Ei și noi. În ce cred musulmanii?

Încă dinainte de anii 90 ai secolului trecut, orașele mai mari din țara noastră s-au obișnuit cu prezența studenților musulmani veniți din Africa sau Orientul mijlociu. După 1989, diferiți comercianți sau refugiați din zone de război au venit în țara noastră cu familia întreagă sau și-au întemeiat una aici.

Mai nou, mase întregi de refugiați  din Siria, refuzați de țările musulmane din zonă, au fost încurajați de anumite țări europene să emigreze în Occident. Încercarea organismelor Uniunii Europene de a-i dispersa în întreaga Uniune face pe mulți români, crescuți în tradiția unei relații istorice destul de încordate cu Imperiul Otoman, necunoscători ai tradiției de bună-conviețuire între musulmanii de rând și români, să se întrebe în ce măsură prezența refugiaților va tulbura comunitățile românești.

Sfinții Părinți ne îndeamnă să nu ne fie frică acolo unde n-ar trebui să avem frică, și tot ei ne îndeamnă să așezăm lângă credință și un pic de cunoaștere. La urma urmei, manevrăm în fiecare zi lucruri periculoase, precum electricitatea, gazul, apa, diferite unelte, și dacă suntem familiarizați cu ele, dacă cineva ne-a arătat cum se lucrează cu ele în relativă siguranță, le acceptăm, ba chiar le dorim. E adevărat, mulți alegem, de la o vreme, să nu ne mai intereseze anumite noutăți, și ne alcătuim o zonă de confort psihic în care să intre cât mai puține lucruri noi. Dumnezeu și Biserica nu încurajează însă în nici un fel o astfel de atitudine, mai ales în cele duhovnicești, care țin de școala vieții veșnice, care nu se absolvă decât în clipa din urmă a vieții pământești.

Este bine să cunoaștem ce fel de oameni sunt musulmanii, atât cei care nu sunt practicanți fervenți ai religiei lor, ci doar trăitori ai unei culturi islamice, cât și cei care doresc să respecte cu strictețe prevederile acestei religii.

Să începem cu cei dintâi. O persoană crescută în mediul musulman, dar venită în Europa, se distinge printr-o înfățișare diferită, printr-un port mai conservator, chiar și la tineri, prin evitarea unor mâncăruri și băuturi, prin continuarea unor meserii, meșteșuguri și mici afaceri obișnuite în Orient, printr-o ospitalitate deosebită și o anumită generozitate specifică, precum și prin aplecarea spre viața de familie, în care rolurile sunt mai strict definite decât în cultura iudeo-creștină europeană. Datorită mediului economic și educațional specific, de multe ori suntem tentați să apreciem negativ nivelul lor școlar-academic și gradul de îngrijire a ținutei și uneori a locuinței. Depinde de noi să fim ospitalieri, dar exigenți cu standardele pentru care am muncit multă vreme.

Să nu uităm însă că există multe persoane în propriile comunități care nu excelează la școală, nu dau atenție ținutei și igienei, se manifestă public de o manieră zgomotoasă și antisocială, profită de legislația națională, îngreunând progresul cartierului, orașului, satului ori comunei. Aceste persoane perseverează datorită lipsei noastre, a majorități cetățenilor respectabili, de spirit civic, de dragoste, de unitate, sau de curaj și comunicare. Cu toate că perioada socialistă a rămas în urmă, chiar și tinerii așteaptă mereu pe cineva abilitat, plătit special pentru asta, să le rezolve problemele, altcineva decât ei înșiși, dovedind o mare lipsă de inițiativă și ezitând să se alăture celor care încearcă să miște ceva, să ia atitudine față de ce se întâmplă în jur, bine sau rău, potrivit moralei și culturii tradiționale sau nu.

Să trecem la a doua categorie, trăitorii, de care ne temem mai mult, în spatele cărora suntem tentați să vedem un posibil terorist ori un radical care să impună în vecinătatea noastră prevederile Shariei, legislația islamică ce cuprinde cam toate aspectele vieții religioase, publice și personale. Aceștia sunt la rându-le de două feluri: sufiștii și jihadiștii.

Sufiștii cred într-un jihad spiritual, o luptă de purificare, de cunoaștere a sinelui curățit de păcat și a lumii ca una plină de lucrarea lui Allah. Ei citesc Coranul, cartea sfântă a islamului, și tradiția califilor și înțelepților derviși de după Mahomed, adaugă propria cugetare în spiritul Coranului și a tradiției vechi islamice, încercând să-l contemple pe Allah în toate lucrările sale, să se îmbete cu prezența și lucrarea lui, pierzându-se în unicitatea lui Allah. Pentru aceasta, se angajează în diferite ritualuri, sub îndrumarea unor maeștri mai experimentați, ritualuri de rugăciune, cântec sau chiar dans religios. Poți fi sufi într-o comunitate specială, asemănătoare celor mănăstirești, ori la tine acasă, încercând să îndeplinești cât mai strict prevederile islamului, să te curățești de păcate și să fii milostiv față de întreaga făptură, deoarece în toate vezi prezența și lucrarea dumnezeiască.

Jihadiștii sunt extremiști, radicali, interpretând Coranul, tradiția islamică și Sharia în maniera teologilor care asigurau suportul ideologic pentru marii cuceritori musulmani de-a lungul timpului. În țările de origine, ei vor să redea astfel demnitatea popoarelor lor, pe care le consideră subjugate economic de Occident, iar tinerii, confruntați cu lipsa unui orizont cultural și economic echilibrat, găsesc greu alternativă liderilor spirituali radicali (imami, muftii, șeici).

Când ajung în Occident, caută să profite de avantajele economice și să-și conserve identitatea, profitând de lacunele culturale, instituționale și legislative pentru a forma comunități în care Sharia devine legea de căpătâi, dar și pentru a impune rigorile Shariei în zone în care au echilibrat în favoarea lor echilibrul demografic, adică sunt mai mulți. De aceștia ne temem și chiar instituțiile statului încearcă să curețe imigranții musulmani de aceste elemente, refuzând rezidența imamilor radicali și a membrilor frățiilor extremiste din care se recrutează membrii celulelor teroriste.

În aparență, aceștia sunt musulmani veritabili, rugându-se de cinci ori pe zi cu fața spre Mecca, făcând milostenie în favoarea confraților lor, fiind ospitalieri, mărturisindu-și credința prin formule specifice, postind, supunându-se ritualurilor de purificare, manifestându-și cu orice prilej zelul pentru islam și respectând un cod vestimentar și comportamental strict. Interpretarea literală a preceptelor islamice nu poate fi contestată, deoarece se manifestă violent cu cei considerați eretici și viziunea lor despre un Allah unic și singur, inaccesibil, căruia trebuie să ne supunem toți, în vederea unor răsplătiri prezente sau viitoare, este extrem de rigidă. Simplificările lor vecine cu superficialitatea prezintă însă un sistem clar, închis, sigur, accesibil oricui, prin aceasta atrăgător multora.

În propria parohie, am fost martor timp de mai mulți ani ghetoizării și pustiirii unei comunități din cauza unor cetățeni străini de orice religie, cultură, educație, trăitori ai unei vieți simple și sărace, care nu se pricepeau efectiv nici măcar să păstreze și să întrețină niște bunuri primite gratis. Dintre ei, o zecime se manifestau zgomotos și antisocial, antrenând și pe mulți din ceilalți, lipsiți de o alternativă viabilă, terorizând o comunitate de șapte ori mai numeroasă și zădărnicind orice încercare de schimbare a modelului lor comportamental. Plecarea lor a pus bazele regenerării comunității, dar lipsa ei de coeziune, de simț comunitar, de conștiința propriei identități, precum și bâlbele instituționale, fac greoaie înnoirea și progresul.

În privința radicalizării emigranților din Orientul mijlociu, mai multe pot și trebuie să facă instituțiile abilitate cu siguranța națională. La nivelul nostru, problema este că la nivel local și național, așteptăm mereu pe alții să facă ceva pentru noi și în locul nostru, nu vrem să ne implicăm în construirea de comunități locale puternice, nu urmăm nici pe cei dispuși să facă efortul de a ne coagula și așeza împreună, nu avem o identitate limpede conturată, și în aceste condiții este firesc să ne îngrijorăm la apariția unor oameni străini de modul nostru de a fi, care arată diferit, vorbesc altă limbă, au valori diferite, fiind minoritari, știu să rămână împreună, sunt motivați de faptul că trebuie să o ia de la capăt, să răzbească, vor lideri, vor unitate, se informează asupra regulilor societății și astfel ei știu mai bine ca noi și ca să le respecte, și ca să profite de nișele și fisurile juridice. Știm că se impun și știm că noi suntem moi, lași, dezbinați, vorbind mult și făcând puțin.

Oricât ne mândrim cu spiritualitatea ortodoxă, cu sfinții, cu rugăciunea minții, cu slujbele dumnezeiești, cu tradițiile de veacuri, faptul că nu le trăim, că nu ne unim cu Dumnezeu, că iubirea creștină se manifestă căldicel și sporadic, că societatea nu respiră în ritmul dumnezeiesc al Bisericii, ne determină să tremurăm în fața unor oameni cu un sistem de gândire mult mai simplu, mai rigid, dar pe care îl respectă cu mai multă strictețe.

Luând exemplul sfinților vechi ai Bisericii și al unor ierarhi contemporani din Patriarhia Română, suntem datori să odihnim acești oameni obosiți, să hrănim acești flămânzi, să îmbrăcăm pe cei plecați de acasă cu câteva schimburi. Se cuvine să-i respectăm ca făpturi făcute de Dumnezeu după chipul Lui și să le facem loc ca soarele și ploaia să se reverse și peste dânșii, după cuvântul Evangheliei (Matei 5: 44-45; Luca 6: 35-38). Să iubim, să ajutăm, chiar dacă pe unii cu frică, din cauza cămășii poate murdare din spatele lor: cămașa inculturii, lipsei de educație, sau a unor concepții radicale despre lume și oameni (Iuda 1: 23). Să le înlesnim drumul spre alte zări, dar dacă vor să rămână la noi, să nu mai fim gazde îndatoritoare ale unor oaspeți de departe, ci să fim fermi în a le cere să se integreze ei nouă, în casa noastră milenară, cu minime pretenții, asumându-și termene și obligații clare, adaptându-se ritmului românesc, ajutând la consolidarea societății românești, fără a specula multiplele ei neajunsuri în folosul propriu, deoarece până și Constituția prevede interpretarea legilor cu bună-credință.

Încheiem nădăjduind că aceste câteva informații ne vor ajuta să ne raportăm mai bine, mai echilibrat și mai creștinește la problematica musulmanilor de pe teritoriul românesc, privind atât la comportamentul lor, cât și în sufletele noastre.

Pr. George Ovidiu Chirița

Anunțuri

Despre Pr. George Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Atitudini și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s