ținta lor este și mintea, și simțirea. Ele au nevoie de un mediu cald, prietenesc de expunere, de un zâmbet, de o ofertă de prietenie și relație pe termen lung, măcar cu părintele dacă nu și cu grupul de tineri format de acesta și colegii săi. Nu strică să existe și o cauză mai presus de el, care să-i ofere sentimentul propriei valori, al apartenenței, să-l inspire și să ni-l aproprie pe termen lung; cauza poate fi desăvârșirea, sfințenia, pătimirea dumnezeirii, o lume mai bună, zidirea unui grup de tineri sau a unei comunități.

Motivația, după cum îi sugerează și numele, are nevoie de un motiv pentru a se activa, funcționa, îndrepta într-o direcție, potoli sau iuți. Unul foarte bun este cel expus anterior, un scop, o cauză, sentimentul apartenenței și comuniunii, de fapt toate cele indicate de puterea apetitivă călăuzită de rațiune și cele indicate de rațiunea însăși, chiar dacă încă nu au convins deplin dorința, pofta. Această putere a râvnei, iuțimii, aprinderii lăuntrice, este oarbă. Dacă dorința are nevoie de educație, ca să nu călăuzească orb pe orb, motivația la rându-i așteaptă convinsă, după cum explica Sf. Maxim și alți părinți. Ea poate fi de intensitate prea mică sau prea mare, ori haotică. Tinerii debordează în general de energie. Trupul îi ajută, mintea le zboară, dorințele zburdă. Țelul este ca mintea să știe să o preia, să o fructifice, iar poftele să o cheme în direcția potrivită. Puterea impulsivă a simțirii, numită și râvnă, motivație, aprindere, bărbăție, furnizează combustibilul indispensabil îndreptării omului spre un scop sau altul. Când ne ambalăm prea tare într-o direcție, și apoi ne calmăm, nu suntem în fața unei autoreglări duhovnicești, ci a unei motivații obosite, epuizate de un efort nefiresc de mare; în fața aceluiași stimul ori similar, ea va reacționa la fel. Momentul de reglare și control se găsește undeva cât mai la începutul aprinderii iuțimii, afirmă unanim Sfinții Părinți. O motivație apatică este și mai periculoasă în plan duhovnicesc; în loc să modelăm și direcționăm, trebuie să creăm, să producem energie. În acest caz, mintea și dorința stimulează aprinderea sufletească. În plus, și în cazul anterior, și în acesta, comuniunea, împrumutul de energie, de spirit de luptă de la frații creștini, are un rol crucial; prin activități comune, prin împărtășirea gândurilor care ne unesc și trezesc simpatia (I Ioan 3 și 4), dar și prin arma puternică a rugăciunii (Romani 15: 30), motivația se aprinde, se stimulează și se reglează, de aici nevoia unei comuniuni sănătoase și a unei rugăciuni eficiente. În plus, comunitatea nu are de pierdut împrumutând putere unui membru, deoarece izvorul ei nesecat se găsește în Dumnezeu, prin Iisus Hristos, întru Duhul Sfânt. Dacă Biserica nu asigură cheltuirea și gestiunea optimă a râvnei tânărului, acesta poate dedica mult timp și energie comuniunii cu gașca din cartier sau de la școală, luptei cu maturii, cu sistemul social, vieții absorbite și stimulate de virtual, sau hrănirii epuizante a poftelor trupești ori sufletești.

Duhovnicul are nevoie în primul rând să se facă accesibil, prin afirmarea repetată, în diverse ocazii, a disponibilității sale de a asculta, înțelege și vindeca. Predicile sale trebuie să demonstreze credincioșilor că nu este străin de psihoterapia ortodoxă și că Biserica poate fi pe rând și simultan spital, casă de oaspeți, centru de recuperare, centru comunitar sau bază de cantonament duhovnicesc. Având imaginea stării de sănătate a trupului și a bolilor contemporane, el va face tot posibilul să aducă pe tânăr la normalitate, explicând și făcând reclamă unei viețuiri ortodoxe, împlinitoare. Patimile trebuie luate în serios, oricât de neserios ar părea izvorul lor, diavolul. Lupta cu ele presupune harul lui Dumnezeu, care sfințește voința, lepădare și ură față de ele, precum și înlocuirea cu virtuți, care să împiedice recidiva. De multe ori, duhovnicul nu are aliați pe părinți, și atunci biserica sa trebuie să ajungă ademenitoare și primitoare pentru tineri.

Activitățile cu tineri, împărțiți măcar pe două nivele de vârstă, pre și post-pubertate, deopotrivă atrag tineri, care la un moment dat de nevoie sau din curiozitate, vor accesa și oferta duhovnicească a preotului coordonator, și oferă de asemenea spațiul sănătos în care convalescenții să-și regăsească și să-și trăiască starea de sănătate. Ele nu necesită neapărat – deși nu ar strica deloc, pentru complexitatea și diversificarea activităților – alt spațiu decât biserica, și nici nu presupun costuri de personal, materiale didactice și protocol de peste câteva sute de lei pe lună. Mai mulți preoți dintr-o zonă pot aduna de asemenea copiii și tinerii din mai multe comunități undeva unde există o casă socială, aduce personal calificat pentru activități cu copiii și tinerii, achiziționa materiale didactice și dulciuri, ajuta prin rotație la partea de organizare și supraveghere. Transportul, în cazul unei zile de vineri sau sâmbătă, ori chiar duminică, poate veni de la o primărie, o fundație, care eventual poate scrie un program special pentru a-și amortiza costurile. Nivelul de religiozitate al activităților nu trebuie standardizat după programele deja funcționale, ci pornit de la cel existent în sufletele copiilor. Important este ca activitățile extrașcolare să aibă, sub haina jocului și artei, un scop educațional clar, să compenseze și corecteze ceea ce nu furnizează școala ori familia, să formeze caractere și prietenii, toate în umbra Bisericii, de o manieră morală, creștină.

Religiosul să fie prezent și să îmbibe totul, dar uneori discret sau de-a dreptul nevăzut. Recomandăm folosirea de specialiști în activități cu tinerii – nu neapărat învățători sau profesori – care de multe ori se găsesc în mediul ONG local ori zonal. Mai mulți copii vor căuta preotul care susține și coordonează totul cât mai discret, decât pe acela care deține rolul de solist. În cazul activităților cu puberii și tinerii, preoții se pot implica mai mult, deoarece acestea presupun mai mult dialog, dezbatere, studiu de caz, autocunoaștere. Aceste activități sunt anticamera celor liturgice din programul obișnuit al Bisericii, în mijlocul adunării credincioșilor. Și aici, tinerii au nevoie de ocupație, la strană, în altar, iar cei mai retrași, lângă credincioși, dar cu mintea sus și nasul jos, cum îndeamnă o poezie creștină. Cei mari vor fi îndemnați în mod repetat de părinte și de credincioșii mai aproape de el să facă eforturi pentru a-i integra pe tineri.

Mai există și situația în care tânărul să nu adere cu toată mintea și simțirea la valorile Ortodoxiei, să nu fie dispus să renunțe la anumite patimi, sau să nu le considere păcat. În acest caz, duhovnicul, după pilda părinților din vechime, nu îl va părăsi, ci îl va însoți pe tânăr, cu toate păcatele lui, căutând să vindece cât mai repede păcatele de care acesta este conștient, să cultive pe mai departe virtuțile pe care le are, și să provoace, prin cultivarea postului și a rugăciunii, acumularea unei presiuni duhovnicești care să ascută contradicțiile din forul lăuntric al tânărului, până în stadiul în care acesta să conștientizeze că nu mai poate prelungi compromisul așa-zis funcțional în care trăiește, să fie pus în fața unei hotărâri care să-i salveze și liniștească fondul bun al ființei sale. Dacă va fi lângă tânăr cât mai mult până ce apucă să săvârșească păcatul, și cât mai repede și mai aproape tot acolo, după ce l-a săvârșit, duhovnicul se va asemăna lui Dumnezeu pe care-L slujește și Care la fel procedează cu noi toți, astfel încât să avem pe Cine striga să ne ajute și să nu cădem mai rău. Spiritul de toleranță și iubire răbdătoare și compătimitoare al Părinților Bisericii nu era îngrădit decât de cazurile în care întârzierea pocăinței unuia duce la periclitarea și smintirea multora. Chiar și îndepărtarea tânărului, pentru o vreme căreia pocăința, și nu ceasul, îi hotărăște sfârșitul, se face după pilda Sf. Pavel (I Timotei 1: 20) și a Sf. Ioan Gură de Aur. Acesta din urmă excomunica la un moment dat un grup de tineri pentru frecventarea spectacolelor păgâne și explica apoi comunității că i-a dat afară din Biserică nu pentru a-i alunga, ci tocmai pentru ca să se întoarcă. Important este să aibă cât mai mult ce pierde, altfel nu vom avea pârghii de convingere asupra lor.

La final, nu putem uita că plinătatea de har a Bisericii se află în grija lui Dumnezeu, dar sălășluirea Sa în noi și transmiterea acestui har, condimentat cu specificul fiecărei comunități și al fiecărui duhovnic, rămâne în grija noastră. Opțiunea, adeziunea, sunt partea umană, celelalte sunt în sinergie și împletire divino-umană. Contează mult, arată istoria Bisericii și experiența fiecăruia, ca părintele să vibreze și să emane har și iubire, înțelepciune și răbdare, accesibilitate și simpatie. Contează mult să fie disponibilă și o comunitate de credincioși care să vibreze de străduința fiecăruia și de ospitalitatea pentru noii membri, ca și de un spirit de iertare și îngăduință reciprocă. Dacă o ramură a ei ar fi specializată pe tinerele mlădițe, deja atingem o situație aproape de ideal.

Ritmul general al comunității, seva ei lucrătoare, ajută enorm fiecare altoi să rămână prins de tulpină, de aceea standardul ei nu se poate alcătui prin simpla comparație, imitație ori separare de cel omenesc, nici nu ajunge să ne comparăm cu una sau două generații în urmă; ritmul comunității, profunzimea la care se lucrează atât în despătimire, cât și în virtute, se apreciază și se acordează cu standardul divin, cu canoanele bisericești, cu ritmul părinților și implicit al lui Dumnezeu. Noi ne observăm nevrednici față de alte generații, dar dacă este cazul să se facă mai multe pogorăminte o hotărăște singur Dumnezeu, Care poate rodi ca acum 1000 de ani în noi, plinind neputințele umane și arătându-Se cu atât mai mare și slăvit. Lupta cu patimile se face la intensitatea necesară stârpirii lor, iar virtutea, se cultivă cel puțin la nivelul la care nimeni care posedă o doză de bun-simț tradițional nu mai are ce să obiecteze. Nu ajunge să observăm că fiecare sat are o biserică și fiecare biserică un preot, că infrastructura umană și materială a Bisericii s-a dezvoltat în ultima generație, că au început să se înmulțească așezămintele sociale și educaționale de pe lângă locașurile de cult, că părinții sunt din ce în ce mai implicați, mai serioși și mai polivalenți. Sunt lucruri bune, se vede prin aceasta că în ciuda eforturilor umane și demonice, Biserica rezistă și își împlinește lucrarea, vibrând de viață dumnezeiască, ea răspunde la stimuli și caută soluții potrivite, dar eficiența, roadele, hotărăsc dacă suntem în ritmul minimal pe care Și-l dorește Dumnezeu cu noi și pentru noi.

După cuvântul Scripturii și al Părinților, planul îi aparține lui Dumnezeu, Care se sfătuiește cu Sine în Sf. Treime, iconomia tot Lui, iar noi, afirmând asemenea Sf. Isaia: ”Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Isaia 6: 8), avem nevoie de harul Său și ne ostenim și ne luptăm, însoțiți mereu cu grija și durerea, să ținem ritmul cu bunăvoința Sa pentru a șlefui și ciopli chipul dumnezeiesc din om (Coloseni 1: 29; Galateni 4: 19). Standardul de luptă, de osteneală, de durere, nu-l hotărâm noi; nivelul minim de lucrare și jertfă s-a hotărât de canoane, iar cel mediu, de eficiența în lupta cu demonii și cu patimile; maximul, ca de obicei, rămâne apanajul sfinților din fiecare generație. Comentând textul Sf. Petru că ”dreptul abia se mântuiește” (I Petru 4: 18), Sf. Maxim explică pe ”abia” prin osteneala pe care o depune acesta ca să se mântuiască.

Atunci când societatea ne atrage atenția asupra unui fenomen bisericesc nociv, dar care se întâlnește în mai multe locuri, iar noi nu reușim să-l stopăm și eradicăm, înseamnă că am slăbit ritmul despătimirii și că antibioticul, deși corect prescris, se aplică prea puțin pentru mulțimea microbilor și virulența lor. Atunci când Biserica se găsește în situația de a se implica în integralitatea ei într-un proiect al cărui reguli sunt scrise de societatea civilă și observă cât de greu se mobilizează pentru a ține ritmul și respecta cerințele și termenele impuse, slujitorii trebuie să se întrebe dacă nu cumva ritmul cu care erau mulțumiți nu doar că nu poate birui lumea, ci din contra, îi pune în situația de a fi biruiți sau de a negocia pacea (Luca 14: 26-35), de parcă cei de partea noastră ar fi mai puțini decât cei care luptă împotrivă; în ciuda aparențelor, Sf. Părinți ne arată în paterice că nu e cazul.

Îndrăznesc să închei cu părintescul cuvânt al Patriarhului Pavle al Serbiei: ”Crăciunul este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată “încălzi”, este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri şi nesimţitori până şi la suferinţa atâtor fraţi şi surori care în ultimii ani au rămas fără case, exilaţi din locurile lor de naştere, iar unii şi fără cei iubiţi ai lor. Că viaţa este grea nu este doar o excepţie, ci regulă. Numai secolul XX a adus visul naiv că viaţa trebuie să fie uşoară şi plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. ”În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta”, îi spune Domnul lui Adam (Geneză 3: 19) şi aceasta este legea vieţii omeneşti”. Interiorizând acest cuvânt, să ne depășim păcatele și comoditățile și să ne implicăm în iconomia și lucrarea dumnezeiască de vindecare a tuturor vârstelor.

Pr. George-Ovidiu Chirița

 

Anexe:

În vremea lucrării patimilor, unele gânduri merg înainte, altele urmează; gândurile premerg nălucirilor, iar patimile le urmează. În ce priveşte pe draci, patimile, premerg acestora, iar dracii le urmează lor.

Începutul şi pricina patimilor este reaua întrebuinţare (abuzul); al relei întrebuinţări este schimbarea rea; al schimbării este aplecarea deprinderii voinţei; mijlocul de cercare a voinţei este momeala; pricina momelii sunt dracii, îngăduiţi de Providenţă ca să ne arătăm libertatea noastră cum este.

Deprinderea pătimaşă a sufletului este veninul acului păcatului spre moarte, căci cel ce s-a îmbibat de bunăvoie de patimi îşi are purtarea nemişcată şi neschimbată. (Este o nemişcare în sens rău; cine este mişcat numai de o patimă e ca şi cum nu s-ar mişca, căci el nu se mişcă, ci este mişcat şi nu poate să se mişte astfel. E o mişcare monotonă, o neputinţă de a ieşi din ea. Nimic nou nu se întâmplă în el, nimic care manifestă propriu-zis noutatea vieţii. Acolo e moarte.)

Patimile au felurite numiri, dar se împart în trupeşti şi sufleteşti. Cele trupeşti se subîmpart în dureroase şi pricinuitoare de păcat. Cele dureroase se subîmpart iarăşi în boli şi pedepse povăţuitoare. Cele sufleteşti se împart în patimi ale mâniei, ale poftei şi ale raţiunii. Cele ale raţiunii se subîmpart în nălucitoare şi cugetătoare. Dintre acestea, unele se nasc din voinţă prin reaua întrebuinţare, altele sunt fără voie, din vreo silă, cum sunt patimile zise fără vină. Părinţii le-au numit pe acestea şi urmări sau însuşiri fireşti.

Altele sunt patimile trupeşti şi altele cele sufleteşti; altele cele ale poftei şi altele cele ale iuţimii (mâniei); altele cele ale raţiunii şi altele cele ale minţii şi ale închipuirii. Dar se însoţesc între ele şi lucrează unele cu altele. Cele trupeşti cu cele ale poftei, cele sufleteşti cu cele ale iuţimii; şi iarăşi, cele raţionale cu cele ale minţii ş cele ale minţii cu cele ale imaginaţiei şi cele ale amintirii.

Patimile iuţimii sunt: mânia, amărăciunea, strigarea, aprinderea grabnică (vărsarea năpraznică a fierii), cutezanţa semeaţă, înfumurarea, trufia şi celelalte. Ale poftei sunt: lăcomia, desfrânarea, neînfrânarea, nesăturarea, iubirea de plăcere, iubirea de arginţi, iubirea de sine care e cea mai cumplită din toate. Iar ale trupului sunt: curvia, preacurvia, necurăţia, destrăbălarea, nedreptatea, lăcomia pântecelui, lenea, uşurătatea, iubirea de podoabe (luxul), iubirea de petreceri şi celelalte. Cele ale părţii raţionale sunt: necredinţa, hula, viclenia, uneltirea, iscodirea, făţărnicia, grăirea de rău, clevetirea, osândirea, dispreţuirea, luarea-n râs, prefăcătoria, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, de prostii, umblarea cu lucruri ascunse, ironia, fala, dorinţa de a plăcea oamenilor, semeţia, jurămintele strâmbe, vorbirea fără rost. Ale minţii sunt: părerea de sine, înălţarea, laudele, cearta, pizma, încântarea de sine, grăirea împotrivă, surzenia cu voia, închipuirea, nălucirile, răstălmăcirile, dorinţa de a te arăta, iubirea de slavă, sau mândria, cea dintâi şi cea mai de pe urmă din toate relele. Iar cele ale cugetării sunt: împrăştierile, rătăcirile, robirile, întunecarea, orbirea, amăgirile, momelile, încuviinţările, aplecările, abaterile şi cele asemenea acestora. Ca să spun pe scurt, toate relele potrivnice firii s-au amestecat cu aceste trei puteri ale sufletului, precum toate bunătăţile se află împreună cu ele prin fire.

(Sf. Grigorie Sinaitul, Scrieri, Filocalia VII)

*

*          *

  1. Trezvia este o metodă duhovnicească durabilă, urmărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe şi de fapte rele; urmărită astfel, ea îi dăruieşte apoi cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu cel necuprins, atât cât e cu putinţă, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse. Ea împlineşte toată porunca lui Dumnezeu din Vechiul şi Noul Testament şi aduce tot binele veacului ceva să vie. Ea e propriu zis curăţia inimii, care, din pricina măreţiei şi a frumuseţii ei, sau mai bine zis din neatenţia şi negrija noastră, e azi atât de rară printre monahi. Pe aceasta o fericeşte Hristos, zicînd: „Fericiţi cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Aşa fiind, ea se cumpără foarte scump. Trezvia dăinuind mult în om, se face călăuză a vieţii drepte şi plăcute lui Dumnezeu. Iar urcuşul în aceasta ne deprinde cu con­templaţia şi cu felul cum trebuie să punem în mişcare, în chip cuvenit, cele trei părţi ale sufletului şi să ne pă­zim fără greşeală simţurile. Ea sporeşte în fiecare zi cele patru virtuţi generale, în cel ce se împărtăşeşte de ea.
  2. Marele legiuitor Moise, mai bine zis Duhul Sfânt, arătând lipsa de cusur, curăţenia, lărgimea cuprin­zătoare şi puterea înălţătoare a acestei virtuţi, şi învăţându-ne cum trebuie să o începem şi să o deprin­dem, zice: „Ia aminte la tine, să nu fie vreun cuvânt as­cuns în inima ta”. Cuvânt ascuns numeşte arătarea, ca simplu gând, a vreunui lucru rău, urât de Dumnezeu.2 Pe aceasta Părinţii o numesc momeală (atac) aruncata în inimă de diavolul. Îndată ce aceasta se arata minţii, îi urmează gândurile noastre, care intră în vorbă cu ea în chip pătimaş.
  3. Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumne­zeu. Ea e numită şi liniştea inimii (isihia). Iar desăvârşită pînă la golirea de orice nălucire, e tot ea şi pază a minţii.
  4. Cel ce s-a născut orb nu vede lumina soarelui. Tot aşa cel ce nu e călăuzit de trezvie nu vede cu îmbelşugare razele harului de sus, nici nu se va slobozi de lucrurile, de cuvintele şi de gândurile rele şi urâte de Dumnezeu. Acesta la moarte nu va scăpa liber de căpeteniile tarta­rului.
  5. Atenţia e liniştea  neîncetată a inimii faţă de orice gând. Ea răsuflă şi cheamă pururea şi neîncetat numai pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, şi împreună cu El se împotriveşte cu bărbăţie vrăjmaşilor. Şi numai Lui se mărturiseşte, care are toată puterea să ierte păcatele. Dar îmbrăcându-se neîncetat, prin această chemare, în Hristos, care singur cunoaşte în chip ascuns inimile, sufletul încearcă în tot felul să ascundă de toţi oamenii dulceaţa lui şi lupta dinăuntru, ca nu cumva vicleanul să facă să înainteze răutatea lui şi să surpe, pe nebăgate de seamă, lucrarea cea bună.
  6. Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului şi aşezarea lui în poarta inimii ca să privească gândurile hoţeşti care vin şi să asculte ce zic şi ce fac ucigaşele şi care este chipul făurit şi înălţat de diavoli, care încearcă să amăgească nuntea prin năluciri. însuşindu-ne aceste osteneli, ele ne învaţă, cu multă ştiinţă, iscusinţa războiului minţii.
  7. Frica îndoită, părăsirile din partea lui Dumnezeu şi întâmplările povăţuitoare ale încercărilor dau naştere atenţiei ca supraveghetoare continuă în mintea omului, care încearcă astfel să astupe izvorul gândurilor şi faptelor rele. Pentru ea sunt deci şi părăsirile şi încer­cările neaşteptate din partea lui Dumnezeu, pentru îndreptarea vieţii noastre. Şi mai ales pentru cei ce au gustat odihna acestei bunătăţi, dar pe urmă sunt fără grijă. Iar continuarea naşte deprinderea; iar aceasta o îndesire a trezviei; în sfârşit aceasta, prin însuşirea ei, face cu putinţă contemplarea liniştită a războiului de mai înainte. Ei îi urmează rugăciunea stăruitoare a lui Iisus şi liniştea dulce şi fără năluciri a minţii şi starea care vine din Iisus.
  8. Cugetarea fixându-se şi chemând pe Hristos împo­triva vrăjmaşilor şi căutându-şi scăparea la El, ca o fiară înconjurată de mulţi câini, şi aşezându-se pe sine înăun­trul cetăţii, priveşte cu mintea de departe asalturile spirituale ale nevăzuţilor vrăjmaşi; iar prin faptul că stă mereu cu Făcătorul de pace Iisus împotriva lor, rămâne nevătămată de ei.
  9. Dacă eşti veghetor, ţi s-a dat să fii şi văzut prezent din orele de dimineaţă, dar să şi vezi pe alţii. Ştii ce zic; iar de nu, fii cu luare aminte şi vei înţelege.

(…)

  1. Aşadar, un fel (mod) al trezviei e să-fi supraveghezi des fantezia, adică atacul ca, neavând fantezia la dispoziţie, Satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă.
  2. Altul constă în a avea pururea inima tăcând adânc si liniştită de orice  gând; şi să ne rugăm.
  3. Altul să chemăm cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor.
  4. Alt mod stă în a avea în suflet neîncetat amintirea morţii.
  5. Toate aceste lucrări, iubitule, împiedică gândurile rele, ca nişte portari. Iar despre trebuinţa de a căuta la cer şi a socoti pământul ca nimic, lucru de folos împreună cu altele, voi grăi în alt loc mai pe larg, dacă Dumne­zeu îmi va da cuvânt
  6. Dacă tăiem numai pentru puţină vreme pricina patimilor şi ne ocupăm cu vederile duhovniceşti, dar nu stăruim în ele, făcând din aceasta lucrul nostru, cu uşurinţă ne întoarcem iarăşi la patimile trupului, fără să culegem alt rod de acolo, decât întunecarea desăvâr­şită a minţii şi abaterea spre cele materiale.
  7. Cel ce se luptă înlăuntru trebuie să aibă în aceeaşi clipă aceste patru: smerenie, atenţie deplină, împotrivire şi rugăciune. Smerenie – fiindcă lupta lui este faţă de dracii cei mândri, potrivnici smereniei; şi ca să aibă în mâna inimii ajutorul lui Hristos, pentru că Hristos urăşte pe cei mândri. Atenţie – ca să-şi facă inima pururea fără de nici un gând, chiar bun dacă ar părea. Împotrivire – pentru ca atunci când ar cunoaşte cu agerime pe cel ce vine, îndată să se opună cu mânie celui viclean. „Şi voi răspunde, zice, celor ce mă ocăresc: oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu?” Rugăciune – ca îndată după împotrivire să strige către Hristos într-un suspin negrăit; şi atunci cel ce se luptă va vedea pe vrăjmaş risipindu-se prin numele sfânt şi închinat al lui Iisus Hristos, ca praful de vânt, sau ca fumul ce se mistuie, împreună cu nălucirile lui.

(Isichie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie și virtute, Filocalia IV)

*

*          *

Cuvântul adevărului cunoaşte două feluri de întristări: una ascunsă în suflet, iar alta arătată prin simţire. Cea dintâi cuprinde tot adâncul sufletului, lovit de biciul cunoştinţei; iar cea de-a doua se întinde peste toată simţirea, care se adună din revărsarea ei naturală, sub povara durerilor. Cea dintâi este urmare a plăcerii trăită cu simţurile, iar cealaltă a bucuriei din suflet. Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bună voie ale simţurilor, iar cealaltă a celor fără de voie.

Căci întristarea este, după părerea mea, o dispoziţie din care lipseşte plăcerea. Iar lipsa plăcerilor e adusă de osteneală. Osteneala, la rândul ei, e provocată în chip vădit de lipsa deprinderii naturale, sau pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale, e produsă de îmbolnăvirea puterii ce se află prin fire la dispoziţia deprinderii vine din reaua întrebuinţare a lucrării ei naturale. În sfârşit reaua întrebuinţare a lucrării ei constă în mişcarea puterii spre ceea ce nu este potrivit cu firea şi nu are consistenţă.

Dar precum cunoaşte Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaşte două feluri de ispite. Unul cu voie şi unul fără de voie, unul creator de plăceri voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă fiinţă plăcerilor voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie. Una este cauza întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simţuri.

De aceea socotesc că Domnul şi Dumnezeul nostru, învăţând pe ucenicii săi cum trebuie să se roage, le spuse să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: Şi nu ne duce pe noi în ispită”, adică îi învaţă pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsaţi să facă experienţa ispitelor plăcerii, adică a celor voite şi poftite. Iar marele Iacob, zis fratele Domnului, învăţând pe cei ce luptă pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: Mare bucurie să socotiţi fraţii mai când cădeţi în felurite ispită, adică în încercările, care nu sunt voite şi poftite şi produc dureri. Şi Domnul o arată aceasta limpede adăugând: ci ne izbăveşte de cel rău, iar marele Iacob zicând: Ştiind că cercarea credinţei voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, fără nici o lipsă. Desăvârşit este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, şi cele fără de voie stăruie cu răbdare, iar întreg este cel ce-şi însoţeşte făptuirea cu cunoştinţa şi a cărui contemplaţie nu este lipsită de fapte.

Aşadar întristarea şi plăcerea fiind împărţite între suflet şi simţire, cel ce caută plăcerea sufletului, primeşte întristarea simţurilor şi devine cercat, desăvârşit şi întreg. Cercat întrucât a experimentat prin simţire cele contrare; desăvârşit,  întrucât a luptat neobosit cu plăcerea din simţuri, prin înfrânare şi răzdare; întreg, întrucât păstrează neştirbite, statornice şi constante deprinderile care luptă cu dispoziţiile simţirii opuse întreolaltă; acesta deprinderi sunt făptuitoarea şi contemplaţia, care rămân legate întreolaltă şi nedespărţite, făptuirea vădind prin modurile ei cunoştinţa contemplaţiei, iar contemplaţia purtând, ca şi raţiunea, platoşa virtuţii cu fapta.

Deci fiindcă Scriptura spune că întristarea ca şi plăcerea sunt de două feluri şi una se află în suflet, iar alta în simţuri, să privim pe scurt şi cauzele lor.

Întristarea din suflet este îndoită. Una este pentru greşelile proprii, alta este pentru greşelile străine. Iar cauza acestei întristări este în chip vădit plăcerea după simţuri a celui ce se întristează, sau a celor pentru care se întristează. Căci judecând drept, aproape că nu este păcat în oameni, care să nu-şi aibă ca început al naşterii sale afecţiunea neraţională a sufletului faţă de plăcerea simţurilor.

Iar cauza plăcerii din suflet este, în chip vădit, întristarea după simţuri a celui ce se veseleşte şi se bucură de virtuţile proprii sau ale altora. Căci după judecata cea dreaptă, aproape că nu este virtute între oameni, care să nu aibă ca început al naşterii sale întoarcerea înţeleaptă a sufletului de la simţire. Dobândind sufletul, care urmăreşte virtutea, această desfacere de simţire, aceasta din urmă se va afla în chip necesar în dureri şi osteneli, nemaiavând unită cu ea puterea care ne născoceşte diferite plăceri în temeiul afecţiunii voluntare a sufletului faţă de ele. Dimpotrivă această putere respinge acum bărbăteşte, prin înfrânare, năvala plăcerilor fireşti ale simţurilor. Iar faţă de ostenelile şi durerile fără de voie şi potrivnice firi ce vin asupra-i, rămâne cu totul neînduplecată, neputând fi abătută de la deprinderea şi de la frumuseţea dumnezeiască a virtuţii, de la plăcerea cea fără consistenţă. Şi nu cade de la înălţimea virtuţilor ca să abată ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruţa trupul de simţirea durerilor. Iar cauza întristării după simţuri este preocuparea totală a sufletului de cele conforme firii sale, pe când plăcerea după simţuri o produce în chip vădit lucrarea sufletului contrară firii lui neputând avea alt început al naşterii ei decât abaterea sufletului de la cele conforme firii sale.

Căci plăcerea după fire a minţii şi a simţurilor sunt opuse una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor. Pentru că cele supuse minţii sunt entităţile spirituale şi necorporale, pe care le sesizează după fiinţă; iar cele supuse simţurilor sunt lucrurile sensibile şi corporale, pe care le percep ele de asemenea după fire.

Deci fiindcă nu e cu putinţă minţii să străbată la cele spirituale înrudite cu ea fără contemplarea lucrurilor sensibile, aşezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fără lucrarea simţurilor care o întovărăşeşte şi care e înrudită cu lucrurile sensibile, pe drept cuvânt dacă se lipeşte de înfăţişările cele văzute, socotind lucrarea simţurilor care o întovărăşeşte drept o lucrare naturală, care din cel spirituale şi cele conforme firii, prinzându-se zicând cu amândouă mâinile de cele corporale şi cele conforme firii. Purtate apoi de acestea în chip neraţional (din pricina simţirii care a biruit-o), mintea pe care o naşte întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciuirile dese ale conştiinţei, iar pe de alta produce plăcerea de simţire, îngrăşând-o cu născocirile mijloacelor de desfătare a trupului. Dacă însă mintea, de la prima atingere prin simţuri cu cele văzute, taie înfăţişarea acestora şi contemplă raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, curăţite de figurile aşezate pe ele, produce plăcerea din suflet, nemaifiind reţinută de nici unul din lucrurile văzute prin simţuri, şi naşte întristarea din simţire, aceasta fiind lipsită de toate lucrurile naturale sensibile. Căci acolo unde simţurile sunt cârmuite de raţiunile în contemplarea celor văzute, trupul e lipsit de toată plăcerea după fire, neavând simţurile slobode şi dezlegate de lanţurile raţiunii, ca să slujească plăcerilor.

Dacă deci, precum am spus, întristarea sau durerea sufletului (căci sunt unul şi acelaşi lucru) e produsă de plăcerea de simţire, iar întristarea sau durerea simţirii de plăcerea din suflet, pe drept cuvânt cel ce doreşte şi nădăjduieşte viaţa „păstrată în cer spre moştenire nestricăcioasă, prihănită şi neveştejită, prin învierea din morţi a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, are în suflet o veselie şi o bucurie negrăită, bucurându-se neîncetat de nădejdea bunurilor viitoare, dar în trup şi în simţire poartă întristarea, sau ostenelile cauzate simţirii de feluritele încercări şi de durerile prilejuite de ele. Căci orice virtute este însoţită de plăcere şi de durere: durere pentru trup, care se lipseşte de durerea dulce şi lină, şi plăcerea pentru suflet, care se desfată în duh cu raţiunile curăţite de tot ce cade sub simţuri.

Se cuvine deci ca mintea, întristându-se în viaţa aceasta (căci aşa cred că se înţelege”acum) cu trupul pentru multe strâmtorări ce-i vin din încercările pentru virtute, să se bucure şi să se veselească cu sufletul pururea pentru nădejdea bunurilor veşnice, chiar dacă simţirea e apăsată de durere. Căci dacă nu sunt vrednice pătimirile sufletului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi nouă, zice Apostolul.

În felul acesta se poate omul bucura, după părerea mea, pentru ceea ce se întristează. Căci întristându-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucură cu sufletul de aceeaşi virtute, privind la frumuseţea celor viitoare ca la ceva prezent. Pentru această frumuseţe, cel ce se înnoieşte necontenit prin naşterea sufletului în duh, moare în fiecare zi, asemenea marelui David (Psalmi 43: 24), prin renunţarea de bunăvoie la trup, având atâta plăcerea mântuitoare, cât şi întristarea folositoare. Iar prin întristare nu înţelegem pe cea neraţională, a celor mulţi, care apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale ce stârnesc în om în om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie şi îl fac să fugă de cele ce nu trebuie să fugă, ci pe cea raţională şi încercată de înţelepţi în cele dumnezeieşti şi pe cea care descoperă răul prezent. Căci întristarea este un rău prezent ce se află în suflet când plăcerea simţirii împiedică discernământul raţiunii, sau în simţire când drumul sufletului înaintează neîmpiedicat în virtute, aducând cu atât mai multe strâmtorări simţirii, cu cât procură mai multă plăcere şi bucurie sufletului închinat în Dumnezeu, prin lumina înrudită a virtuţii şi cunoştinţei.

(…)

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea nici durerea din simţire (din simţuri), ci a dat minţii ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorinţa naturală a minţii lui Dumnezeu), lipind-o primul om de simţire îndată ce a fost creat, şi-a văzut plăcerea mişcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simţurilor. Dar Cel ce se îngrijeşte de mântuirea noastră a înfipt în mod providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înţelept în firea trupului legea morţii, ca să limiteze nebunia minţii, care-şi mişcă, potrivnic firii, dorinţa spre lucrurile sensibile.

Astfel, datorită plăcerii potrivnice raţiunii, care a pătruns în fire, a pătruns ca un antidot, şi durerea conformă cu raţiunea. Aceasta e mijlocită de multe pătimiri, între care şi din care este şi moartea, şi are rostul să înlăture plăcerea potrivnică firii, ba chiar să o desfiinţeze cu desăvârşire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeieşti în minte. Căci toată durerea având drept cauză a naşterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalităţii, toţi cei ce sunt părtaşi de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip firesc de durere în toţi cei a căror naştere a fost anticipată de legea plăcerii fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greşeli, întrucât nu a fost urmarea unei dureri premergătoare.

Deci după cădere toţi oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipaţie a venirii lor pe lume şi nici unul nu era liber de naşterea pătimaşă prin plăcere. De aceea toţi plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie şi ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, şi nu se afla chip de scăpare pentru cei tiranizaţi silnic de plăcerea nejustificată şi stăpâniţi în mod natural de durerile justificate şi de moartea cea atotjustificată de pe urma lor. Căci pentru desfiinţarea plăcerii atotnecuvenite era trebuinţă de durerile atotcuvenite de pe urma ei care sfâşiau în chip jalnic pe om (ce-şi avea începutul facerii în stricăciunea plăcerii şi sfârşitul în stricăciunea morţii). Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere şi o moarte în acelaşi timp şi necauzată; necauzată (nevinovată) prin faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea naşterii, şi necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieţi pătimaşe. Acestea pentru că durerea şi moartea atotnecuvenită, să desfiinţeze total originea atotcuvenită a firii din plăcere şi sfârşitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Şi aşa să se facă neamul omenesc iarăşi liber de plăcere şi de durere, recăpătându-şi firea limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în firea celor supuşi fericirii şi stricăciunii.

Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârşit după fire, se face om desăvârşit, constatator din suflet mintal şi trup pătimitor după fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, neavând câtuşi de puţin plăcerea răsărită din neascultare, ca anticipaţie a naşterii Sale în timp din femeie, dar însuşindu-şi, din iubirea de oameni, de bunăvoie, durerea de pe urma aceleia, care este sfârşitul firii. Iar aceasta a făcut-o ca, suferind pe nedrept, să desfiinţeze obârşia noastră din plăcerea necuvenită, care ne tiraniza firea; căci moartea Domnului n-a fost o datorie plătită pentru această obârşit din plăcere, ca la ceilalţi oameni, ci mai degrabă o putere opusă acestei obârşii. De asemenea ca să înlăture cuvenitul sfârşit al firii prin moarte, întrucât acesta nu avea la El ca pricină plăcerea nelegiuită, pentru care a pătruns (acest sfârşit în fire) şi care era pedepsită prin el după dreptate.

Căci Domnul fiind înţelept, drept şi puternic după fire, se cădea ca înţelept să nu ignore modul tămăduirii, ca drept să nu înfăptuiască în chip silnic mântuirea omului stăpânit de păcat cu voia lui, iar ca atotputernic să nu se arate slab în aducerea la îndeplinire a vindecării.

Înţelepciunea şi-a arătat-o în modul tămăduirii, făcându-se om fără vreo schimbare sau ştirbire. Cumpăna dreptăţii a arătat-o în mărimea pogorârii, luând de bunăvoie osânda noastră în trăsătura pătimitoare a firii Sale şi făcând din această trăsătură o armă spre desfiinţarea păcatului şi a morţii de pe urma lui, adică a plăcerii şi a durerii de pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare stătea puterea păcatului şi a morţii, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere şi stăpânirea morţii prin durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii şi a durerii. Pentru că vrând să scăpăm de simţirea chinuitoare a durerii, ne luăm refugiul la plăcere, încercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile durerii. Dar grăbindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim şi mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere eliberată de durere şi de osteneli.

Iar tăria puterii atotcovârşitoare şi-a arătat-o dăruind firii neschimbalitatea prin toate cele contrare suferite de El. Căci dăruind firii prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna şi prin moarte viaţa veşnică, a restabilit-o iarăşi, înnoind prin privaţiunile Sale trupeşti deprinderile firii şi dăruindu-i acesteia prin întruparea Sa harul mai presus de fire, adică dumnezeirea.

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat şi a dat firii o altă obârşie pentru o a doua naştere, obârşie care o duce prin osteneală şi durere spre plăcerea viitoare. Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi, constatatoare din plăcere, dar sfârşind în moartea prin durere; şi a născocit, la sfatul şarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe cei toţi născuţi din el după trup, împreună cu sine la sfârşitul morţii prin durere, datorită obârşiei lor nedreptate prin plăcere. Dar tot aşa Domnul, făcându-Se om şi dând o altă obârşie firii, pentru o a doua naştere din Duhul Sfânt, şi primind moartea atotocuvenită, întrucât nu-şi avea ca obârşie a naşterii Sale plăcerea atotcuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desfiinţarea ambelor extreme: a obârşiei şi a sfârşitului făpturii omeneşti după chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Şi aşa a făcut pe toţi cei renăscuţi în El duhovniceşte, liberi de vina ce apăsa asupra lor. Drept urmare aceştia nu mai au de la Adam plăcerea naşterii, dar păstrează din pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înţelepte dintr-o necesitate naturală. Iar când moartea nu mai are plăcere ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieţii veşnice. Astfel, precum viaţa lui Adam din plăcere s-a făcut maica morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieţii veşnice.

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum provenienţa din Adam prin plăcere, punându-şi pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta hrană morţii ce s-a ivit din pricina ei, şi cum naşterea Domnului după trup a dus desfiinţarea amândurora, adică a plăcerii din Adam şi a morţii din pricina lui Adam, ştergând odată cu păcatul lui Adam şi pedeapsa lui Ada,. Căci nu era cu putinţă să fie predat la sfârşit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârşit moartea. Dar dacă-i aşa, potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit zilnic peste fire, în ce priveşte începutul şi sfârşitul, adică naşterea şi stricăciunea, numai stricăciunile lui Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup şi s-a făcut om desăvârşit, afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam numai pedeapsa, şi a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel drept pentru cei drepţi, şi a răsturnat rostul morţii, prefăcând-o în osândă a păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morţii.

Dar să lămuresc şi mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. Prin aceasta dând fiinţă plăcerii, iar prin plăcere sălăşluindu-se pe sine în însuşi adâncul (sânul) firii, a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create spre destrămare prin moarte. Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, semănătorul păcatului şi tatăl răutăţii, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine de slava dumnezeiască, iar din invidie faţă de noi şi faţă de Dumnezeu, l-a scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu şi să împrăştie cele ce au fost aduse la existenţă. Fiindcă ne pizmuieşte păcatul nu numai pe noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuţii, ci şi pentru Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noştri din pricina mântuirii.

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul dintr-o neascultare, se menţine de-a lungul întregului lanţ de naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca anticipaţie a naşterii sade după trup plăcerea necuvenită, pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morţii, dar primind cu voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul (întrebuinţarea) morţii, nemaiavând aceea în El rolul de osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putinţă ca în Cel ce nu şi-a luat naşterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut rostul să desfiinţeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste toată firea frica morţii.

Căci dacă în Adam moştenirea a fost osândă a firii, întrucât aceasta şi-a luat ca obârşie a naşterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârşie liberă de plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte şi cât a stăpânit el a fost vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot aşa în Hristos a fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte şi să fie vremea în care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de fire, care a lepădat în Hristos cu totul naşterea din plăcere, prin care se întinsese cu toţi cu necesitate osânda morţii ca o datorie. Deci aceeaşi moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptăţii. Căci cel ce suferă moartea ca o osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o suferă de pe urma păcatului său, primeşte de bunăvoie moartea adusă în lume de păcat spre desfiinţarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomia firii ca un har spre osândirea păcatului.

Deci precum din pricina lui Adam, care a înfiinţat prin ascultare legea naşterii din plăcere şi drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toţi cei ce aveau existenţă din Adam, după legea naşterii din plăcere, aveau în chip necesar şi fără să vrea, împreunată virtual cu naşterea, şi moartea ca osândă a firii şi deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât stăpânea peste fire legea naşterii prin plăcere, tot aşa din pricina lui Hristos, care a smuls din fire cu totul legea naşterii prin plăcere şi prin urmare rostul morţii ca osândă a firii, primind-o de bunăvoie numai ca osândă a păcatului, toţi cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renaşterii în Duh şi au lepădat prin har naşterea de mai înainte prin plăcere din Adam şi păzesc harul nepăcătuirii de la Botez şi puterea nemicşorată şi neîntinată a înfierii tainice în Duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviinţă moartea (întrebuinţarea morţii) ce se lucrează spre osânda păcatului. Ei au apucat vremea în care se osândeşte prin har păcatul în trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a înomenirii, chiar din vremea întrupării, iar în special, după plecarea prin har, din vremea când primeşte fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor, având la început numai naşterea în duh, suportă fiecare, din multe pătimiri, moartea (întrebuinţarea morţii) spre osânda păcatului.

Pentru că cel ce a fost botezat şi primeşte Botezul, întărindu-l prin porunci, nu mai plăteşte moartea ca o datorie pentru păcat, ci primeşte întrebuinţarea morţii ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viaţa dumnezeiască şi fără de sfârşit. Căci Sfinţii, care au străbătut calea vieţii de aici trecând prin multe pătimiri, pe care le-au purtat cu bărbăţie pentru adevăr şi dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osândă pentru păcat, şi arma morţii, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, după pilda căpeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindcă dacă păcatul se slujea de moarte ca de o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârşeau păcatul asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de-o armă spre nimicirea păcatului în cei ce săvârşesc dreptatea prin credinţă.

(…)

Plăcerea şi durerea nu au fost create, zice, deodată cu firea trupului, ci călcarea poruncii a născocit-o pe cea dintâi, spore coruperea voinţei, iar pe a doua adus-o ca osândă spre destrămarea firii, ca plăcerea să lucreze moartea de bunăvoie a sufletului din pricina păcatului, iar durerea să pricinuiască, prin destrămare, nimicirea formei trupului.

Dumnezeu a dat, prin Providenţă, firii durerea fără voie şi moartea de pe urma ei, spre pedepsirea plăcerii de bunăvoie.

Căutarea ostenelilor de bunăvoie şi suportarea celor fără de voie, desfiinţează plăcerea, oprind mişcarea ei actuală. Dar nu smulg puterea ei, sălăşluită ca o lege împotriva firii în vederea naşterii. Căci filozofia care cultivă virtutea produce nepătimirea voii, dar nu pe a firii. Iar prin nepătimirea voii se sălăşluieşte harul plăcerii dumnezeieşti în minte.

Osteneala şi moartea Domnului au fost mijlocul care a desfiinţa extremele, întrucât naşterea Lui a fost liberă de plăcere, iar moartea trupului Său dumnezeiesc, luptă pentru noi, curaj de viaţa pătimaşă. Răbdând pentru noi cu trupul naşterea şi moartea de bunăvoie, s-a făcut mijloc care a desfiinţat naşterea noastră din plăcere şi moartea de pe urma vieţii pătimaşe şi ne-a mutat la o altă viaţă, liberă de început temporal şi de sfârşit, pe care nu firea, ci harul o creează.

Era cu neputinţă ca firea noastră, supusă plăcerii de bunăvoie şi durerii fără de voie să fie readusă iarăşi la viaţa de la început, dacă nu se făcea Dumnezeu om, primind de bunăvoie, pentru pedepsirea plăcerii voluntare a firii durerea ce nu era anticipată de naşterea din plăcere. În chipul acesta a slobozit firea de osânda naşterii, primind o naştere ce nu-şi avea începutul în plăcere.

Domnul, smulgând în cei născuţi în El prin harul Duhului plăcerea pornită din legea păcatului şi prin acesta desfiinţând naşterea după trup, le îngăduie să primească moartea, care înainte era spre osânda firii, spre osânda păcatului.

Firea oamenilor a avut după cădere, ca început al existenţei, zămislirea din sămânţă împreunată cu plăcere, iar ca sfârşit moartea prin stricăciune împreunată cu durere. Domnul însă, neavând un asemenea început al naşterii după trup, n-a fost supus după fire nici sfârşitului, adică morţii.

Diavolul, pizmuind pe Dumnezeu şi pe noi, şi convingând cu viclenie pe om că e pizmuit de Dumnezeu, l-a făcut să calce porunca. Pe Dumnezeu L-a pizmuit ca să nu se arate în fapt (actual) puterea Lui prealăudată, care îndumnezeieşte pe om; iar pe om, ca să nu ajungă părtaş al slavei dumnezeieşti prin virtute.

Osânda generală a legii ce stăpânea peste fire după cădere este întruparea cea adevărată a lui Dumnezeu, iar osânda specială a legii este renaşterea fiecăruia prin voinţă.

Cel ce nu va dobândi viaţa dumnezeiască curată, cea nescrisă împrejur, nu va fi liber de durere, căci va avea necontenit viaţa născută care îi va circumscrie existenţa sau i-o va mărgini, dar nu viaţa nenăscută şi liberă de toată situarea în spaţiu şi de toată mişcarea în timp, ce nu poate fi cuprinsă şi de aceea nici circumscrisă. Căci viaţa dumnezeiască şi neînţeleasă, deşi dă bucurie celor ce se împărtăşesc de ea după har, nu poate fi cuprinsă. Ea rămâne pururi necuprinsă, chiar celor ce o posedă prin participare, deoarece ca nenăscută este prin fire infinită.

Dumnezeu prin una şi aceeaşi voinţă nesfârşit de puternică a bunătăţii va cuprinde pe toţi Îngerii şi oamenii, fie buni, fie răi. Dar nu toţi aceştia se vor împărtăşi la fel de Dumnezeu, care se află în toţi în chip nesilit, în conformitate cu firea, şi au făcut-o în stare să primească în mod actual raţiunile firii, conform cu raţiunea întreagă a fericirii veşnice, se împărtăşesc, pentru consimţirea voilor cu voia dumnezeiască, în întregime de bunătate, prin viaţa dumnezeiască ce luminează în ei ca în Îngeri, sau ca în oameni. Iar cei ce şi-au făcut în toate voinţa neconformă cu firea, prefăcând-o în factor de risipire a raţiunilor firii în opoziţie cu raţiunea fericirii, vor cădea din întreaga bunătate dumnezeiască din pricina dezbinării voii lor de voia dumnezeiască prin împrietenirea acestei voi cu o existenţă ticăloasă. Făcând aşa, aceştia pun o distanţă între ei şi Dumnezeu, neavând raţiunea fericirii fecundată de voinţă prin lucrarea binelui, prin care obişnuieşte să se arate viaţa dumnezeiască. Deci raţiunea firii este acul balanţei, care dă pe faţă mişcarea voinţei fiecăruia, dacă aceasta de apleacă spre rău sau spre bine, urmând ca în conformitate cu această mişcare să se împărtăşească de viaţa dumnezeiască, sau să nu se împărtăşească. Căci sub raportul existenţei şi al existenţei veşnice, Dumnezeu va cuprinde pe toţi, fiind în toţi prezent; dar sub raportul fericirii veşnice, va cuprinde în chip deosebit numai pe Îngerii şi pe oamenii sfinţi, lăsând celor ce nu sunt aşa nefericirea veşnică ca rod al voinţei lor.

(Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia III)

Anunțuri

Despre Pr. George Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Spiritualitate și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s