Câteva considerații despre Spovedanie în lucrarea preoțească a zilelor noastre

Un episcop exclama la un moment dat să i se dea un număr de duhovnici și va schimba fața unei generații. Duhovnicii autentici, înzestrați de Dumnezeu cu harul de a îndruma vieți, sunt unul dintr-o mie de preoți, aprecia un părinte rus. Îi caută lumea sute de kilometri, cu autoturismul, autobuzul, trenul, vaporul sau avionul, pentru un adevăr care să le aducă lumină în existența întunecată de războiul nevăzut, un adevăr care se găsește și în cărți sau pe buzele preotului de acasă, dar care din gura omului duhovnicesc, plin de Duh Mângâietor, izvorăște cu putere, tăind și cauterizând deopotrivă și deodată.

Încă de acum 90 de ani, Sf. Ioan Iacob observa fenomenul înmulțirii literaturii duhovnicești care se manifesta paralel cu cel al împuținării duhovnicilor de mare anvergură harică[1]. Odată cu ispita, Dumnezeu a dăruit însă mereu și scăparea dintr-însa[2], ca virtutea răbdării să se manifeste, să reziste și să aducă roadele-i binecunoscute[3].

În spațiul limitat al acestei pagini, îndrăznesc să abordez două posibile soluții. Prima privește felul în care duhovnicul din fiecare parohie poate să se asemene duhovnicilor cu majusculă. Situația ingrată și cu perspective incerte este aceea că de multe ori preotul duhovnic, proaspăt absolvent de facultate, este foarte tânăr, cu mai multe cunoștințe decât abilități necesare să îndrume ori doftoricească viețile credincioșilor, situație în care, cu mai mult realism decât smerenie, mă aflu și eu. Soluția pe care o propun iese din cufărul Tradiției Bisericii: împletirea succesiunii apostolice cu succesiunea duhovnicească prin dublarea hirotoniei canonice de către ucenicia lângă un avă contemporan, celebru sau mai obscur. Pentru a ajunge la un moment dat însuși un avă, duhovnicul de parohie trebuie să-și facă curaj, să se silească pe sine să abordeze un asemenea avă și să se străduiască a fi primit ucenic, direct, sau fără nici o ezitare, indirect, prin detașarea la un ucenic mai încercat al acestuia, fără a se îngrijora că s-ar dilua relația directă cu părintele respectiv.

A doua soluție pe care doresc să o mai înaintez este conștientizarea formei contemporane pe care a luat-o Spovedania, un soi de 4 în 1. Duhovnicul de parohie poate rar separa, în cazul puținilor ucenici autentici, apropiați, cele 4 elemente, cel mult poate catehiza, insista asupra distincției dintre ele. Mai exact, pe lângă mărturisirea și iertarea păcatelor, în confidențialitatea și starea de har a Tainei, credinciosul solicită și sfătuirea în diverse probleme, cerând lămurire și ajutor, se practică descoperirea gândurilor și se citesc anumite dezlegări.

Ca să încep cu ultimele, în locul celor trei rugăciuni din tipicul Tainei, dintre care a doua este o dezlegare, se citește de multe ori dezlegarea cea mare din Molitfelnic, dezlegare foarte folositoare, ușurând povara păcatelor, a cărei importanță reiese din utilizarea ei în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse ca premergătoare împărtășirii credincioșilor apropiați Bisericii, spovediți periodic și fără păcate opritoare de la Sf. Euharistie. Pericolul abuzului se manifestă și la dânșii, iar în Biserica noastră nu se îngăduie citirea ei în acest scop, dar credincioșii o solicită, simțindu-i folosul duhovnicesc, atât cei fervenți, cât și cei nepregătiți încă pentru Spovedanie și schimbarea vieții. Dacă în timpul mărturisirii se constată nevoia, după aceasta se mai citesc și alte dezlegări.

Îndrumarea și descoperirea gândurilor sunt și trebuie să rămână strâns legate, deși credincioșii sunt mai interesați de prima și se îndeamnă greu la a doua. Ambele presupun o cunoaștere și aplecare constantă a preotului către antropologia pastorală. Părintele Arsenie Boca n-a apucat să o mai contureze, dar ea se poate decanta în timp pe suportul teologiei academice prin consistente lecturi din viețile sfinților, puzderia de paterice apărute, cu cât mai vechi, cu atât mai bune și din bogatele scrieri filocalice editate. Până la binecuvântatul moment al maturizării duhovnicești, anumite cazuri pot și trebuie înfățișate, chiar expediate, fără jenă și orgoliu profesional, părintelui duhovnicesc.

 

[1]Fenomen pe care îl sperăm cu toții pasager și pregătitor al unei epoci importante, ca odinioară în istoria poporului ales (I Rg. 3: 1 ”în zilele acelea cuvântul Domnului era rar și nici vedeniile nu erau dese”).

[2]I Cor. 10: 13. S-a ușurat accesul personal, telefonic sau prin scris la harul și învățătura marilor duhovnici.

[3]Rom. 5: 2-5; II Pt. 1: 4-8.

în ”Glasul Bisericii”, revistă trimestrială de cultură și spiritualitate ortodoxă a Protopopiatului Piatra Neamț, anul I(2012), nr. 4, p. 23.

Anunțuri

Despre Pr. George Ovidiu Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Liturgice și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s