Excesul de metodică

Nimic nou că excesul de metodă a pătruns și în Pedagogie și că nimeni nu are curajul să dezvolte capitolul charismă personală. Se consideră în general că pentru a evalua și urmări performanța cuiva este nevoie de elemente măsurabile, ori metodele, mijloacele, procedeele folosite de un dascăl se pot constitui în așa ceva. Delimitarea domeniilor de competență și corectitudinea politică fac să nu se poată evalua persoana sau personalitatea profesorului, nivelul de charismă personală, pentru așa ceva este nevoie de un etalon cu o scară pe care majoritatea celor care sunt chemați să o folosească nu o posedă, o ignoră sau contestă pur și simplu existența ei. Nivelul de interacțiune cu clasa este și el măsurat superficial, după simptome, deși poate există altfel de blocaje la nivelul copiilor sau chiar al educatorului. Nici vorbă de o antropologie unitară, la nivelul elevilor sau părinților nu mai vorbim, nici măcar profesorii nu o au, dar se tot vorbește despre cultivarea unei dezvoltări personale și sociale a elevului, într-o direcție nedeterminată, sau mă rog, la dispoziția actorilor din societate.

Nu sunt adeptul improvizației, deși recunosc rolul ei în doze rezonabile, însă excesul de metodică ucide, și o face prin mâna inspectorului, metodistului, directorului, toți care evaluează pe bietul profesor care vrea și el să-și ia salarul, să-și ia gradele didactice și să supraviețuiască în sistem și în societate, și nu-l lasă să facă mai puțin și mai bun, să dezvolte frecvența de comunicare cu elevii, să lase ceva durabil în urmă. Mă bucur să văd în ultima vreme că se mai triază toate proiectele cu care își umflă unii punctajul, că se urmărește succesul la clasă, deși hârțoagele încă ne sufocă.

Este de datoria celor care au o funcție, de la coordonator de catedră, ori arie curiculară, până la ministru, să îmblânzească sistemul până se schimbă legea, să trateze echilibrat toate hârtiile intempestive care se cer completate pentru nu-știu-ce situație sau eliberare de răspundere, să salveze ceea ce regulile înăbușă, în același timp nelăsând pe nimeni să bagatelizeze procesul de învățământ, să profite că cineva este mai aerisit și posedă o mai mare amplitudine intelectuală.

Sunt anumite reguli care dacă nu se respectă, procesul de învățământ intră sub umbra amatorismului, improvizației, superficialității. Începând cu o schiță de lecție, cu câteva minute dedicate lecțiilor de a doua zi, continuând cu activitatea în catedră, apoi la nivel de școală și în afara ei, există un echilibru volatil între reguli și regulamente, pe de o parte, cu răspunderea ce apasă asupra actorilor implicați, și decizia personală a celor implicați. Cum aplicăm regulile, calitatea personală a celor care prezidează întrunirile și ședințele, cum lăsăm spațiu de manevră fiecărui profesor, cum a ajuns cineva inspector, metodist, responsabil de catedră, cât te sprijină direcorul, cât spațiu de manevră îți lasă, cât de dedicat este cineva funcției, salarului, punctajului și cât slujirii didactice, sunt tot atâtea chestiuni delicate.

Nu renunț să cred că după pilda lui Dumnezeu întrupat, și metoda-calea, și valoarea-principiile, și existența-viața, locuiesc în persoane, și persoanele nu se judecă după lege, ci după model, după alte persoane, deoarece purtăm chipul lui Dumnezeu. Oricâtă pedagogie citim, ajungem la inevitabila problemă a rețetei proprii, a ceea ce ni se potrivește nouă, elevilor, părinților, a iubirii de oameni și de slujirie pedagogică, motivație ce nu se cumpără cu salar mai mare, după noua lege a salarizării unice în sistemul de stat. Ne raportăm la cei care ne-au îndrumat să fim profesori mai buni, la duhovnicul nostru și la modelul sfinților, dacă vrem să îndrumăm eficient, și cu metodă, și cu mijloace, și cu iubire. Închei aici, pentru că dă idealismul pe-afară.

Biserica Ortodoxă este chemată să scrie o Pedagogie creștină, pe baza experienței sale în îndrumarea și creșterea persoanei până la statura omului desăvârșit, profitând și de implicarea și interacțiunea cu sistemul de învățământ patronat de Stat, și asta până ce vin vreo câțiva oameni de știință cu vreo filozofie suficient de bine încropită ca să seducă clasa politică și să o tenteze a elimina toate celelalte antropologii din sistem, cu legea într-o mână și mijloacele ei de tentație ori presiune în alta. De asemenea, tot ea este chemată să descopere, să recupereze și să crescă pe toți credincioșii ei din această zonă de interes pentru ca Pedagogia creștină să poată fi și pusă în practică. În special în a doua chestiune văd cele mai multe probleme și piedici, scopul fiind ca omul să fie mult deasupra normei, nu să se chinuie să o atingă ori să disimuleze că o face.

Cu scrisul Pedagogiei nu văd prea multe probleme, la principii generoase ne pricepem, greu va fi cu oamenii. Cum antrenezi și teologi, și profesori creștini din toate celelalte discipline, să se cunoască pe sine, să manevreze spontan și echilibrat antropologia creștină, să facă risipă de atenție și dragoste la ore, fără să se epuizeze psihic, ci din contră (problema deja se pune de profani în anumite domenii, ca îngrijirea paleativă sau psihoterapia)? de unde scoți formatorii și duhovnicii care să o facă?! Biserica poate face acest lucru, atât cu personalul existent, cât și cu cel în formare, prezentă și viitoare, dacă este dispusă, prin ierarhie, în bună parte pe banii Statului (încă finanțează învățământul teologic!) dacă își pune problema unei reforme profunde și începe atît un proces de recrutare și formare personal, care măcar la nivelul ierarhic 1 (consilier, protopop, stareț, director) și 2 (inspector, profesor, preot duhovnic) să nu facă rabat la calitate. Puținele resurse fianciare ale Bisericii se cer direcționate rapid spre zonele și persoanele unde lucrurile se dezvoltă, și cât mai exponențial, altfel pierdem definitiv și ireversibil momentul în care am putea întoarce mersul lucrurilor.

Absolvenții de Seminar și Facultate de Teologie trebuie să răspundă nevoilor Bisericii sau să nu mai ajungă să absolve. Părinții să fie cooptați în educația copiilor, chiar și părinții de studenți/studente de la Teologie. Profesorii să poată îndruma ce are nevoie Biserica, dacă nu să se înnoiască sau să lase pe alții. În același timp, să nu fie nevoiți să se gândească cu ce cumpără cele necesare acasă, ori dacă la un moment dat, nu va trebui să croiască ”foi de cort”. Directorii, protopopii, consilierii, inspectorii, să fie unul și unul, să devină, sau să lase pe alții. Se adaugă condiția de mai sus, de la profesori. Un mănunchi de oameni de calitate pot schimba totul, schimba pe alții, demara un curent de înnoire, exact ceea ce și-ar fi dorit părinți ca Arsenie Boca ori Justin Pârvu. Biserica, prin ierarhi, poate porni această lucrare, sau rămâne la decizia și puterea fiecărui actor implicat, profesor, director, inspector, duhovnic, stareț, să facă ceva, cât poate, în pătrățica lui.

Anunțuri

Despre Pr. George Ovidiu Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Pedagogie și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s