Principiul bunăvoinței în practica parohială ortodoxă

Bunăvoința, deși poate fi interpretată de fiecare într-un mod sau altul, reprezintă o valoare larg acceptată ca pozitivă și necesară în relația cu sine, cu Dumnezeu și mai ales acolo unde se folosește mai cu seamă, în relația cu semenii.
În Biserică, bunăvoința constituie un element esențial, provenit din Sf. Treime și extins oamenilor. Atunci când există rea-voință sau este violentată ori abuzată bunăvoința membrilor Bisericii, avem de-a face cu o problemă gravă, denunțată de cei afectați în familiile lor, în public și pe canalele mediatice, de unde și nevoia de a trata problema bunăvoinței cu mai multă atenție, atât în manifestări, cât și în ceea ce privește regândirea unor mecanisme ale Bisericii în care bunăvoința nu a fost inclusă eficient și echilibrat, nici prea multă, nici prea puțină.
Bunăvoința provine din buna-credință, o altă valoare pe care și legile statului, pornind cu însăși constituția, o proclamă ca esențială în aplicarea lor. Buna-credință include o mentalitate corectă și o atitudine echilibrată a dorinței și motivației în ceea ce privește anumite bunuri, persoane sau principii. Din ea izvorăște bunăvoința, o stare specială a întregii ființe omenești care se traduce în gânduri, gesturi, cuvinte și acțiuni. Nu degeaba credința, nădejdea și dragostea sunt daruri dumnezeiești primite de toți creștinii la Botez, ele sunt sămânța sănătoasă care crește drept și rodnic pe pământul ființei omenești, pe măsură ce aceasta se curățește pe sine, ajutată tot de Dumnezeu. Ele alcătuiesc buna-credință din care purcede bunăvoința.
Dumnezeu face totul prin Fiul, cu Duhul Sfânt Mângâietorul. Procedează astfel la creație (Fac. 1: 1-2), în istoria poporului evreu (Numeri 11: 23-29; I Rg. 3: 1; Zah. 4: 6), la întruparea și în viața Mântuitorului (Lc. 1: 35; Mt. 3: 16-17), și apoi în Biserică, până la sfârșitul veacurilor (Ioil 3: 1-2; FA 2: 4,17-21; Rom. 11: 17; Ef. 3: 11-21).
În Biserică, încercăm să implementă și să trăim viața lui Dumnezeu (In 6: 27; Rom. 5: 9-21; 6: 22-23; Gal. 2: 20; Ef. 3: 11-21; 4: 18; I In. 5: 12,18,20). Aceasta înseamnă că între eșaloanele sale trebuie să existe bună-credință și bună-voință. Buna-credință, în felul în care am definit-o mai înainte, ține de viața duhovnicească a fiecăruia, de aici nevoia ca dorința lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat ca oamenii credincioși să aibă puterea de recunoaște și alege în diferitele slujiri bisericești pe cei mai bine-credincioși, pentru ca bunăvoința Lui să umple Biserica de harul Său, pe orizontală și verticală (Ieș. 34: 9; Ier. 31: 3; In. 1: 12-18; 17; Lc. 10: 21; Rom. 10: 1; Fil. 2: 13). Bunăvoința este deja o manifestare a bunei-credinței, de aici nevoia de continuă acordare, calibrare și îndreptare a sa în lucrarea Bisericii. Fiecare, din poziția și slujirea sa în marea familie a fraților și surorilor lui Hristos, se urmărește pe sine să aibă mereu bună-credință și să se manifeste cu maximă bunăvoință. Manifestarea, tocmai pentru că este vizibilă, este mai susceptibilă de a sminti, scandaliza, de a fi criticată, dar i se oferă astfel și mai multe prilejuri ca diferite persoane să ajute la însănătoșirea, echilibrarea și maximizarea ei.
Să cercetăm bunăvoința dintre credincioși, clerici și credincioși, credincioși și clerici, precum și dintre clerici între ei, finalizând cu buna-credință și bunăvoința dintre eșaloanele Bisericii, adică între eparhie și parohie, respectiv credincioși și parohia lor.
1. Bunăvoința dintre creștini în general
Credincioșii sunt pietre vii în edificiul Bisericii (Ef. 2: 10,20-21), frați și surori în Hristos (Ef. 5: 1; Evr. 2: 11-13), prieteni ai Săi (In. 15: 13-15), și din iubire față de Dumnezeu se manifestă cu bunăvoință (Ef. 6: 7).
Credincioșilor se cere să se rabde unii pe alții, să se ajute, să se roage, să se iubească. Să aibă gândul lui Hristos, mentalitatea Lui (Fil. 2: 5), să facă totul din iubire și cu iubire (I In. 4: 8-12,16-19), să mulțumească în rugăciune, dar să și lupte cu această armă a bunăvoinței (Rom. 15: 30). Creștinii caută să prisosească în iubire, să facă totul cu bunăvoință, ca fapta lor să se integreze în undele lucrării dumnezeiești în Biserică (II Cor. 8: 9-10,12). Se ostenesc ei, dar de fapt harul lucrător într-înșii (I Cor. 15: 10). Îl cunosc pe Dumnezeu, dar de fapt El îi cunoaște mai bine (Gal. 4: 9). Sunt mlădițele altoite pe măslinul cel roditor al Bisericii, din ale cărui rădăcini dumnezeiești și din a cărui grăsime duhovnicească se hrănesc (Rom. 11: 17), de aici și risipa de energie, de bunăvoință pe care o fac, pentru ca Duhul să rodească însutit în ei (II Cor. 11-12).
Există și limitări, atitudini de precauție, rezervă, chiar frică de a ne apropia de unii frați (Gal. 6: 1; Iuda 23). Aceasta din cauza păcatelor lor grave și grele, care pun în pericol pe binevoitor, iar păcătosul se poate comporta ca un mistreț cu apucături ucigașe (Mt. 7: 6), sau poate să se folosească de ajutor pentru a îndrăzni pe mai departe în atitudinea lui de rea-credință (I Tim. 1: 19-20).
Bunăvoința nu se manifestă numai în mentalitate, atitudine și cuvânt, ci și în faptă (I In. 3: 18). Creștinii se ajută între ei cât de mult pot, de bunăvoie (II Cor. 8; 10-12), din dragoste de Dumnezeu și de chipul Său oglindit în aproapele lor (Prov. 14: 31; 19: 17; Mt. 25: 40; Ef. 4: 25; Gal. 4: 19), ca iubirea Lui să continue a izvorî în propria viață (I In. 4: 12-13), de la semeni câștigând doar dragoste manifestată în rugăciuni de mulțumire (II Cor. 9: 11-14). Fără fapte ale dragostei, iubirea frățească a creștinilor rămâne moartă (Iacov 2: 17) sau fanfaronadă goală (I Cor. 13: 1).
2. Bunăvoința dintre clerici și credincioși
Păstorii duhovnicești se aleg de mai-marii lor, oameni duhovnicești prin excelență, care își supun pornirile firești unei riguroase discipline sau asceze, pentru a nu sminti sau ineficientiza lucrarea lui Dumnezeu săvârșită printr-înșii (Ioan 15: 16; I Cor. 9: 27). Dumnezeu Și-a ales mereu oameni curați, blânzi, iubitori, plini de energie (I Tim. 3; 4: 11-16; II Tim. 4: 2), în a căror bun pământ a putut rodi însutit (Mc. 4: 8; I Tim. 4: 15), oameni cu un fond aperceptiv bogat, dar nu neapărat sofisticați (Lc. 10: 21), pentru că în definitiv, El a pus temelia (I Cor. 3: 11), El stabilește ritmul (Fil. 2: 13) și tot El face să crească rodul (Mc. 4: 27; I Cor. 3: 6). Pe aceleași criterii se aleg și episcopii și preoții, și ceilalți slujitori ai Bisericii.
Cercetând cuvintele Sf. Apostoli despre alegerea și comportamentul clericilor, observăm că aceștia înglobau bună-credință și bunăvoință pe multiple planuri: viața lor duhovnicească se cerea a fi curată și virtuoasă, cea familială stabilă și armonioasă, iar cea publică, în comunitate, deschisă unor bune relații cu ceilalți, bazată pe o bună reputație, lipsită de certuri și violențe inutile (I Tim. 3; Tit 1). Odată așezați în slujiri clericale, episcopii, preoții, diaconii, și prin extensie toți slujitorii Bisericii, progresau în chip vizibil pe planul personal și al slujirii aproapelui, ca garanție a relației lor continue și eficiente cu Duhul Sfânt (I Tim. 4: 15; II Tim. 1: 6,14).
Apostolii dovedeau bunăvoință chiar și în cazurile cele mai grave, cum era necredința în Mesia a poporului Israel (Rom. 10: 1,21), pentru a nu închide o ușă pe care Dumnezeu o ținea deschisă pentru aceștia. Fiind preocupați mereu de bunăstarea Bisericilor (II Cor. 11: 28), privind pe toți enoriașii ca pe rudeniile proprii (I Tim. 5: 1-3), lucrând neobosit (II Tim. 4: 2), dar fără să încerce să le facă pe toate (FA 6; 14: 23), aplanând și prevenind conflictele (II Tim. 2: 23-26), curățind la nevoie turma (I Tim. 1: 20; 6: 5; II Tim. 2: 16,23), dovedind fermitate cu caracterele încăpățânate (Tit 1: 9,13), slujitorii bisericești reușeau să ajute la creșterea, întărirea și continuitatea trupului Bisericii (I Tim. 6: 20; II Tim. 2: 2), având grijă să verifice toate prin filtrul propriei relații cu Dumnezeu (II Tim. 1: 6-7,14; 2: 1). Din cauza unui un astfel de comportament, oile recunoșteau păstorul, îi simțeau dragostea și îi ascultau glasul (In. 10: 3-4), deși el nu se arăta niciodată ca stăpân, sau patron (I Pt. 5: 2-3). Se înregistrau mereu și probleme, dar iubirea jertfelnică și neobosită a păstorilor și puterea lui Dumnezeu lucrătoare printr-înșii reușea să biruiască în toate (II Cor. 2: 1-11; 7: 4-13).
În plan material, ca și în cel duhovnicesc, credincioșii nu reușeau să țină pasul cu iubirea păstorilor (II Cor. 12: 15), îi mai întristau, îi mai neglijau, îi uitau (II Cor. 12: 20-21; II Tim. 1: 15-18; 4: 10-11), nu îi susțineau material în misiunea lor (I Cor. 9: 4-18), dar aceștia în afară de a-i dojeni și a le arăta greșeala, nu forțau mai departe, ca să nu smintească ori să pună piedică propovăduirii evanghelice (I Cor. 9: 12; II Cor. 12: 14), preferând să lucreze cu mâinile lor și să se bucure de dragostea și ajutorul altor comunități (Fil. 4: 10-19; II Cor. 11: 8; 12: 16-17). Insistau asupra nevoii de a ajuta comunitățile în care se înregistrau nevoi urgente, dar și acolo accentuau principiul bunăvoinței, ca darul să fie primit de Dumnezeu (II Cor. 8-9).
Aceleași metode și același fel de oameni produc aceleași efecte peste veacuri, dacă se menține aceeași bună-credință și aceeași bunăvoință, la aceeași intensitate. Oamenii recunosc etalonul și îl caută, mai ales când cercetarea lui Dumnezeu îi împinge să rezolve cumva diferite crize personale, familiale sau comunitare. Am observat această lucrare vrednică și rodnică la Cuviosul nostru părinte Iustin Pârvu, sau la Sf. Paisie Aghioritul, care și mărturisea despre metoda lui în aplicarea bunăvoinței: ”Eu, dintru început, mă port cu toți în mod firesc și cu simplitate. Nu mă port cu rezervă, chipurile ca să nu dau îndrăzneală celuilalt și să-l vatăm. Mă dăruiesc în întregime, ca să se ajute, să se dezvolte în cadrul unui climat de dragoste, și încet-încet, îi spun cusururile lui. Îl consider fratele meu, tatăl meu, bunicul meu, potrivit cu vârsta sa. Fac însorire, ca să iasă toți șerpii, scorpionii, scarabeii – patimile – și după aceea îl ajut ca să-i omoare. Dacă văd însă că nu prețuiește aceasta și nu este ajutat de purtarea mea, ci profită de simplitatea mea și de dragostea mea sinceră și începe să se poarte cu obrăznicie, mă retrag, încet-încet, ca să nu devină și mai obraznic. Dar la început mă dăruiesc în întregime și de aceea mai pe urmă conștiința îmi este odihnită” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, III. Nevoință duhovnicească …, Evanghelismos, București, 2003, p. 309, apud Pr. Prof.dr. Ioan C. Teșu, Chipul ”Părintelui duhovnicesc” în scrierile Cuviosului Paisie Aghioritul (II), în ”Teologie și viață”, serie nouă, an XXIV (XC)(2014), nr. 9-12, p. 20.). Iată așadar cum un neobosit și harismatic îndrumător de suflete știe să iubească, să aibă bună-credință și bunăvoință și să nu se lase abuzat de cei care nu-l cercetează cu atitudinea potrivită, fără a-și crea mustrări de conștiință ulterioare.
3. Bunăvoința dintre credincioși și clerici
Mântuitorul s-a referit rar la relația oamenilor cu El (Lc. 8: 3; In. 11: 36), și de cele mai multe ori accentua repercusiunile neascultării sau relei-credințe față de Dânsul asupra relației lor cu Dumnezeu și asupra mântuirii lor (Matei 23: 37; In. 1: 9-12; 5: 40). Evita de cele mai multe ori să se recomande în mod deschis ca Mesia, ori Fiul lui Dumnezeu, lăsând credincioșii să tragă propriile concluzii din ce vedeau și auzeau (Lc. 7: 22; In. 15: 24), pentru ca buna credință și bunăvoința să ia naștere în mod natural în sufletele lor (In 14: 15; 15: 10).
Asemenea au făcut și Apostolii și urmașii lor autentici până astăzi; deși argumentau poziția lor în detaliu, argumentul final ținea de viața duhovnicească, de ce spunea Hristos dinlăuntrul credinciosului și cât de capabil era acesta să-L asculte (II Cor. 3: 3; 13: 3,5). Dacă se loveau de păcate și vorbe care ascundeau un vid sufletesc, interveneau cu autoritatea Duhului Sfânt pentru a vindeca trupul lui Hristos, Biserica (I Cor. 4: 19-20; II Cor. 2: 1-10; 13: 1-2,10).
Sf. Pavel dă exemplu cum anumiți ucenici, la greu, l-au părăsit, cu motive bisericești sau personale; nu a învinovățit pe nimeni, i-a iertat pe toți (II Cor. 12: 20-21; II Tim. 1: 15-18; 4: 10-11), dar accentuează cum nu se poate face misiune cu astfel de oameni (FA 15: 37-39) și cât de anormală este situația. Mai-marii bisericești, clericii, sunt de ascultat și urmat, iar viața lor constituie exemplul după care se iau credincioșii (Evr. 13: 7). Concluzionăm că relația cu părintele duhovnicesc și împreună-lucrarea cu el se iau în serios, necesită continuitate și solidaritate, lucrurile trebuie duse până la sfârșit dacă vrem că ne câștigăm mântuirea (II Tim. 4: 7-8).
În ciuda energiei de care dădea dovadă apostolul, indiferent cât de mult suferise pentru misiunea lui și câte harisme avea (I Cor. 4: 9-13; II Cor. 6: 4-10), credincioșii nu răspundeau la apelul său de a-i urma ca să urmeze de fapt lui Hristos, de a fi împreună lucrători cu el (I Cor. 4: 16; 11: 1; II Cor. 6: 1), de a se împăca și uni cu Dumnezeu (II Cor. 5: 20), de a lărgi în definitiv inimile lor să poată încăpea în ele Hristos și aproapele, între care loc de cinste ocupau părinții lor sufletești (II Cor. 6: 12-13). Nu pricepeau întotdeauna rolul și ierarhia harismelor Duhului Sfânt (I Cor. 12), își idolatrizau părinții duhovnicești, punând în pericol unitatea trupului Bisericii (I Cor. 1: 10-16; 3: 4-15), gândeau firește, trupește, și nu duhovnicește, zădărnicind efortul apostolesc de a-i maturiza și hrăni cu învățături mai tari (I Cor. 2: 3-7,13-16; Evr. 5: 12-14), după gândirea lui Hristos (I Cor. 2: 16; Fil. 2: 5). Credincioșii erau susceptibili de a se lua după eretici sau a nu pricepe învățături despre cum funcționează Biserica sau când și cum va reveni pe pământ Hristos (Ef. și I,II Tes.), se sminteau ușor (I Cor. 8), și cauza o constituia neascultarea de apostoli și de ucenicii lor lăsați preoți prin cetăți. În loc de acestea, ar fi trebuit, chiar și în lipsa apostolului, să lucreze cu frică și cu cutremur la mântuirea lor, deoarece Însuși Dumnezeu lucrează în ei ca să voiască și să săvârșească, după a Lui bunăvoință (Fil. 2: 12-13).
În privința comunităților pe ansamblu, Sf. Pavel dă două exemple diametral diferite, filipenii și corintenii, ca fiecare să aleagă din ce categorie vrea să facă parte. Filipenii au primit pe apostol cu dragoste, l-au sprijinit întru toate, ba chiar și în misiunea lui și în captivitatea romană (Fil. 4: 10-19; II Cor. 8: 1-5; 9: 4; 11: 9).
Corintenii, deși a petrecut în jur de trei ani în comunitatea lor, una în care rodeau daruri ale Duhului Sfânt (I Cor. 12 și 14), i-au făcut multiple probleme organizatorice, morale și erau foarte reținuți, ca să nu spun zgârciți cu sprijinirea Apostolului. Acesta a încercat, deși ca să nu-i smintească, nici el nici ucenicii săi, a lucrat cu mâinile lui pentru a se întreține (II Cor. 11: 7-9; 12: 13-15,18), să le arate adevărata bună-credință și bunăvoință pe care să o aibă față de mai-marii lor bisericești, spre zidirea lor (II Cor. 12: 19) și spre o mai bună rodire (II Cor. 8: 7), ca și spre semenii lor, de altfel (II Cor. 9: 2; Gal. 6: 7), întru Domnul.
Credincioșilor le este spre cinste să sprijine pe clerici (II Cor. 12: 13), care trebuie să poată trăi din slujirea lor (I Cor. 9: 6,9,14), ca răsplată pământească pentru lucrarea pe care o săvârșesc (I Cor. 9: 11-12; Gal. 6: 6). Părinții au mentalitatea să dea ei primii, să nu aștepte ceva în schimb (II Cor. 12: 14-15), interesați fiind să și-i crească, să-i educe, să le împărtășească tot ce au (I Cor. 9: 22-23; II Cor. 11: 7), dar și copiii trebuie să-și cunoască îndatoririle și să nu socotească mare lucru dacă pentru semințele duhovnicești primite, întorc lucrătorilor din roadele lor materiale (I Cor. 9: 11). Culmea, arată Sf. Pavel, învățătorii falși, tiranici în comportare, dornici de câștig urât, sunt mai respectați decât el (II Cor. 11: 20: Tit 1: 11), un fenomen observat și astăzi prin parohii: părinți vrednici și modești, neapreciați și nesprijiniți, și alții, mai mult interesați decât dedicați, temuți, respectați și miluiți în toate. Sf. Petru era mai tranșant în această privință, a drepturilor sale (I Cor. 9: 5), dar și el păstorea cu smerenie, dragoste, recomandând același lucru preoților, să nu fie tirani, iar credincioșilor să se smerească sub mâna lor (I Pt. 5: 1-5).
Lucru vrednic de reținut, Sf. Pavel spunea la un moment dat tesalonicenilor să cinstească pe mai-marii lor pentru osteneală și povățuire și pentru lucrarea lor să-i învrednicească de dragoste prisositoare (I Tes. 5: 12-13), iar evreilor să asculte de mai-marii lor și să se supună lor datorită faptului că aceia priveghează pentru sufletele credincioșilor de care vor da seamă, iar dacă îi vor forța să-și facă datoria fără bucurie, plângând și suspinând, lucrarea acelora nu le va mai fi de folos (Evr. 13: 17). Iată deci explicația pentru care el, ca apostol, căuta să simtă, să gândească și să acționeze ca și cum nu l-ar afecta atitudinea unor credincioși, își găsea alte bucurii în situația sa nenaturală de a propovădui și munci în același timp, pentru ca lor să nu le fie spre osândă lipsa de iubire și ascultare dar și ca să nu repete lucrurile cu urmașii săi la conducerea comunităților respective.
4. Bunăvoința dintre clerici
Mântuitorul Iisus Hristos și-a ales doisprezece apostoli și 70 de ucenici, cărora le-a dat slujiri speciale (Mat. 10: 1-5; Lc. 10: 1), având însă și mulți alți următori și ajutători pe lângă aceștia. I-a ales după sufletul lor, dând o șansă chiar vânzătorului Iuda, pus iconom, casier al Său (In. 13: 29). A privegheat să fie primii care îi îndeplineau poruncile (Mat. 19: 27; Mc. 10: 28), să nu aibă mentalități omenești, să nu se lupte pentru putere (Mc. 10: 42-45), să acționeze împreună, să slujească unul altora (In. 13: 4-17) și le-a dat daruri speciale de la Duhul Sfânt, cum ar fi puterea de a lega și dezlega păcatele (In 20: 22-23). A vrut să fie întru iubire, ca frați și prieteni ai Săi, pentru ca și Tatăl și Duhul Sfânt să poată sălășlui în ei (In. 13-17). Când a venit Mângâietorul Duhul Sfânt, au făcut după cum le-a arătat El, în ciuda prejudecăților proprii (FA 10-11 și 15). De asemenea, în relațiile dintre ei și în alegerea persoanelor potrivite pentru o misiune, conta ce spunea Domnul și Duhul Sfânt, nu diplomația sau un anumit statut onorant în Biserică (FA 9: 15; 13: 2-3; Gal. 2: 2,6-7,9,12-14). Cinstea lor o socoteau să slujească lui Dumnezeu, iar oamenii pentru aceasta le acordau cinste (Rom. 14: 18), și chiar și de ea se bucurau împreună cu frații, și nu în mod egoist (I Cor. 12: 26).
Ucenicii petreceau împreună în post, rugăciune și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului (FA 2: 42). Când alegeau pe cineva pentru o misiune, sau numeau preoți prin cetăți, se rugau și posteau (FA 13: 2-4; 14: 23). Preoții stăteau mereu aproape de apostoli, luând împreună deciziile importante, în care aceștia aveau ultimul cuvânt (FA 15). În cuvântarea sa adresată preoților din Efes, Sf. Pavel arată că le-a vestit și i-a învățat tot ce știa de la Dumnezeu, fără să ascundă nimic, ziua și noaptea, îndemnând cu lacrimi pe fiecare în parte, având așadar o relație apropiată cu ei în particular (FA 20: 31). A căutat să le ofere o mentalitate de slujitori, dăruitori, buni administratori ai Bisericii, să-i întărească în vederea luptelor ce vor veni, astfel ca mai departe să dea ei înșiși seama pentru faptele lor, și în final s-a rugat împreună cu ei, lacrimile încercând pe toți de față (FA 20: 20-38). Din epistolele adresate Sfinților Timotei și Tit, pe care i-a numit episcopi în Efes, respectiv Creta, observăm că ei trebuiau să aleagă cu grijă și maximă responsabilitate candidații la preoție, pe care deopotrivă apoi să-i apere de calomnii și să-i mustre public pentru greșelile lor, să-i promoveze după merite, fără prejudecăți și părtinire (I Tim. 5: 17,19,20,21,22). Sf. Petru se adresa preoților ca împreună-slujitor și chivernisitor al Bisericii, rugându-i, dându-se pildă de smerenie, pentru ca și aceștia la rându-le să fie smeriți și să lase pe Dumnezeu să-i înalțe (I Pt. 5: 1-6).
Dacă privim în Filocalie, observăm că era o sarcină neplăcută pentru cineva înzestrat cu stăpânie în Biserică să-și exercite funcția, trebuind să judece și să pedepsească la nevoie pentru a nu se păgubi comunitatea credincioșilor, părăsind smerenia și privirea la propriile păcate, dar o îndeplineau totuși, pentru binele celor mulți (Marcu Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptează din fapte, în 226 de capete, 176-183, 211, 213-214, în Filocalia 1, ediția a doua, traducere de pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947). În canoane cercetând, vedem clar stipulate îndatoririle episcopilor față de preoți (59 Ap.), limitele puterii lor (14 Sardica), dar și autoritatea și răspunderea care trebuie respectate de toți: preoții pe a episcopilor și mirenii pe a tuturor clericilor.
5. Bunăvoința dintre eparhie și parohie, respectiv parohie și credincioși
Eparhia, sau episcopia, se organizează pentru ca buna credință și bunăvoința episcopului și a Sfântului Sinod, de fapt harul Sfântului Duh, să trăiască și să lucreze în parohii, până la ultimul credincios. Instituțiile sunt expresia organizată a bunei-credințe și a bunei voințe a Bisericii față de mădularele sale vii. Dacă formal, aceste instituții superioare bisericești pot împrumuta nume, titulaturi, state de funcții asemănătoare instituțiilor publice sau comerciale, dacă și în lucrare pot învăța de la acestea pentru eficientizarea lor, principiile de bază rămân cele enumerate: bună-credință și bunăvoință, de o parte și de alta, în ambele sensuri, dar mai cu seamă de sus în jos, după exemplul lui Dumnezeu.
Simplul fapt că Parohiile au primit calitate instituțională, ștampilă, cod fiscal, țin contabilitate și emit acte nu înseamnă o birocratizare a Bisericii, ci o aliniere a sa la cerințele societății, mai ales în partea patrimonială și financiară, precum și un ajutor dat credincioșilor când au nevoie de înscrisuri oficiale din partea Bisericii lor pentru a se adresa unor compartimente îndepărtate geografic ale Ortodoxiei, pentru a dovedi girul parohiei față de o situație în care se găsesc sau pentru a se adresa instituțiilor publice sau comerciale într-o manieră acceptată de acestea. Parohiile nu au voie nici să bagatelizeze emiterea actelor, dar nici să o facă în așa fel încât credincioșii să le simtă ca o povară, un zid între ei și părintele lor. Ele constituie un instrument de ajutor creștinilor, dar și instituțiilor superioare bisericești, deci parohia trebuie să faciliteze instituțional ca buna-credință și bunăvoință a ierarhului locului și a Sfântului Sinod să ajungă nestingherită și accesibilă până la credincioși.
Dacă din nefericite cauze, parohia este pusă în situația de a implementa în rândul comunității dispoziții eparhiale eronate, insuficient de bine echilibrate, sau care nu prevăd posibilitatea unor pogorăminte sau reașezări, are de ales între a o face pe răspunderea mai-marilor bisericești și respectiv a filtra și reformula după înțelepciunea parohului, eventual și a consilierilor apropiați, aceste porunci. În a doua variantă, parohul trebuie neîntârziat să explice ierarhului locului poziția sa delicată și să ceară o reconsiderare a dispozițiilor primite, dar să nu o facă din mândrie, iubire de stăpânie sau aprindere nepotrivită a mâniei, ci din grijă și dragoste pentru mântuirea sa, a credincioșilor și a episcopului său. În parohie, se cuvine ca preotul să acopere păruta sau reala eroare a mai-marilor săi, astfel încât și dacă are dreptate, și dacă se înșeală, Biserica să nu aibă de suferit.
Complexitatea instituțională a centrelor eparhiale le predispune mai des la organizări și rezoluții care să contrazică principiile bunei-credințe și ale buneivoințe. Spre deosebire de instituțiile publice și comerciale, care fac abuz și inflație de regulamente interne și de legislație, cele bisericești se bazează în bună parte pe un amestec dorit fericit între competență și un ales profil personal și moral-duhovnicesc al lucrătorilor, pe conlucrarea, comunicarea, coresponsabilitatea și comuniunea lor între ei și cu ierarhul lor. Anumite erori se pot strecura deoarece unele principii administrative, juridice și economice nu sunt suficient de filtrate din punct de vedere teologic și duhovnicesc. Ele pot părea legitime, dar aplicarea lor să nu fie ortodoxă. Chiar dacă Biserica noastră nu și-a format o anumită filozofie economică, juridică și socială care să concureze pe cele profane, iar dialogul cu științele laice abia s-a înfiripat, are suficiente principii verificate istoric și poate trasa limite, respectiv reformula ceea ce împrumută de la acestea.
De exemplu, nevoia și datoria de a sprijini anumite inițiative publicistice, filantropice sau constructive nu se poate transforma în obligație. Ele sunt de bun-simț, legitime, necesare, poate și urgente, dar nu pot deveni obligatorii. Trebuie elaborate strategii și metodologii care să asigure mersul lor înainte, dar prin bunăvoința clerului și a credincioșilor. Centrul eparhial poartă de grijă ca inițiativele sale să fie fezabile (can. 7, I-II Sofia din 861 d.Hr.), iar credincioșii caută cu multă jertfelnicie să ajute atunci când cauza o cere (Constit.Ap. V, 1.). Principiile predictibilității și sustenabilității economice trebuie să se încline în fața celui al bunei-credințe și al buneivoințe, care au de suferit vizibil atunci când ceea ce Dumnezeu primește doar din bunăvoință (II Cor. 8: 8,11-13; 9: 2,5,7) se colectează prin atributul stăpâniei. Dualismul vechitestamentar, în cadrul căruia exista o parte obligatorie pe care israeliții o datorau templului pentru asigurarea continuității jertfelor (Ieș. 30: 14-16; 38: 26), și una opțională, bazată pe inițiativa credincioșilor, a fost abrogat de Mântuitorul Iisus Hristos (Mt. 17: 24-27) și asumat de Sfinții Apostoli, după cum am arătat mai sus, Biserica intrând sub acoperământul bunăvoinței lui Dumnezeu.
Din cele arătate, concluzionăm că buna-credință, dar mai vizibil și sensibil bunăvoința, ca bunuri dumnezeiești încredințate Bisericii, reprezintă calea strâmtă dar de milenii bătătorită spre împărăția lui Dumnezeu. Ele nu sunt așa simplu de cugetat și de lucrat, reprezintă realități complexe, cu multiple fațete, din care mereu mai observăm una, dar undelui acestui izvor de har trebuie și se cuvine să ne alăturăm pentru a ne adăpa din izvorul vieții pe calea ce și-o asumă fericit credinciosul care umblă în legea Domnului.
Preot George Ovidiu Chirița

Anunțuri

Despre Pr. George Ovidiu Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Administrație și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s