Contribuția anuală

Contribuția anuală a credincioșilor – benevolă și necesară

Considerații pe baza textelor biblice –

Credincioșii noștri ortodocși sunt obișnuiți – mai degrabă la țară decât la oraș – să plătească o contribuție anuală în folosul Bisericii de care aparțin. Aceasta se hotărăște de către Adunarea parohială, la propunerea Consiliului parohial și este benevolă.

Contribuția ortodoxă nu se adună direct de stat ca un procent din salariul credinciosului, ca în alte țări, nici nu se calculează ca o zeciuială din venitul net al familiei, ca la alte culte, și nici nu este indicat să se procedeze astfel.

Pe lângă această contribuție, considerată de fiecare, după socotința și priceperea sa, ca un minim necesar din partea familiei sale pentru cheltuielile Bisericii, ori ca un impozit bisericesc, după modelul celui laic, ortodocșii noștri sunt obișnuiți să mai ofere Bisericii bani, produse ori să presteze activități voluntare în folosul ei. În mintea lor există această distincție clară între contribuție, privită ca o datorie de conștiință și bun simț, și celelalte daruri pe care le fac Bisericii și preotului slujitor, numite donații sau ofrande. Ei consideră o rușine, o necuviință să vină la Biserică fără să dea ceva, să beneficieze de un serviciu religios fără să contribuie cu ceva, fie și o lumânare, să nu dea preotului cât de puțin pentru ”osteneala” de a-i fi ajutat sau călcat pragul (despre ”normalitatea” acestor practici în alt articol). Pe de altă parte, se observă mulți credincioși care nu frecventează biserica, dar plătesc conștiincioși contribuția. Prima categorie ascultă de îndemnul Legii să nu te înfățișezi înaintea Domnului cu mâna goală (Ieș. 23: 15; 34: 20), iar în nedorite cazuri extreme, preferă să nu vină deloc la biserică dacă nu au un ban în buzunar de lumânare și pomelnic, deși aceeași Lege stipulează că Dumnezeu preferă chiar jertfele și ofrandele duhovnicești, adică rugăciunea, cântarea, virtuțile noastre (Ps. 49: 9,11,15-16). A doua categorie nu așteaptă, cred, decât un impuls pentru a se apropia de biserică așa cum trebuie.

Convingându-mă de-a lungul anilor că Biserica Ortodoxă păstrează multe comori de tradiție, și încă în mare parte corect, în ciuda puținătății celor care le cunosc înțelesul, am dorit și eu să văd care este fundamentul dumnezeiesc al acestei stări de fapt și iată concluziile – nu le consider finale – pe care le propun.

În ciuda faptului că fiecare familie are posibilitățile ei, contribuția este fixă (undeva între 30 și 50 de lei) și nu se poate da nici mai puțin, dar nici mai mult. Rădăcinile acestui fapt se găsesc în istoria vechiului popor ales, acum 3400 de ani, când Dumnezeu cere, cu prilejul fiecărui recensământ efectuat în popor, ca fiecare bărbat de la douăzeci de ani în sus să plătească o răscumpărare fixă, de jumătate de șekel (13-21 lei noi, socotit la prețul actual pentru argintul pur). Nici săracul nu avea voie să dea mai puțin, nici bogatul mai mult (Ieș. 30: 15). Banii se foloseau integral pentru lăcașul sfânt (pe atunci Cortul Sfânt) și cine nu plătea trebuia să se aștepte la pedeapsa lui Dumnezeu (Ieșire 30: 11-16). Ulterior, jumătatea de șekel (măsuri alternative: cinci ghere, doi dinari, două drahme sau jumătate de statir) s-a transformat într-o contribuție pe care fiecare evreu o plătea pentru ca templul să aibă de unde achiziționa tot ce trebuie pentru jertfele din cursul unui an întreg. Contribuția se plătea în Luna Adar (ultima lună a  anului religios), ca începând cu luna Nisan, să se folosească jertfe achiziționate din contribuția nouă. Cine nu plătea un an, trebuia să recupereze în anii următori. Exista de asemenea prevederea de a se da un pic peste demișekel, pentru a-l feri de devalorizare.

Sf. Petru este întrebat de cei care strângeau această contribuție dacă Învățătorul Hristos nu plătește și El această sumă (pe atunci două drahme), și pescuind după indicațiile Mântuitorului, găsește în stomacul unui pește un statir, care acoperea contribuția și pentru el, și pentru Domnul Iisus Hristos (Matei 17: 24-27). Ulterior, Sf. Pavel reclama că în cazul Sf. Petru, credincioșii contribuiau pentru întreținerea lui, iar pentru sine și Sf. Barnaba, aceasta nu se întâmpla și se încălca astfel porunca lui Dumnezeu (I Corinteni cap. 9). Aceasta se datora faptului că în jurul Sf. Petru gravitau mai mulți credincioși proveniți dintre evrei, obișnuiți din familie să contribuie pentru întreținerea lăcașului și personalului de cult, pe când în jurul Sf. Pavel, majoritatea creștinilor proveneau dintre păgâni. Cei mai generoși cu Sf. Pavel au fost mereu filipenii, iar cei mai problematici – corintenii.

Pe lângă această contribuție, evreul era îndemnat să nu fie văzut înaintea feței lui Dumnezeu cu mâna goală (Ieșire 23: 15; 34: 20) și să aducă din primele roade ale pământului, din primii pui ai animalelor sale domestice de a căror lână sau lapte se folosea, și orice altfel de jertfe curate, fără prihană, inclusiv țesături sau bani, de bunăvoie. Sf. Pavel îndemna de asemenea ca strângerea de ajutoare pentru săraci să se facă din inimă, de la fiecare credincios, cu încredințarea că pe de o parte nimeni nu va sărăci, pe de alta că va culege multiple roade în plan duhovnicesc (II Corinteni cap. 8 și 9). Cu alte cuvinte, pe lângă ceea ce era considerat o datorie, se încuraja, cu precizări și exemple, și ce să se mai dăruiască pe lângă contribuție.

Când Mântuitorul spune Sf. Petru, în citatul menționat mai sus, că Dumnezeu nu strânge contribuții de la fii, ci de la slujitori, abrogă sistemul contribuției obligatorii, deoarece în creștinism suntem toți fii ai lui Dumnezeu, prieteni și frați ai Fiului Său Unul-Născut (Ioan 15: 15; Romani 8: 16; Evrei 2: 11). De altfel, Sf. Petru plătește, pentru a nu da prilej de sminteală asupra Învățătorului, doar dajdia pentru ei doi.

Dacă Sf. Pavel amintește despre datoria de a se contribui pentru întreținerea Apostolilor ca aceștia să se concentreze pe slujirea lor, dar nu impune, nu amintește vreo pedeapsă divină sau administrativă, înseamnă că el face apel la o normalitate, la o regulă, dar nu o fundamentează pe sentimentul datoriei, ci pe conștiință, pe dragostea față de cei care lucrează în ogorul Bisericii. De altfel, el cere mereu credincioșilor să-și deschidă și lărgească inima și să nu îndurereze pe păstorii lor care priveghează asupra sufletelor lor și dau seamă pentru ele, căci aceasta ar face nelucrător harul pentru cei care s-ar comporta astfel (II Corinteni 6: 11-13; Evrei 13: 16-17).

A beneficia de harul și strădania cuiva, care te-a născut pentru Evanghelie, și în schimb a-l judeca sau lăsa să se descurce cum poate, afectează cea mai cuprinzătoare virtute, dragostea, și prin aceasta frânează progresul duhovnicesc, după cum mărturisesc părinții filocalici. Cu alte cuvinte, Sf. Pavel nu era îngrijorat de partea materială – frică și grijă păcătoase, după cum le denunța Sf. Simeon Noul Teolog – mai ales că pentru el a munci pe lângă a evangheliza constituia o virtute, ceva în plus față de datoria de a propovădui ca apostol chemat de Domnul la aceasta (I Cor. 9: 15-19). El era conștient că a nu avea dragoste creștinească frânează progresul duhovnicesc, ca atare atrage atenția corintenilor, dar de îndemnat, îi îndeamnă în altă direcție să-și arate dragostea, contribuind la ajutorarea fraților din Țara Sfântă aflați în mare nevoie prin organizarea unei colecte, în care să nu se arate mai prejos de darnicii lor frați filipeni (I Cor. 16: 1-4; II Cor. cap. 8 și 9).

Așadar, sistemul actual ce prevede o contribuție necesară, fixă, dar benevolă, pe lângă care se aduc de credincioși multiple și felurite alte daruri, este pe deplin normal și justificat. Nici un ortodox nu poate ignora, după cuvântul Sf. Pavel, îndemnul conștiinței de a plăti contribuția și de a fi cât mai darnic cu lăcașul de cult, slujitorii și rugătorii acestuia, dacă nu vrea să se trezească la un moment dat că rugăciunile nu-i sunt ascultate și strădaniile sale duhovnicești se împotmolesc înainte de a atinge iluminarea, nepătimirea, sau alte stări duhovnicești mai înalte.

Ar mai fi multe de spus, mai ales dacă am intra pe terenul spuselor Sfinților Părinți în privința acestui subiect, dar socotesc suficientă această expunere sintetică pentru a arăta cât de tradițională și biblică este actuala concepție și practică a Bisericii în privința a ceea ce credincioșii oferă pentru casa Domnului.

Câteva consecințe de ordin practic:

Prevederea din Statutul Bisericii Ortodoxe Române care consideră contribuția benevolă, dar necesară, se justifică pe deplin. Nu trebuie să ne lăsăm antrenați de alte modele doar pentru că ele par funcțional mai bune. Dragostea nu e bine a se suplini prin dreptate, ea toate le rabdă și le nădăjduiește, fără să cadă vreodată.

Benevol nu înseamnă nici opțional, nici facultativ, nici măcar nu face parte, ca noțiune, din sfera ultimelor două. Se pune accentul pe dispoziția sufletească, nu pe prevederea/obligația juridică.

Nici un preot nu poate condiționa oficierea unei slujbe de plata contribuției, chiar dacă este evident că lipsa acestor bani a dus la mai mici sau mai mari dereglări în segmentul financiar al parohiei sale. (În Parohia mea, 2% dintre familii plătesc cei 30 de lei pe familie stabiliți de Consiliul Parohial și în afară de un afiș în biserică, nimănui nu s-a impus ori reproșat nimic).

Nu putem anula Contribuția pe principiul că dacă tot e benevolă, nu o mai plătește nimeni. Bunăvoința este sângele Bisericii, dacă ne gândim că ”har” din limba greacă se traduce literal tocmai cu ”bunăvoință”.

Nu putem face exces de zel și să o anulăm ca să rămână doar ceea ce se aduce ca dar la biserică. Dragostea trebuie să rămână întru adevăr, nu dulceagă sau haotică. Prin Contribuție, se conștientizează credincioșii care este minimul necesar din partea fiecărei familii pentru ca Parohia să subziste. Ea se calculează ca și cum toate familiile ar plăti-o, chiar dacă în realitate nu este așa. Peste an, dragostea prisositoare a celor puțini acoperă negrija multora.

Chiar dacă rămâne vulnerabil și la mila credincioșilor, preotul își va continua misiunea și slujirea, conștient că judecata nu a fost dată lui, nici mijloacele punitive și de constrângere. Încă de la început, înaintea lui vor sta cuvintele Sf. Pavel care se arăta conștient că se face tuturor toate ca să dobândească măcar pe unii, că iubește mult așteptându-se a fi iubit puțin, că suferă durerile facerii până se șlefuiește chipul lui Dumnezeu în credincios. Preot care să nu fie pe Cruce, după cum spunea și Părintele Arsenie Boca, nu există. Are voie să se amărască, să sufere, să se tulbure, și acestea cu măsură, poate să mai atragă atenția asupra nefirescului situației în care se află, dar atât.

Contribuțiile obligatorii, hotărâte cu titlu extraordinar de Adunarea Parohială, pot întâmpina opoziția acelor ”credincioși” care nu înțeleg că Biserica are disciplina ei și care sunt poate prea fuduli să ceară aprobarea preotului să nu o plătească, ba chiar pot face scandal public, apelând la presă, în rândurile căreia se găsesc întotdeauna jurnaliști ”binevoitori” la adresa Bisericii. În funcție de sprijinul pe care îl are preotul în parohie, poate merge mai departe cu colectarea ei sau poate abandona proiectul. Oricum, obligatoriul nu înseamnă că se exclude benevolul, așa că vorbim doar de un cuvânt mai tare care indică gravitatea situației. Ceea ce trebuie să aibă preotul grijă este ca această contribuție să nu fie doar împărțirea sumei necesare la numărul de familii din parohie, ci să țină seama și de posibilitățile financiare ale credincioșilor, împărțind eventual contribuția în rate care să se încaseze lunar, sau chiar la două și trei luni. Deasemenea, contribuția extraordinară să fie generată de o situație extraordinară, gen incendiu, acoperiș spart, ș.a. (la țară, într-o parohie mare parte de pensionari, nu sunt probleme dacă în jumătate de an se adună 2-300 de lei de la câteva sute de familii – trei respectiv cinci sute, am în vedere două cazuri concrete – dar la oraș, într-un cartier misionar, atipic și profetic ca al meu – detalii pe pagina de Facebook a parohiei – 100 de lei de familie pentru un gard care să ferească biserica de batjocura din jur a părut mult și dacă unii au vociferat în cuget sau prin vecini, s-a găsit unul care să dea peste singurul jurnalist din oraș certat cu Biserica și care în ignoranța lui a făcut uz de toate prejudecățile posibile la adresa Bisericii și preoților – cum ar fi aceea că preoții sunt toți niște oameni care își merită apelativul de blânzi și înțelepți doar dacă sunt niște inofensivi papă-lapte – și am abandonat proiectul, iar gardul se face acum, după 2 ani, mai sărăcuț, dar se face).

Dacă o parohie misionară de oraș abia rezistă prin contribuția benevolă și prin prinoasele a 2% din enoriași, este un centru local de permanență, asigură minimul și chiar mai mult decât minimul necesar, dar nu i se poate cere mai mult, ea se luptă să supraviețuiască.

O parohie modestă de oraș abia acoperă întreținerea preotului și a cântărețului, stimularea minimală a paraclisierului și efectuarea de ocazionale acte de filantropie.

La oraș, parohiile mai mari subzistă prin contribuția și prinoasele a 10-15% din enoriași. Aceasta înseamnă că se pot întreține decent doi preoți, doi cântăreți, 1-2 oameni de serviciu și stimula câțiva ajutători ocazionali. Se poate întreține biserica, efectua reparațiile curente, mici investiții pe termen scurt sau mari investiții pe termen lung și foarte lung, se pot efectua mici, dar constante acte de caritate de care să beneficieze în mod regulat 5-10 familii și ocazional mai multe, plăti debitele către instituțiile ierarhic superioare, abonamentele minimale la publicațiile de profil locale și naționale și atât. Și aici, dacă se înregistrează niște venituri, sunt multe cheltuieli. Nu toți din cei 10-15% plătesc contribuția, tot prinoasele (bănești și materiale) salvează situația. Personal, explic astfel de ce și parohiile mai mari, aparent lipsite de griji materiale, nu-și pot permite să ajute prea mult pe cele mai mici.

La țară, parohiile beneficiază de implicarea a între 10 și 60% dintre enoriași, care plătesc în procent destul de mare contribuția și oferă prinoase bisericii, dar sunt în majoritate pensionari cu venituri mici, nu se pot face prea multe. Sub 100 de familii, chiar și cu un cimitir în jurul lăcașului de cult, preotul abia se poate întreține și purta de grijă de menținerea (nu neapărat întreținerea) bisericii, nu poate angaja un cântăreț și nu poate ajuta material enoriașii decât ocazional, la marile sărbători și pomeniri de obște ale adormiților. Va trece prin situații penibile și fără o activitate conexă ori sprijinul familiei va avea multe de îndurat. La parohiile mai măricele, situația seamănă cu a celor modeste de oraș, poate cu excepția unei atmosfere mai tradiționale și liniștite. Sunt și câteva parohii, în satele mai mari și în care populația activă este mai numeroasă, în care situația este mai bună pentru preot, cântăreț și paraclisier, se poate întreține și înfrumuseța biserica, efectua mai numeroase acte de filantropie, dezvolta și un program catehetic cu tinerii, copiii enoriașilor, organiza un pelerinaj, o tabără, dar nimic foarte spectaculos, mai ales că o parohie de țară, cu cât ajunge mai bogată, cu atât enoriașii suferă de apucături și prejudecăți urbane, implicându-se mai puțin în viața Bisericii, nou-veniții în sat mai cu seamă.

Nu trebuie să ne mirăm, în atare condiții, că nu prea se pot ridica așezăminte social-filantropice, medicale, educaționale prea ușor și prea des, în ciuda retoricii frustrate și plină de prejudecăți a unor personaje publice, din contră, trebuie admirat ceea ce s-a făcut și se face, mai ales că fiecare episcopie face publice anual datele activității sale spirituale, culturale, educaționale, medicale și filantropice. Ne mirăm câți oameni bine pregătiți slujesc în atare condiții Biserica, în fiecare sat și cartier, cum se folosește fiecare perioadă de înflorire economică pentru a se restaura, înnoi și dezvolta infrastructura bisericească și cum în perioadele mai grele, ca aceasta, se fac eforturi pentru a se menține lucrurile și a menține un cât de lent progres, și știu ce vorbesc, am mereu date de pe teren. Nu am închis vreun spital sau azil, n-am redus numărul de meniuri la cantine, nu am concediat pe nimeni. Se fac multe, deși fondurile pentru astfel de activități, strânse nebenevol de instituțiile publice, nu dovedesc o atare prolificitate, și de la ele am aștepta, spitale, azile, școli, centre sociale, de zi și de noapte, și multe altele, și li se reproșează mult mai puțin vehement aceasta. La fel, bogații acestei țări, cu puține excepții, nu dovedesc nici pe departe că sunt antreprenori și investitori, factori sociali pozitivi, nu iubitori de averi și putere, de aceea ipocrizia și invidia tuturor înmulțitorilor de cuvinte ar trebui să fie mai evidentă în ochii credincioșilor. În ceea ce privește cultele neoprotestante, eficiența lor este mai mare, deși nici pe departe la nivelul anilor ’90 și 2000, deoarece au un sistem mai strict – nu neapărat mai creștinesc, după cum am arătat mai sus – de colectare a contribuțiior (cineva plătește până și pliantele distribuite gratis pe stradă, să știți) și în cadrul federațiilor evanghelice, luterane, baptiste, penticostale, etc., banii circulă mult mai mult și mai eficient din zonele mai bogate în cele mai sărace, unde moneda forte își arată valoarea.

 

Anunțuri

Despre Pr. George Ovidiu Chirița

Om, bărbat, creștin, soț, tată, preot și român
Acest articol a fost publicat în Administrație și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s