Folosul citirii şi aprofundării Sfintelor  Scripturi după Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul

Motto: Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică, şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă! (In. 5: 39-40)

 

Când scrie în proză sau viersuieşte, Sf. Ioan precizează dintru început că se exprimă şi se transmite pe sine întru folosul celorlalţi[1], mai ocupaţi cu ascultări şi cu treburi[2]. El se consideră chemat la această lucrare, ca unul ce nu a putut excela în lucruri practice[3].

În Ortodoxie, comuniunea, împreună-vieţuirea cu Dumnezeu, reprezintă ţelul suprem. Este comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul prin mângâierea Duhului Sfânt (I In. 1: 3 ; 4: 13). Harul, puterea iubirii dumnezeieşti, lucrează ca să se poată realiza această adopţie a creştinului în familia lui Dumnezeu treimic, pentru ca el să se poată bucura, rămânând om, de viaţa Unuia Fericitului Dumnezeu (I Tim. 1: 11). Veriga de legătură, fără de care unirea cu El nu se poate realiza, este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului deopotrivă. Canonizând pe Cuviosul Ioan Iacob, Biserica adevereşte că Sfântul se numără printre fiii lui Dumnezeu după har şi poate fi socotit mijlocitor, solitor, ca şi cum Însuşi Dumnezeu ar vorbi prin el şi ne-ar îndemna să ne pocăim (II Cor. 5: 20).

După înălţarea Domnului Iisus Hristos la cer, de-a dreapta Tatălui, creştinii nu au rămas orfani, lipsiţi de Tatăl Care sălăşluia în Învăţătorul, Prietenul şi Fratele lor mai mare, după cum Sf. Ioan Evanghelistul Îl numeşte pe Mântuitorul; au primit pe Mângâietorul, Care dintru adâncurile Tatălui purcede, adică izvorăşte, iar Acesta a rânduit, prin inspiraţie, să se scrie un număr de cărţi sfinte şi normative pentru mântuire, cărţile Noului Testament, completând pe cele din Vechiul Testament. În cuvintele tuturor acestor cărţi, El poartă de grijă să vibreze viaţa dumnezeiască cea fericită şi slăvită, astfel încât, pe lângă oamenii duhovniceşti în care Dumnezeu sălăşluieşte, noi să-L putem afla şi-n aceste scrieri, mai ales atunci când îndrumătorii – duhovnicii – lipsesc, aşa cum s-a întâmplat cu trei milenii în urmă (I Regi 3: 1), iar istoria se repetă, constată cu amar Sf. Ioan, şi în secolul XX[4]. Dacă în vechime, continuă Sf. Ioan Iacob în pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi[5], citirea şi studiul Sf. Scripturi erau considerate aşa de importante, cu atât mai mult acum, când ele suplinesc lipsa îndrumătorilor, singurii care pot afirma fiţi următori mie, precum şi eu sunt lui Hristos (I Cor. 11: 1), se dovedesc indispensabile, de neînlocuit.

Pentru a demonstra importanţa şi folosul citirii Sf. Scripturi, Sf. Ioan apelează la exemplul şi cuvintele sfinţilor mari din vechime, din secolele IV-VI [6], aşa cum cu 200 de ani în urmă o făcea şi Sf. Nicodim Aghioritul[7]. Dacă aceşti sfinţi purtători de Dumnezeu, trăitori într-un veac în care au strălucit foarte mulţi Părinţi ai Bisericii, s-au străduit mulţi ani pentru a se familiariza şi aprofunda cuvintele Scripturii, ca apoi să îndemne ferm pe credincioşi a citi din ele, cu atât mai mult fraţii care sunt încă pe calea împărăţiei, lipsiţi de multe ori de un îndrumător, prinşi cu ascultări şi treburi, se cuvine a primi învăţătură îmbibată bogat în har din Sfânta Scriptură.

În versurile sale, Sf. Ioan constată că în contemporaneitatea sa, invenţia Radiului[8] se suprapune peste cuvintele Cărţii Sfinte[9]. Îşi reproşează sieşi că nu respectă îndemnurile Sf. Petru[10] şi vorbeşte în deşert, în loc să rostească cuvinte din Scripturi, dintru care creşte roada Duhului[11], că deşertăciunile lumii îşi au cuibar în mintea mea,/ Şi nici un grai din Scriptură / Nu-l pot ţine minte bine[12]. Îşi recomandă ca îndreptarul şi măsura sa-i fie Părinţii şi Scriptura[13], să întrebe mereu pe Dumnezeu din cuvintele Sale pentru ca Însuşi să-l înveţe cu putere cum să-şi împlinească planul, scopul, oricare ar fi acela[14]. Scriptura nu este o carte oarecare, literă moartă, omenească, ci opera Duhului Sfânt, dată din cer pe pământ spre lucrare, ca un nou Eden, un proiect pe care omul, ca un şcolar silitor, să-l finalizeze şi să-l prezinte ca pe o teză practică[15].

În proza Sf. Ioan aflăm chiar mai multe elemente ce trimit direct la Sf. Scriptură. El numeşte rucodelie[16] osteneala scrisului în folosul fraţilor, rucodelie pentru care utilizează frunzele Sfintelor Scripturi, ca nimic străin de pravoslavnica credinţă să nu se strecoare; totuşi, Sfântul constată cu amărăciune că acest produs nu se mai întreabă; altă comparaţie este cea cu sămânţa, sâmburele: după cum Semănătorul răspândea sămânţa pentru a aduce rod, aşa şi el aruncă sămânţa, nădăjduind să iasă ceva, deşi  poate că sămânţa este cam slabă, precizează Sfântul Ioan cu smerenie[17], şi cu aceeaşi nădejde oferă nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine[18]. Tot în capetele sale în proză întâlnim explicat în detaliu rolul Sf. Scripturi în viaţa duhovnicească, primele sale stadii mai ales, când omul se luptă şi caută să se desprindă de păcat. Mai exact, citirea Scripturilor, mijlocind primirea unei învăţături îmbibată în puterea harului, conturează în suflet bucuria nădejdii în viaţa veşnică[19]; prin contrast, necitirea, pentru care ne robesc părerile greşite şi înşelăciunea minţii[20], pe un teren lucrat deja de necunoaşterea celor sufleteşti şi lipsa unui povăţuitor duhovnicesc[21], duce la deznădejde şi împuţinare de suflet. În viziunea Sf. Ioan Iacob, cuvintele Evangheliei şi ale Sfinţilor Părinţi sunt ca o oglindă în care vedem chipul dinăuntru cu patimile, virtuţile şi mijloacele de îndreptare; cei care se încăpăţânează să reziste puterii lor mai urâţi se fac şi se înţeapă în cuvinte ca în bolduri, asemenea Sf. Pavel pe drumul Damascului[22]; cei care îşi iau în ajutor puterea lor scapă de deznădejde, necazuri, viază prin ele (Ps. 118, 92-93) şi au ajutor în rugăciunea neîncetată, în linişte şi în tăcere[23].

După aceste consideraţii directe asupra folosului citirii şi aprofundării cuvântului plin de har al Scripturilor, se cuvine să cercetăm şi felul în care însuşi Sf. Ioan utilizează întâmplările, personajele şi învăţăturile Cărţilor Sfinte pentru câştig sufletesc, pentru ca să învăţăm de la cel pe care Dumnezeu l-a indicat prin slăvirea lui ca sfânt şi să ne îndulcim cu aceleaşi roade.

Sfântul Ioan Iacob citea Scriptura pe îndelete, după pilda avvelor din Pateric, care nu treceau la următorul verset până ce nu absorbeau viaţa din precedentul şi o trăiau. Sensibilitatea inimii sale se vădeşte în poeziile în care urmăreşte firul unor evenimente vitale pentru orice creştin, ca de pildă patimile Mântuitorului; secvenţă după secvenţă, cadru după cadru, Sf. Ioan derulează filmul evenimentelor şi dovedeşte cât de important este pentru urcuşul duhovnicesc cunoaşterea în cât mai mici şi fine detalii a lui Hristos Cel sălăşluit în fiecare prin Botez[24]. Abordând pilda smochinului înfrunzit blestemat pentru nerodirea sa, deşi nu era timpul roadelor, Cuviosul dezveleşte sensuri duhovniceşti, tâlcuind că gestul Mântuitorului semnifică lepădarea Legii Vechi pentru nerodirea neamului evreiesc[25] şi sugerează că indiferent de vremea cercetării omului, acesta trebuie să fi ajuns nu doar la stadiul de frunze verzi (Ps. 1), ci şi de roade. Această tâlcuire îl aşează pe Sf. Ioan în şirul marilor sfinţi exegeţi ai cuvântului dumnezeiesc, personalităţi capabile prin sfinţenia vieţii să guste şi să împărtăşească altora seva adânc ascunsă în Scripturi.

Nu lipsesc consideraţii pe marginea numelor biblice care să indice ascuţimea minţii Sfântului, cum ar fi cea de pe marginea Ierusalimului, tâlcuit ca sfânta pace[26] de care ucenicii, de acum 2000 de ani sau din prezent, nu trebuie să se depărteze. Dacă un cunoscător rigid al limbilor clasice ar clătina capul zâmbind, în cel mai bun caz îngăduitor, la această tâlcuire, mergând duhovniceşte pe o tâlcuire a denumirii greceşti a oraşului, ne interesează mai puţin etimologia, pe care o găsim astfel acceptabilă, cât faptul că această sfântă pace[27], Iisus Hristos acum 2000 de ani şi Duhul Sfânt pentru creştinul contemporan, constituie fundaţia Bisericii pe care se aşează fiecare credincios şi rămâne nedezlipit până la sfârşitul veacurilor. Alt nume vehiculat de Cuvios este cel al lui David, pildă nemuritoare de pocăinţă, iar Sfântul observă cu acuitate că deşi regele a primit iertarea, canonul şi l-a tras şi foloseşte prilejul pentru a întări pe creştini în săvârşirea completă a canonului primit la scaunul Sf. Spovedanii[28].

Din seva învăţăturilor Sf. Scripturi, Sf. Ioan Iacob extrage cele mai multe concluzii. În Filocalia I, Sf. Marcu Ascetul numeşte trei uriaşi care merg înaintea oricărui păcat: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea; Mântuitorul Iisus Hristos şi Sf. Apostoli au arătat întâi cât de grave sunt acestea[29] şi Sf. Ioan, beneficiind de sinteza binecunoscută a Sf. Marcu, reluată peste secole şi de Sf. Ioan Damaschin, le consacră versuri în mai multe poezii, prin aceasta dând lapte duhovnicesc celor care trebuie să renască întru Domnul. Petrecerea alături de păcătoşi duce la uitarea lui Dumnezeu într-o viaţă lipsită de El[30]; observăm că uitarea nu este un proces pur mintal, ci unul care angajează întreaga viaţă, uitarea devenind pierderea treptată a ceva prin neîntrebuinţare şi a Cuiva prin lipsa de comuniune, de dragoste; Sfântul mărturiseşte: dacă Te iubeam, / Încontinuu mă rugam[31], arătând că arma împotriva uitării şi dovada iubirii este rugăciunea neîncetată, pomenirea numelui Iisus[32].

Neştiinţa nu este nici ea o problemă exclusivă a raţiunii; deşertăciunile lumii care îşi au cuibar în mintea creştinului nu o lasă deloc să primească învăţătură din Scripturi[33], să-L descopere în poruncile Sale, cum îndemna acelaşi Marcu Ascetul, inspirându-se din Sf. Ioan Evanghelistul (I In. 3: 24)[34]; ca atare, curăţirea ochiului minţii, care să ducă la o purificare totală, se impune ca primă necesitate, ca şi menţinerea lui în curăţie[35].

Nepăsarea, sau nesimţirea, le îmbracă pe celelalte două ca într-o armură, încoronându-le şi ajutându-le să depărteze pe om de Dumnezeu. Pentru a păcătui, omul întoarce spatele lui Dumnezeu[36], cade în lene, amorţire[37], stare ce poate duce, fără cuvântul viu al Scripturii în minte, la deznădăjduire şi moarte duhovnicească; în atare stare, Sf. Ioan Botezătorul – figură vie şi exemplu de monah în mintea Cuviosului – precum şi Mântuitorul, încep opera de trezire şi înnoire a omului prin chemarea pocăiţi-vă (întoarceţi-vă), că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mat. 3: 2 ; 4: 17).

Sfântul Ioan Iacob recunoaşte că numai Dumnezeu poate să-l sensibilizeze, să-l facă om nou ca să cresc / din Tine să mă hrănesc, să schimbe firea trupească, s-o facă duhovnicească[38]; Sf. Pavel se referă mereu la înnoirea omului, la o viaţă duhovnicească în trup (Rom. 8), iar Sf. Diadoh al Foticeii, peste câteva secole, afirma că cine nu devine duhovnicesc în trupul său, devine trupesc în duhul său; tot acest sfânt filocalic, aflat în volumul I al scrierii, este cunoscut pentru plânsul lui că nu-l iubea pe Dumnezeu atât cât ar fi voit el, iar noi nu ne putem opri a observa că în poezia Mărturisiri lui Dumnezeu, la care am făcut dese referiri, Sfântul Ioan îndreaptă toate eforturile sale de sensibilizare, curăţire, înnoire, rugăciune, spre a-L iubi mai mult pe Dumnezeu. Cunoscând că orice activitate a omului se datorează lucrării şi darului dumnezeiesc[39], Cuviosul cere aşadar ca să fie sensibilizat, ajutat să se lepede de sine[40]. El ştie din experienţă că atunci când harul luminează, totul se schimbă în jur şi-L vedem în toată Pronia Sa[41]. Dacă în Vechiul Testament (mai ales în Psalmi, atât de familiari oricărui monah), omul căuta faţa lui Dumnezeu, prezenţa Lui slăvită, acea şechinā, iar în Noul, căutarea se împlineşte în Hristos (Ioan 1: 14), Sfântul Ioan se roagă să se afle mereu în faţa lui Dumnezeu[42], să-L aibă mereu de faţă[43], în minte şi în inimă[44], căci acesta-i scopul tău / să stai lângă Dumnezeu [45].

Adăugăm ca o precizare la cele de mai sus că Sfântul nu este un pietist, un căutător de senzaţii, ci vede calea de la nesimţire la iubire cu luciditate, ştiind, după pilda Sf. Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii, că şi această virtute, cea mai mare dintre toate, se cade a rămâne pururi în adevăr (I In. 3: 18-19 ; II In. 1: 1 ; Efes. 4: 15), a se supune normelor după care curge viaţa veşnică în persoanele ce o aşteaptă pe acest pământ: el dovedeşte o remarcabilă gândire juridică versificând pe Sf. Pavel (I Cor. 6: 19-20) şi afirmând sunt dator să Te iubesc, / obligat să mă jertfesc, / … / dreptul este numai Ţie / … / Tu ai drept cu-adevărat / … / drept Tu ai asupra mea / inima să fie-a Ta / numai tu în mintea mea / Tu ai dreptul de a sta[46]. Asemenea, conform celor mai mari teologi ai secolului (ex. Pr. Dumitru Stăniloae), la baza gândirii sale aflăm Sf. Troiţă[47], Treimea, de unde izvorăsc învăţăturile mântuitoare despre viaţă veşnică, iubire, unire cu Dumnezeu, rugăciune.

Sentimentul de început pe care-l cere şi primeşte creştinul ca urmare a sensibilizării lui prin har este frica de Dumnezeu[48], începutul înţelepciunii, cum o defineşte Vechiul Testament. Pe parcursul împlinirii poruncilor dumnezeieşti, ea se preface inevitabil în iubire, căci în cer, sau în comuniunea Sf. Treimi, frica nu are ce căuta, însă atât timp cât se găseşte pe calea vieţii veşnice, Sfântul Ioan Iacob mai face apel la dânsa[49] ca la o metodă de îmbunătăţire sufletească[50] la care atâţia nevoitori au apelat de-a lungul secolelor. Gravitatea păcatului de a răstigni a doua oară pe Domnul Hristos şi-L face de batjocură (Evr. 6: 6 ; 10: 29) îndeamnă pe sfânt să nu dispreţuiască mustrările de sus[51], să analizeze mereu critic lumea cu deşertăciunile ei, aflată în opoziţie cu împărăţia lui Dumnezeu[52] şi să aprecieze ostenelile pedagogice la care Duhul ne supune, după pilda înaintaşilor ce ziua se osteneau şi noaptea se pregăteau de nevoinţă[53]; în viziunea sa, nu avem voie să ne întristăm, ca cei ce n-au nădejde[54].

Sf. Ioan se opreşte în scrierile lui asupra unor probleme duhovniceşti considerate de el capitale în drumul spre veşnicie, probleme tratate cu mulţime de argumente biblice, apoi patristice, ca duhul din cuvintele Scripturii şi al Părinţilor să îndemne cititorul a lua seama şi acţiona în consecinţă. Chiar pe parcursul acestui drum, Scripturile ocupă un loc de temelie, adăugându-i-se postul, rugăciunea, liniştea şi tăcerea[55]. Răbdarea este un însoţitor preţuit de Sf. Pavel (Rom. 5: 3-5), Sf. Petru (II Pt. 1: 5-7), ambii suferind într-o vreme de pe urma pripelii şi râvnei nesocotite, o virtute pe care Sf. Ioan o urmăreşte în stare pură la Mântuitorul[56], pentru a ajunge în împărăţia Sa. Postul, această nevoinţă de căpetenie, face obiectul privirii Cuviosului, pentru ca practica lui să nu se supună unor erori cunoscute din Vechiul Testament (Is. 58), ci să urmeze exemplul avvelor din veacurile de aur ale monahismului, dintru începuturi[57]. Urmând îndemnul Sf. Iacob ruda Domnului (Iacov 3) şi Sf. Petru (I Pt. 3: 10 ; 4: 11), Sf. Ioan Iacob preţuieşte tăcerea, după cum am arătat mai sus şi îndeamnă să ne abţinem de la clevetire, fiica zavistiei[58], de la blestem[59], de la judecarea slugii altuia (Rom. 14: 4), mai ales a mai-marilor din Biserică, dovedind că urcând pe treptele virtuţii, nevoitorul devine mai exigent cu sine şi mai îngăduitor când se apleacă asupra fratelui[60]; în alergarea spre cunună, în lupta cu patimile, astfel de activităţi nu fac decât să încurce (I Cor. 9: 23-27).

Încheiem cu dulcea îndeletnicire a rugăciunii, şi ea un dar de sus[61], prin care ne unim cu Dumnezeu, căci rugăciunea este fiica mai mare a iubirii[62], prin care-L avem cu noi[63]. Dulceaţa cea nespusă a preasfântului … nume ajută pe nevoitor împotriva amărălilor lumeşti[64], curăţă inima[65], alungă lucrările şi ispitele celui rău[66] şi înalţă sus[67]. Sfântul Ioan Iacob îndeamnă, prin gura Sfântului Ioan Gură de Aur, al cărui cuvânt îl traduce, chemaţi-L pe El totdeauna până ce va prinde rădăcini în inima voastră Preasfântul şi Mântuitorul Nume al Domnului nostru Iisus Hristos … până ce se va închipui înăuntrul vostru Hristos şi va lucra în inima voastră darurile Lui cele cereşti şi puterile cele mai presus de fire … . Această pomenire va descoperi păcatul şi patimile, pe care nu le pricepem noi şi darul rugăciunii le va risipi ca pe o pânză de păianjen … va zdrobi toată puterea diavolului … şi cu vremea va nimici toată puterea lui … înviind pe cel înmormântat de păcat. Pentru aceasta, neîncetat chemaţi numele Domnului nostru Iisus până ce inima va înghiţi pe Domnul şi Domnul va înghiţi inima şi în acest chip va fi inima una împreună cu Domnul[68]. Cu răbdare, deoarece se cere vreme îndelungată şi multă silinţă, roadele rugăciunii se vor face simţite[69]. În continuarea ideii precedente se insistă asupra rugăciunii din biserică; asemenea celei a minţii, şi aceasta se desfăşoară repetat, ciclic, cu anumite variaţiuni, de aceea trebuie adâncită, cere atenţie, pentru a nu ne afla întru nebăgare de seamă înaintea Împăratului[70].

Viaţa veşnică înseamnă unire cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul prin lucrarea Duhului Sfânt – Mângâietorul şi sălăşluirea Lui în lăuntrul nostru. La această lucrare ne raliem cu slabele noastre puteri, pentru ca umplându-ne, îmbogăţindu-ne cu Duhul,  să trăim în ritmul veşnic al Unuia, Fericitului Dumnezeu. Sfântul Ioan a depus neobosite eforturi ca să nu mai trăiască vremelnic, în amărăciunea lumii, ci veşnic, în bucuria Domnului. Contribuţia Mângâietorului o depăşeşte cu mult pe a noastră, de aceea Cuviosul a selectat cu mereu crescută pricepere şi atenţie sursele de har aflate la dispoziţia Bisericii, har în care sălăşluia Duhul Sfânt, şi prin El atât Fiul, cât şi Tatăl. Sfintele Scripturi au constituit pentru Sfântul Ioan Iacob surse bogate de har, prin cuvintele lor în sine, pline de duh şi viaţă[71], vii, ascuţite şi lucrătoare[72], dar şi prin învăţătura cuprinsă în ele, înveliş după înveliş, umplutură după umplutură, aluat dospitor al întregii fiinţe omeneşti, astfel că toate aceste cuvinte, de multe ori preluate şi prefăcute în lapte hrănitor de Părinţii Bisericii, l-au dus pe Sfântul Ioan la viaţă, viaţă la care ne cheamă şi pe noi.

Bibliografie:

  1. Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine, cuvânt înainte şi mărturii din Ţara Sfântă de Pr. Mihai Manolică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2000, 312 p.
  2. Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină, Bucureşti, 2006, 624 p.
  1. Bălan, Ierod. Ioanichie, Scrierile literare ale Cuviosului Ieroschimonah Ioan Iacob de la Iordan, în “Biserica Ortodoxă Română”, an CIV (1986), nr. 1-2.
  2. Lazăr, Pr. Gh., Sfinţi români; Cuviosul Ioan Hozevitul cel Nou, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX (1983), nr. 1-3.

 

[1] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine, cuvânt înainte şi mărturii din Ţara Sfântă de Pr. Mihai Manolică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2000, pp. 59-60 ; cf. Pr. Gh. Lazăr, Sfinţi români; Cuviosul Ioan Hozevitul cel Nou, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,  an LJX (1983), nr. 1-3, p. 88.

[2]Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină, Bucureşti, 2006, p. 235.

[3]Ibidem, p. 240.

[4]Ibidem, p. 235.

[5] Ibidem, pp. 233-235.

[6]Sf. Ioan Gură de Aur: Fără de citirea Sfintelor Scripturi nu poate cineva a se mântui

Sf. Efrem Sirul recomandă lipirea de această îndeletnicire pentru că citirea Sfintelor Scripturi deşteaptă luptătorul la luptă, îl îmbărbătează împotriva patimilor, îl învaţă să fugă de cursele vrăjmaşului şi să dobândească viaţa veşnică; sunt însă şi unii care citesc fără a se strădui să şi înţeleagă

Sf. Ignatie Teoforul: Ia aminte la citire, ca nu numai tu să cunoşti legile, ci şi la ceilalţi să le tâlcuieşti

I Tim. 4: 13: Ia aminte la citit, Ibidem, pp.234-235.

[7]Ibidem, p. 234.

[8]radioul, (n.n.)

[9] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … p. 190.

[10]I Pt. 3: 10 ; 4: 11.

[11]Ibidem, Cântecul lui Manasis, p. 114.

[12]Ibidem, Rugăciuni şi cugetări umilincioase, p. 93.

[13]Ibidem, Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 66.

[14]Ibidem, p. 65.

[15]Ibidem, pp. 65-66.

[16]La primii monahi din Biserică, acum 1600 de ani, rucodelie se numea lucrul mâinilor care se valorifica în oraşul sau târgul cel mai apropiat pentru a se putea procura pâinea, care uscată apoi, constituia hrana lor de toate zilele.

[17]Sfantul Ioan se consideră nevrednic să includă suficient de bine în sămânţa sa comoara de har a Scripturii şi a cuvintelor Părinţilor.

[18]Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 242.

[19]Ibidem, p. 263.

[20]Ibidem, p. 267.

[21]Ibidem, p. 382.

[22]Ibidem, pp. 396-397.

[23]Ibidem, p. 297.

[24] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … p. 71.

[25]Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 251.

[26] Ibidem, p. 246.

[27]Sfântul consideră că roadele împăcării cu Tatăl, aduse de Hristos, sunt primite de orice credincios şi trebuie păstrate desăvârşit, plenar, ca să fie gustate veşnic; el foloseşte cuvântul pace nu doar ca lipsa vrăjmăşiei, ori ca stare de linişte, ci ca plenitudine reîntregită de Hristos, acesta fiind de fapt şi sensul originar al cuvântului pace; ca orice valoare a Bisericii, şi sfânta pace o găsim înglobată în Hristos şi împărtăşită credincioşilor de Duhul, ca rod al Său.

[28]Ibidem, p. 439.

[29] In. 14: 26 ; 16: 4 ; I Cor. 11: 2 ; 15: 1 ; Fil. 3: 1 ; I Tim. 4: 13 ; Efes. 4: 12-15 ; 4: 18-19.

[30] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 62.

[31]Ibidem, p. 61.

[32] Ibidem, p. 63.

[33] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , p. 93.

[34] Ibidem, Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 63.

[35]Ibidem, pp. 64-65.

[36]Ibidem, p. 61.

[37]Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 382.

[38] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 64.

[39] Ibidem, Cugetări smerite, p. 88.

[40] Ibidem, Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 63.

[41] Ibidem,pp. 63-64 ; cf. Efes. 2: 1-5 ; 3: 16-20.

[42]Ibidem, p. 64.

[43]Ibidem, 61.

[44]Ibidem, p. 62, respectiv  61.

[45] Ibidem, p. 64.

[46]Ibidem, p. 62.

[47] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , p. 86.

[48]Ibidem, p. 63.

[49]Ibidem, La sfârşitul Meu, p. 175.

[50] Ierod. Ioanichie Bălan, Scrierile literare ale Cuviosului Ieroschimonah Ioan Iacob de la Iordan, în “Biserica Ortodoxă Română”, an CIV (1986), nr. 1-2, p. 108.

[51] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , p. 162.

[52]Ibidem, pp. 183-192.

[53]Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 236.

[54]Ibidem, p. 263 ; cf. I Pt. 3: 15.

[55]Ibidem, p. 297.

[56] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , pp. 98-99.

[57]Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 256.

[58]Ibidem, p. 289.

[59]Ibidem, p. 248.

[60]Ibidem, pp. 282-283 ; cf. Rom. 8: 26-27.

[61] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 63.

[62]Ibidem, pp. 61-62 ; cf. In. 15: 9,11 ; 16: 22-24,26-27; 17: 13,20-23 ; Rom. 1: 9-12 ; 15: 30 ; II Cor. 13: 7-9 ; Efes. 3: 14-19 ; I In. 5: 11-16.

[63]Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 247.

[64] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , Altă cugetare, ca mărturisire, p. 110.

[65]Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 270.

[66]Ibidem, p. 271.

[67] Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , Reţetă duhovnicească, p. 160.

[68]Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 270.

[69]Ibidem, p. 271 ; cf. Lc. 8: 15.

[70]Ibidem, p. 271.

[71]In. 6: 63.

[72]Evr. 4: 12.

publicat ca:

  1. Folosul citirii și aprofundării Sfintelor Scripturi după Sf.Cuv. Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, în Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Viață, Poezie, Învățătură, Doxologia, Iași, 2010, pp. 301-3011.
  2. Folosul citirii și aprofundării Sfintelor Scripturi după Sf.Cuv. Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, în Tâlcuiri din opera Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Doxologia, Iași, 2010, pp. 68-78.
Anunțuri

Despre Pr. George Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Patrologie și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s