Text pliant Amănunte de viață curată (2)

Imagini pentru necuratie rituala

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

Amănunte de viață curată (2) (draft)

Există reguli de necurăție pentru bărbați?

Da. Dacă îi curge sânge sau îi supurează o rană, nu intră în biserică și nu ia anafură; nici femeia, de altfel, dacă se găsește într-o astfel de situație. Dacă bărbatul a avut o scurgere nocturnă din pricina gândurilor sau abuzului de mâncare și/sau băutură, trebuie să se spele, să se roage Domnului de iertare și o zi nu are voie să se împărtășească, dar merge la biserică și se comportă ca un creștin normal.

Sărutarea celui adormit dă o stare de necurăție?

Nu, această regulă aparține doar poporului evreu și Vechiului Legământ.

Putem merge la biserică dacă în seara precedentă ne-am împreunat ca soț și soție?

Da, însă pentru neînfrânare, nu vă puteți împărtăși în acea zi și vă va afecta și participarea duhovnicească la slujbă. Doar în cazul în care unul din soți trăiește ca un necredincios, dacă în mod repetat cei doi ajung să se împreuneze înainte de împărtășirea celui credincios, preotul poate da dezlegare în acest sens. În general, măcar în posturile mari, cel depărtat de Biserică înțelege totuși să îi permită celuilalt să atingă o stare potrivită împărtășirii, măcar pentru o săptămână-două. Restul se stabilește la Spovedanie.

Împreunarea trupească a soților dă o stare de necurăție?

Nu, dar se evită perioada lunară a femeii, din motivele teologice enunțate mai înainte, la care se adaugă canonisirea pentru neînfrânare, cu eventuale consecințe nefericite și asupra unor prunci concepuți în acest interval, după cum arată Scripturile.

Ce fac dacă soțul nici nu vrea copii, dar vrea mereu să se împreuneze cu mine și nu ține cont de posturi sau sărbători? Dar dacă nu-și asumă întreținerea familiei, însă nici nu se abține de la viața intimă?

În primul rând nu-l ajuți folosind mijloace anticoncepționale, îl lași pe el săși asume urmările poftei lui nestăpânite. Apoi, cauți să-l determini treptat să te respecte, pe tine și credința ta, lăsându-ți timp să te poți împărtăși și să te bucuri de marile sărbători. Îi explici că este un pogorământ pe care-l faci, care va avea un sfârșit, dacă nu încearcă să se maturizeze în manifestarea dragostei lui, depășind stadiul erotismului tineresc. Dacă după un interval de timp hotărât cu duhovnicul, și după multă rugăciune, nu se schimbă, poți să-l mai și amâni sau refuzi în anumite perioade și zile. Iar dacă de fapt se folosește de tine și trupul tău, ba chiar își bate joc de tine și de copii, procreând fără să și muncească pentru întreținerea familiei, ajungi treptat în stadiul de a suferi mucenicia certurilor și chiar a violenței, decât să mai rodești și să te întinezi fără nici o finalitate.

Se poate merge cu pantaloni la Biserică?

Teoretic, este interzis femeilor să poarte haine bărbătești și bărbaților să poarte haine femeiești. Când s-a dat această lege, hainele genurilor se deosebeau doar prin croială, lungime și podoabe. În aceste condiții, pantalonii, sau cămașa, ori cizmele, nu sunt exclusiv masculine, dar trebuie să avem grijă ca femeia să nu ajungă să poarte haine cu un pronunțat character bărbătesc, sau care o defeminizează, iar bărbații să evite obiceiuri cosmetice femeiești sau culori care au ajuns să fie asociate cu femininul, ca rozul. În privința acoperământului pentru păr, să nu uităm că femeia îl poartă cu un sens și simbolism anume, așa cum preoții poartă culion și monahii camilafcă. Este o mărturisire a feminității sale și a respectării locului și sensului ei pe pământ și în Biserică, mai ales în ochii lumii nevăzute, cum spune Sf. Pavel.

Ce mâncăruri necurate există?

Nu există mâncăruri necurate, doar cele de care ne ferim dintr-o jenă personală sau pentru a ne înfrâna și posti, după cuvântul Sf. Vasile. Singura prevedere apostolică rămasă, confirmată ulterior de sinoadele ecumenice, se referă la interzicerea consumului de sânge sau de animal al cărui sânge nu a fost vărsat, la sacrificare, de pildă animale sugrumate, ori înecate, ori găsite moarte pe camp, sau a cărnii care păstrează încă sânge în ea, pe același principiu, al exclusivității sângelui Domnului în Biserică.

Ce facem când s-a spurcat făina, mierea, o fântână sau altceva?

Partea afectată se aruncă, restul se sfințește de preot. Dacă a putrezit o vietate în vas și au apărut viermi, ori s-a afectat întreg produsul, conținutul se aruncă integral. Vasul se sfințește și se reutili-zează. Din fântâna spurcată, după curățire, se scot 40 de găleți de apă, preotul toarnă agheasmă mare în ea și o resfințește. Prin aceste slujbe are loc liniștirea conștiinței scrupuloase pentru ca lucrurile să poată fi refolosite și se cheamă protecția divină asupra credincioșilor. Făina astfel afectată, însă, nu se va mai folosi pentru prescuri.

Dacă la biserică se aduce o singură jertfă, a lui Hristos, ce caută jertfele credincioșilor?

Una este starea de jertfă care se aseamănă și se suprapune cu a Domnului Hristos și altceva jertfirea unor bunuri sau chiar unele fapte jertfelnice săvârșite în biserică, pentru binele aproapelui. În plus, la altar se aduc doar materii pentru jertfă, gen făină, vin, untdelemn, tămâie, cărbune, obiecte de cult folosite la jertfă, precum seturi de Sf. Vase, ori veșminte liturgice. Pomenirile se fac în pridvor, considerat o anexă a bisericii, și la fel orice daruri aducem la biserică, normal se lasă acolo. Faptul că vedem colive de mulțumire în față, la icoana Maicii Domnului, se datorează lipsei de iubire a credincioșilor, care pleacă după slujbă, fără să participe la bucuria familiei respective, și care nu mai are cui împărți bunătățile. La mănăstiri, slujba de mulțumire se face în spatele bisericii, și dacă nu mai sunt credincioși de față, totul se împarte la trapeză celor care stau la masă. La fel, mai pot apărea probleme la bisericile cu un pridvor foarte mic, în care pomenirile se săvârșesc în pronaos. Când există casă praznicală, pomenirea morților sau slujba de mulțumire se pot face acolo.

Se înmulțește agheasma mare?

Agheasma nu se diluează, harul dat nu poate scădea în concentrație. Nici nu se înmulțește în sensul că dacă turnăm apă în ea, mică sau mare, o facem toată agheasmă, doar că agheasma ajunge în legătură cu fiecare moleculă de apă. Turnăm apă dintr-o necesitate de moment, pentru a o putea folosi mai mult sau da la mai mulți credincioși care nu vor ajunge de Bobotează la biserică, de exemplu. Credincioșii o consumă cu aceeași evlavie și efect ca și cum ar fi toată agheasmă. La fel, când împărtășim mai mulți copii sau un bolnav, la domiciliul lui, punem peste părticica de Împărtășanie, care deja a fost îmbibată în Sângele Domului înainte de a fi uscată, niște vin curat, pentru a păstra simbolismul celor două elemente, pâine și vin, și tratăm tot vinul respectiv ca împărtășanie nu că am fi înmulțit-o, ci pentru că sângele din părticică ajunge în tot vinul. Sfințirea firii apelor la Bobotează nu echivalează cu prefa-cerea lor în agheasmă mare.

Se poate stropi cu agheasmă în baie?

Da, după ce s-a făcut curățenie în ea. Și acolo poate lucre puterea celui rău. Din eleganță, preotul stropește adesea spre tavanul băii.

Putem primi transfuzie, transplant? Sau oferi sânge ori un organ de-al nostru?

Putem primi și oferi sânge, precum și țesuturi și organe care nu ne pun viața în pericol, sau de care avem două funcționale, precum un rinichi. Celelalte organe sunt problematice din cauza felului în care se definește moartea în lumea medicală și în industria transplantului.

Biserica nu binecuvintează în nici un fel doi oameni de credințe diferite care trăiesc împreună, dacă aceștia își doresc și o cer?

Este normal, chiar dacă nu sunt amândoi ortodocși, sau poate niciunul, dar s-au căsătorit civil, să nu-i trimitem nemângâiați, dar nici să apelăm la false soluții precum cununia mixtă. Mai potrivită ar fi o rugăciune prin care să se ceară de la Dumnezeu iertare, mângâiere, harul de a progresa în iubirea unuia către altul și către Dumnezeu până la a se uni deplin înaintea Lui, în Biserica Sa.

Este păcat să trecem prin fața Sfintelor Uși, ori prin alte locuri din biserică?

Da, din cauza simbolismului, sensului acestor locuri. Ne închinăm la icoane într-o anumită ordine (care nu este neapărat aceeași dacă mergem în Grecia, de exemplu), nu trecem prin fața Sfintelor Uși ale Altarului decât la împărtășire, în rest ocolim prin dreapta sau prin stânga, sau ne oprim din închinare dacă preotul cădește sau face anumite gesturi liturgice lângă ori în fața noastră. Femeile nu intră în altar, decât eventual o dată, după Botez, și atunci prin spatele Sfintei Mese, ca simbol al intrării în împărăția cerurilor. Sfintele Uși simbolizează ușile cerești și deschiderea lor— deschiderea și contemplarea tronului dumnezeiesc. Nu e păcat dacă un copil mic, din neștiință, ignoră aceste sensuri, dar părinții trebuie să-l educe și să-i explice.

Pr. George Ovidiu Chirița

 

Publicat în Liturgice, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , , , | 4 comentarii

Text pliant Amănunte de viață curată (1)

Imagini pentru viață curată in biserica

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

Amănunte de viață curată (1) (draft)

La ce se referă necurăția în Biserica Ortodoxă?

Este o stare de nepotrivire, inadecvare, neconformitate, nedeplinătate, determinând o jenă, o frică pe care o simte omul când o stare duhovnicească ori trupească a sa intră în conflict ori nu se potrivește cu viața lui unită cu Dumnezeu, în Biserică. În general, păcatele și greșelile ne întinează. În special, există și niște reguli de amănunt, multe legate de sânge.

Nu au fost toate normele de curăție rituală abolite de Mântuitorul?

Unele da, altele transferate în domeniul vieții duhovnicești. Nu toți oamenii au putut primi deplin această libertate. Sângele a rămas cu un statut special: Sf. Împărtășanie este singura în cadrul căreia, din motive sfinte și sfințitoare, creștinul consumă carnea și sângele Domnului Iisus, Care se jertfește mereu la fiecare Sf. Liturghie. În rest, consumul de sânge, sub orice formă, este interzis, singurul cu care devenim consângeni și a Cărui viață o primim în lăuntrul nostru rămâne Hristos. Orice stare de jertfă personală a cuiva cu o scurgere de sânge reprezintă o stare de nedeplinătate, necurăție, și nu trebuie să se suprapună peste această jertfă, de aceea evităm să intrăm în biserică. Această concepție educă scrupulozitatea uneori exagerată a unora, îndrumând-o spre un sens superior al stării de necurăție, și mulțumește și pe cei dispuși să treacă peste orice prejudecăți legate de sânge, oferindu-le o explicație duhovnicească pentru supunerea la micile interdicții care îi țin departe de biserică în anumite zile. Pravila de la Govora, la pagina 117, spune: ”toată facerea lui Dumnezeu iaste bună și nemică nu e de lepădare, ce noi mai multu pentru curăția și pentru adunarea sfintei biserici și a leturghiei și a prieceștenii”. Ideea rămâne aceea de a limita la maxim cazurile în care omul să se simtă necurat și de a înțelege că în anumite situații, preotul are puterea, prin rugăciune, să aducă pe un credincios în stare de curăție și compatibilitate cu biserica și chiar Împărtășania.

Starea de necurăție trupească mă desparte de Dumnezeu?

Nu, faptul că țin seama de anumite nepotriviri mă unește și mai profund cu El. Să am grijă numai, nici să caut stări de necurăție unde nu există, crezând că sunt mai fin în relația cu Domnul, nici să fiu ultraliberal și lipsit de prejudecăți, trecând peste anumite lucruri demne de luat în considerare. Faptul că o săptămână cineva nu se împărtășește, nu duce la o scădere a relației harice cu Hristos, atâta vreme cât nu-i din neglijență ori păcat. În plus, să nu uităm că o necurăție trupească nu are consecințe și sens duhovnicesc decât atunci când sângele omului se întâlnește în biserică cu sângele Mântuitorului.

Ce fac acasă în stare de necurăție?

De toate, doar că e bine să nu iei anafură. Aceasta provine din prescurile folosite la Proscomidie și odinioară nici nu se ducea acasă, ci se consuma la biserică. Poți aprinde candela, lua agheasmă, tămâia și stropi cu agheasmă prin casă, te poți unge cu untdelemn de la Sf. Maslu, săruta Crucea și icoanele. Evident, dacă nu te lasă conștiința, sau cineva din casă nu crede că ar trebui să-ți permiți acestea, se recomandă să eviți să smintești cu libertatea ta scrupulozitatea unei rude.

Dacă la biserică se face altă slujbă decât Sf. Liturghie, se poate merge?

Nu, deoarece biserica este locașul în care se săvâr-șește Sf. Liturghie și Sf. Împărtășanie se găsește mereu în Sf. Chivot, pe Sf. Masă, în Sf. Altar.

Dacă merg undeva și sunt pe ciclu, pot ajuta la un praznic, sau sta la o slujbă făcută în casă?

Da, dacă rudele nu au alte mentalități privitoare la curăție și necurăție. Dacă vezi că se împiedică de anumite concepții luate de cine știe unde, ca să nu smintești, taci și te comporți și tu după acelea, convinsă că Dumnezeu vede și nu te lipsește de har.

Dacă sunt la biserică și-mi vin problemele, ce fac?

Faci semnul Sf. Cruci și pleci imediat acasă, unde citești niște rugăciuni din carte.

Dacă mă aflu într-un pelerinaj?

Cel mai simplu este să nu intri în biserici. Dacă însă arzi să săruți o icoană ori niște Sf. Moaște ale unui sfânt, din cauza unei probleme grave, poți cere unui părinte să-ți citească o molitfă de curățire și apoi să intri. Dacă nu găsești înțelegere, să ai credință că și de lângă zidul bisericii dacă te rogi sfântului, vei primi harul dorit.

Mai sunt alte reguli despre perioada lunară a femeii sau despre sânge?

Da. În afară de pericolul morții, femeia catehumenă așteaptă să depășească perioada lunară pentru a primi Botezul și Mirungerea, mai ales că după acestea ar trebui să se și împărtășească, și că respectivele Taine erau legate în vechime de săvârșirea Sf. Liturghii. La fel și în cazul participării la celelalte Sfinte Taine. Cununia se amână dacă în ziua respectivă mireasa ori nașa sunt pe ciclu. Din cauza rezervării cu multă vreme înainte a localului pentru cumetrie ori nuntă, credincioșii solicită de multe ori dezlegare în aceste cazuri. Dacă la Botez e mai simplu, localuri pentru petreceri mai restrânse găsindu-se ușor, la Cununie, deși preotul nu poate fi obligat cu nimic, s-ar putea da dezlegare. Ca orice iconomie, trebuie observat neapărat dacă mirii și/sau nașii sunt credincioși, practicanți, apreciind cum se cuvine o astfel de dezlegare. Dacă o tratează ca pe o formalitate la latitudinea preotului, poate s-ar indica verticalitate deplină în astfel de cazuri. Sf. Maslu nu se poate refuza nici unei femei în prag de operație, sau chinuită de o suferință ori patimă, dar să se săvârșească acasă ori în salonul de spital. Dacă ne curge sânge din nas sau din dinți, așteptăm să se potolească deplin înainte de a intra în biserică. În afară de mare nevoie, nu donăm sânge în ziua în care ne-am împărtășit; nu că am da Împărtășania  unui necunoscut prin aceasta, ci tot pentru a respecta exclusivitatea curgerii și dăruirii sângelui lui Hristos în această zi. Glava 246 a Pravilei de la Târgoviște afirmă că biserica nu se spurcă de la sânge vărsat cu dreptate, și dă exemplu uciderea în legitimă apărare, ci de la sânge vărsat cu nedreptate și cu năpastă. Chiar dacă nu au trecut 40 de zile de la naștere, dacă e în pericol de moarte, femeia poate fi împărtășită, citindu-se înainte, dacă este timp, molitfa de curățire. Pruncul proaspăt botezat (și bineînțeles împărtășit) poate suge de la mamă chiar dacă aceasta se găsește în perioada lunară, nu se spurcă. Femeia de curând botezată, pe chezășia nașului, poate fi împărtășită, chiar dacă imediat după slujbă i-au venit problemele, dar numai o dată, unii precizează și că acasă, nu la biserică, după care va aștepta împlinirea timpului ei de curățire.

Ce face femeia în cele 40 de zile după naștere?

Orice în afară de a intra în biserică și lua anafură.

De ce familia își cere iertare de la Dumnezeu în cadrul molitfei de 8 zile?

Molitfa respective este pentru întărirea și protejarea trupească și sufletească a mămicii după naștere. Ne rugăm și pentru curățire, dar molitfa de 40 de zile consfințește curățirea femeii. Cererile de iertare sunt pentru faptul că au îndeplinit porunca de a crește și se înmulți din poftă trupească. Dacă pofta va conti-nua să fie baza tandreții dintre ei, dragostea lor va avea de suferit.

Când și cum se acordă pogorăminte?

Pentru cazurile care se pot prevedea, se întreabă din timp duhovnicul, care poate dezlega venirea la bise-rică în anumite situații. Pentru celelalte, credincioasa poate cere binecuvântarea preotului, așteptând în pridvor până la sosirea acestuia. În funcție de tipologia conștiinței sale, preotul îi poate da o binecuvântare simplă sau citi o molitfă de curățire. Să expunem și câteva cazuri particulare: Atunci când o fată/femeie a lipsit prea mult de la biserică din diverse motive ce țin de serviciu, boală sau familie, și arde să vină, și nici stând acasă nu ar putea din cauza acestei dorințe să se roage, poate cere dezlegare de la preot să vină la biserică. În acest caz, nu va sta lipită de peretele din spate, arătând celorlalți situația sa particulară, ci se va amesteca în pronaos cu celelalte femei. La fel, dacă singurul cântăreț al parohiei este o doamnă, sau un număr semnificativ din membrele corului se întâmplă în această situație, punând în pericol bunul mers al slujbei, se dă dezlegare pentru participarea la slujbă. În anumite cazuri familiale delicate, când pentru o femeie/fată venirea la biserică reprezintă o scăpare dintr-un mediu violent sau viciat, se poate da dezlegare, de asemenea.

Pot intra repede în biserică să dau un pomelnic, dacă sunt pe ciclu?

Mai bine trimiți prin cineva, iar dacă nu ai pe cine, îl înmânezi unui credincios care intră în biserică, dar tu nu intri.

Dacă sunt pe ciclu și nu are cine-mi aduce pruncul la împărtășit, îl pot aduce eu până în pridvor?

Dacă nu l-ai mai adus de mult timp și te mustră conștiința, da, și de acolo te ajută un credincios. Dacă a fost împărtășit totuși în ultima lună ori 40 de zile, amână cu o săptămână.

Pot primi binecuvântarea preotului în zi de sărbătoare, dacă sunt pe ciclu?

Da, nu se spurcă părintele prin aceasta.

Pr. George-Ovidiu Chirița

 

Publicat în Liturgice, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , , , | 2 comentarii

Text pliant Despre curăție/necurăție

Imagini pentru curatie necuratie

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

Despre curăție/necurăție (draft)

Subiectul nu pare a fi tranșat în practica Bisericii. Ca de obicei, unii tind spre iconomie/pogorământ, alții spre acrivie/strictețe. Singurul plus pe care-l aduce acest pliant este o documentare mai amplă în izvoarele Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, fără a căuta neapărat fundamentarea unei anumite poziții preconcepute. După primirea binecuvântării duhovnicului, încerc să vă lămuresc și pe frățiile voastre.

Ce este necurăția/impuritatea?

Este o stare de inadecvare, nepotrivire, necuviintă, întinare, prihănire, murdărie. Când se referă la om, are un aspect igienic, trupesc, unul moral-duhovnicesc și unul privind relația cu alte făpturi, alți oameni, respectiv cu Dumnezeu. Te numești și esti considerat necurat, impur, când nu te găsești  într-o stare, într-o situație conformă, potrivită cu ceva, cu un standard de igienă, curățenie, puritate, nu te afli într-o normalitate, o deplinătate, există o lipsă ori ceva în plus, care strică, întinează, jenează, încurcă. Când ne spălăm, observăm că lepădăm murdăria trupească ce ne încurcă sensibil, deși nu cântărește cine știe ce, și folosim ceva să ne ajute și să ne protejeze împotriva adăugării altei murdării. Omul a observat de timpuriu că la fel te simti când te-ai întinat sufletește și s-a străduit să se curățească și să se mențină curat pe toate planurile, cât a putut.

Ce întinează pe creștin?

După definiția pe care am prezentat-o, multe. Orice păcat, orice greșeală, cât de mică, întinează. Slăbiciunea noastră are însă și o parte bună: ne ajută la păstrarea simțului realității, al limitelor noastre umane, la dobândirea smereniei și la creșterea intensității rugăciunii. Pentru că nimeni nu este desăvârșit, sfânt, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a ști ce este curat sau necurat, să nu exagerăm nici cu curățenia acolo unde nu e cazul, nici să nu considerăm păcatul nămol terapeutic. Dacă ne judecăm pe noi înșine, dacă ne examinăm și ne îngrijim cu atenție, ne vom curăți din ce în ce mai mult, iar dacă vom fi iubitori și milostivi, la judecată, sau de multe ori și înainte de ea, cum vedem în viețile sfinților, Dumnezeu se milostivește și ne curățește cu harul Său, ca să fim puri, neprihăniți și să dobândim fericirea veșnică.

Ce fel de necurăție este aceea care mă împiedică să merg la biserică și să mă ating de icoane, de anafură și de agheasmă?

Aici nu vorbim de starea creștinului care a primit canon la Taina Mărturisirii să stea în pridvor, sau la ușa bisericii, pentru anumite păcate săvârșite public și care au smintit comunitatea, iar el trebuie să conștientizeze că din această cauză nu mai este creștin adevărat  și că se cuvine să fie reprimit și reintegrat în rândul credincioșilor. Aici vorbim de anumite idei de curăție și necurăție moștenite din Legea lui Moise, în care prescripțiile referitoare la starea de curăție cultică și morală, mai ales a preoților, erau foarte multe și detaliate, iar mai pe urmă, rabinii și fariseii le-au înmulțit așa de tare, încât pe vremea Mântuitorului exista un adevărat hățiș de norme ca un credincios israelit să se păstreze curat, mai ales pe partea cultică, putând astfel să se apropie și să aducă jertfe lui Dumnezeu. Profeții au încercat de multe ori să arate că mai importantă este curăția morală, duhovnicească. Însuși Ioan Botezătorul nu aducea nimic nou prin botezul pocăinței, dar muta accentul pe partea sufletească prin mărturisirea păcatelor și pregătirea pentru venirea lui Mesia, iar poporul îl credea pentru că retragerea în pustiu se considera cea mai extremă atitudine de păstrare și cultivare a curăției. Până astăzi, rabinii au probleme în a înțelege și sistematiza prescripțiile mozaice despre curăție și necurăție, deoarece ele sunt nedepline și provizorii. Mântuitorul arată că tot ce considerăm noi curăție, neprihănire, se va raporta la El, ca nou templu în care ne adunăm și ne încorporăm toți, și că Duhul Sfânt oferă prin har starea de curăție, iar noi participăm la desăvârșirea curățirii prin fapte bune și virtuți. Mintea cunoscătoare, prin experiența ei de viață duhoniceas-că, decide curăția sau necurăția unei situații. Cea mai puțin experimentată se manifestă cu nesigu-ranță, scrupulozitate, chiar și când nu este necesară, iar cea întinată de păcat are tendința de a minimaliza sau liberaliza lucrurile. Toate prescrip-țiile Vechiului Testament cu privire la curăție și necurăție cultică au fost abolite, anulate, sau transferate în domeniul duhovnicesc din motivul arătat mai sus: Hristos este templul în care se aduce Însuși jertfă și se oferă credincioșilor. Prescripțiile morale au rămas. Împreună, ele  rezolvă situațiile de inadecvare, nepotrivire cu sfințenia lui Dumnezeu, de care vrem să ne împărtășim cât mai mult și mai des, neîncetat dacă se poate.

Atunci, de ce ne ferim de sânge și alte necurățenii, de ce femeile nu vin la biserică în anumite zile?

Biserica are o gândire exclusivistă: avem un Domn, o credință, un Botez, și doar în ea se primește Trupul și Sângele Mântuitorului, singurul trup și sânge care mântuiește, singurul pe care avem voie să-l mâncăm și să-l bem, deși sub chipul pâinii și al vinului pentru neputința omenească de a le consuma vizibile și crude, singurul care trebuie să curgă și să se se găsească în biserică. În plus, încă din prima generație de creștini, s-a observat că nu toți credincioșii, evrei sau păgâni, posedă o conștiință și o cunoștință suficient de matură încât să poată, în părtășie cu Duhul Sfânt, să se debaraseze de toate tradițiile și mentalitățile iudaice sau păgâne cu privire la curăție și necurăție, și în anumite situații aveau probleme de conștiință, probleme care îi împiedicau în viața duhovnicească, în primirea harului dumnezeiesc. De aceea, la Ierusalim, în anul 50, s-a hotărât ca totuși să se ferească toți creștinii proveniți dintre păgâni de produsele alimentare stropite cu sângele jertfelor păgâne, de animalele sugrumate, al căror sânge nu a fost vărsat, de orice hrană preparată cu sânge, iar evreii convertiți, dacă vor păzi doar acest minim, să aibă și ei conștiința liniștită. A fost un pas uriaș de la hățișul normelor din Legea Veche. Sf. Pavel arăta că aceste prescripții asigură pacea lăuntrică a creștinilor și că cei mai avansați duhovnicește le respectă și ei pentru a nu sminti pe frații lor întru Hristos. Toate prevederile canonice ulterioare întăresc aceste hotărâri, iar episcopii Bisericii, de-a lungul secolelor, mai pun rânduială și în alte cazuri particulare, apărute în situații concrete. Ei subliniază că aceste reguli despre curăție, legate de subiectul sângelui, în bună parte, nu țin de igienă—un aspect rezolvat în ultimele decenii—sau de a păstra niște rămășițe iudaice din Vechiul Testament, ci de nevoia duhovnicească de a păstra o exclusivitate, o distincție, o separație, de a nu amesteca starea personala de jertfă a femeii căreia îi curge o cantitate de sânge, sau a bărbatului cu o rană încă deschisă, cu a jertfei lui Hristos în  Biserică. Singurul sânge care curge și se gustă în biserică este al Mântuitorului, Care sălășluiește pururi în Biserica Sa ca Jertfă și Jertfitor, în fiecare mădular. Sf. Grigorie Dialogul, papa Romei, arată cel mai bine acest paradox: femeia care dorește, având o conștiință duhovnicească matură și liberă, să se împărtășească în perioada lunară, nu poate fi împiedicată cu vreun argument dogmatic, după cum am arătat mai înainte; dacă însă, uitându-se că această stare de nedeplinătate vine ca urmare a slăbiciunii firii afectate de păcatul lui Adam și al Evei, evită să se împărtășească, i se socotește o dovadă de evlavie și motiv de laudă pentru o atitudine de o și mai mare maturitate duhovnicească. Pe această linie de gândire, după încetarea stării sale de jertfă, o femeie se poate socoti mai aptă de împărtășanie, asemenea credinciosului care, după Botez sau Spovedanie, depășindu-și starea de slăbiciune și păcat, primește Trupul și Sângele Domnului. Această curgere de sânge reprezintă o stare de jertfă, de nedeplinătate amintind de Legea Veche, incompatibilă cu singura jertfă adusă în Biserica Noului Testament, aceea a Arhiereului nostru Iisus Hristos, așa că înțelegem jena creștinului care se simte necurat, nevrednic de Împărtășanie, datorită propriei stări de jertfă. Să nu uităm totuși că Biserica a dorit să limiteze la maxim aceste prescripții cu privire la curăție, nu să le amplifice.

Ce reguli de curăție trebuie așadar respectate?

Câtă vreme se găsește în stare de necurăție, femeia va rămâne acasă și se va ruga, convinsă că se află în unire cu Hristos și cu Biserica. După naștere, va aștepta împlinirea a 40 de zile, apoi va veni la bise-rică și i se va citi o molitfă de curăție înainte de a-și relua locul printre ceilalți credincioși. Bărbatul cu o rană care supurează, sângerează, ori cu un bandaj îmbibat cu sânge, nu poate veni la biserică. Asemenea și femeia care trece printr-o astfel de durere, până încetează sângerarea și schimbă fașa cu una curată. Moașele și orice alt personal medical ce a intrat în contact cu sânge, dacă simte că totuși are nevoie de o rugăciune sau binecuvântare înainte de a intra în biserică, o va solicita preo-tului și nu vor fi refuzați. Acasă, nu se poate lua anafură, datorită legăturii ei cu Împărtășania și faptului că odinioară aceasta nici nu se aducea acasă, în rest nu există interdicții de atingere și sărutare.

Se poate sta la slujbele de acasă, agheasmă, Sf. Maslu, pomenire sau altceva?

Da, iar dacă există sfială, preotul poate citi o molitfă care să înlăture orice nepotrivire între starea credinciosului și slujba respectivă. Dacă totuși credinciosul nu poate depăși sfiala, va fi înțeles, tratat cu blândețe, lămurit în această chestiune și așteptat să o poată accepta deplin. Dacă trebuie împărtășit, din pericol de moarte, preotul va citi o rugăciune de curățire și o va face, indiferent de curgerea de sânge care se manifestă.

Pr. George-Ovidiu Chirița

Publicat în Liturgice, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Text broșură Mic îndreptar de Spovedanie

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

Mic îndreptar de Spovedanie

Iubite frate, ori soră întru Hristos, mărturisirea păcatelor se face pentru că greșelile noastre ne împovărează, ne îmbolnăvesc, ne fac să ne simțim rău și nemulțumiți de noi înșine, ne întunecă mintea, ne sălbăticesc simțirile, sentimentele, ne slăbesc voința, ne despart de Dumnezeu și de Biserică, și ne trezim astfel lipsiți de har, de direcție, în conflict cu noi înșine și cu cei din jur.

Chiar dacă nu te-ai pregătit de Spovedanie, bine ai venit. Nu pleca acasă. Nu te rușina, nu pățești nimic, nu te judecă nimeni, aici te încurajăm să te judeci singur, iar noi te ajutăm.

Vorbește cu tine un pic înainte de a-ți veni rândul să te mărturisești. Spune cugetului tău să-i pară rău, atât de păcatele pe care le știi, și care îți stau în fața ochilor, și de cele pe care nu le știi. Spune-i să fie gata să găsească în ființa ta motivul pentru care ești în necazul în care te găsești acum. Să se plece, să lepede mândria, orice pretenții de a fi cocoloșit, luat cu binișorul, îndrumat pe nesimțite și fără dureri. Să nu mai dea vina pe alții, să nu mai caute atât ce vină au aceia pentru cum ai ajuns.

Pregătește-te să fii iubit și dojenit. Să ți se ofere ajutor și adevăr, medicament și dietă. Să ți se dea și să contribui și tu. Să luptăm la rugăciune pentru tine, dar și împreună cu tine. Să ne ostenim pentru tine și să te nevoiești și tu. Să fii primit în dragostea lui Dumnezeu, în rândul credincioșilor, dar să Îl primești și tu pe Dumnezeu și să vii în rândul credincioșilor, să intri în rândul oamenilor lui Dumnezeu.

Nu mai alerga la dumnezei străini: plăceri, bani, putere, ci rămâi la Dumnezeu Care pe Fiul Său L-a dat pentru Tine. Ține-te de patrafirul preotului care te dezleagă și te unește cu Dumnezeu și Biserica. Primește-l în inima, în viața, în familia, în casa ta, nu-l trata ca pe un prestator de servicii, nu-l lăsa să te ajute, iar tu să nu te ajuți deloc pe tine.

Hotărăște-te, oricât nu ai încredere în tine că o să reușești, să faci o revoluție, un miting în tine însuți, să vrei și să ceri o schimbare. Nu te despovăra numai de pietroaiele mai mari. Când ești murdar din cap până-n picioare, nu te speli numai pe mâini. Chiar dacă ai să începi cu ce te deranjează, mai dă jos un strat de păcate, deschide calea pentru viitoare întâlniri cu duhovnicul.

Nu te rușina. Spune tot. Nu ascunde nimic. Rușinea e o frică de fapt, provenită din așteptarea unei mustrări sau pedepse pentru o anumită faptă. Dacă nu te mustră nimeni, dacă nu înveți să-ți asumi urmările pentru faptele tale, nu ajungi nicăieri în viață. În plus, ai ajuns în singurul loc unde nu se justifică rușinea. Aici, vina mărturisită este în întregime iertată. De fapt, rușinea vine din mândria noastră care nu acceptă dojana, și din frica de canonul pe care știm că dacă nu-l facem, harul lui Dumnezeu nu va fi primit în trupul și sufletul nostru, să le vindece și să facă loc pentru locuirea Sa în inima omului.  Vrem să ne împăcăm cu Dumnezeu, vrem binefacerile Sale, dar nu ne asumăm ușor partea noastră de lucrare, de osteneală pentru a rămâne într-o viață unită cu Dumnezeu și pentru a progresa în această viață.

Așteaptă-te atât la ușurare, vindecare și reunire cu Dumnezeu, cât și la canon, o rețetă duhovnicească pe care va trebui să o respecți mai ceva ca pe una de la medic, până la capăt, nu doar până când mă simt mai bine. Ca și la doctor, unde munca spitalului și a medicului e mai substanțială decât a pacientului și familiei sale, așa și la duhovnic, chiar dacă nu e atât de spectaculoasă și încărcată de substanțe și instrumentar medical. Ceea ce nu avem voie să uităm este că trebuie să fim părtași la vindecarea noastră și să ne așteptăm să ne fie mai greu la început, cât ne luptăm cu vechile obișnuințe. Sfinții Părinți ne avertizează că dacă nu ne obișnuim cu bunătățile duhovnicești, ne vom întoarce la cele lumești, cu al căror gust ne-am familiarizat în trecut.

Rolul duhovnicului este de a ne ajuta să ne mărturisim corect și complet, de a ne asculta și dezlega cu puterea ce-i este dată, de a ne învăța cum să înțelegem și să lucrăm harul primit, cum să viețuim de aici înainte, pentru a trăi sănătos, duhovnicește, bisericește. Tot el ne va purta în rugăciune, susținând o parte din crucea noastră.

Sunt câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem, doar că răspunsul va fi rostit înaintea duhovnicului. Poate sunt multe și mărunte, însă te rog să le citești fără grabă.

Cred în Dumnezeu? Am o relație apropiată sau distantă cu El? Am vreo legătură cu Biserica? Dau vreo importanță faptului că sunt o celulă vie din acest trup? Cred în viața veșnică? În judecata de Apoi? Dau importanță sufletului, sau doar trupului? Am o familie creștină? Dau o educație creștină copiilor? Mă interesez de jocurile, problemele și preocupările lor? Îmi cunosc mai bine soțul/soția după atâția ani? Îl/O fac fericit/fericită? Sunt egoist, nepăsător? Îmi place să dăruiesc, să fac bine, sau numai să primesc? Cred că tot ce am și ce sunt se datorează lui Dumnezeu? Progresez cu mintea, cu sentimentele, cu familia, sau doar cu banii? Sunt dispus să învăț, să simt, să fac ceva nou, sau m-am plafonat total și trăiesc mecanic? Vorbesc cu Dumnezeu? Am o carte de rugăciuni sau mă rog ca acum 20 de ani? Sunt atent la ce  spun în fața lui Dumnezeu? Am auzit de rugăciunea neîncetată, sau de rugăciunea minții? Am ținut vreun post? În afară de ce îmi impune viața de zi cu zi, am vreo osteneală pe care mi-o asum de bunăvoie, în numele lui Dumnezeu și pentru sufletul meu? Când am fost ultima oară la biserică? Dar la vreo mănăstire? Stau la slujbă sau plec destul de repede? Sărbătorile au vreun sens religios ori sunt doar zile de odihnă și petrecere? Am un duhovnic? Am căutat să am? Mi se pare cumva că relația mea cu Dumnezeu nu are nevoie de îndrumător sau de ajutător? Cred că pot avea credință, dar să nu mi-o manifest în faptă? Îmi caut scuze să nu-mi trăiesc credința?

Am citit vreun rând despre credință în ultima vreme? M-am gândit la scopul vieții mele pe pământ? Sunt atent la gândurile mele? Las orice să-mi treacă prin minte? Mă las uneori purtat de imaginație? Acționez după chef, sau după cum mă simt, fără să analizez dacă ce simt e bun sau rău, duce undeva sau nu? Îmi impun sau mă conving vreodată să fac ceva împotriva stării de moment? Mă enervez repede? Sunt leneș, melancolic, nepăsător, neatent, uituc? Iert repede sau greu? Sunt pofticios, lacom la mâncare și băutură? Vorbesc mult, îmi place să mă ascult? Vorbesc de alții? Sunt bănuitor, suspicios? Trag concluzii repede și după cum mi se pare? Caut să gândesc frumos, să caut scuze celuilalt, sau îl sancționez la cea mai mica și părută greșeală? M-am certat, m-am bătut? Am omorât, am furat, am înșelat? Am mințit, am vorbit cu două înțelesuri? M-am gândit sau m-am uitat pătimaș la cineva? Trăiesc necununat? Mi-am înșelat soțul/soția? Am înjurat sau blestemat? M-am răzbunat? Am invidiat, am hulit binele aproapelui? Sunt mereu nemulțumit? Sunt recunoscător? Știu să iubesc, să iert, să mă ostenesc, să fiu harnic, să fac treaba până la capăt? Sunt zgârcit ori mână spartă? Sunt mândru? Mă cred cineva prin mine însumi? Îmi plac laudele?

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Text broșură Diferența între ortodoxie și erezie

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

Diferența între ortodoxie și erezie

Nu e același Dumnezeu peste toți? Nu sunt toate religiile la fel?

Dumnezeu este același, noi suntem diferiți. Diferite sunt felurile prin care omul încearcă să aibă o bună relație cu Dumnezeu, de aici diferite religii, unele cu pretenția că sunt singura adevărată, altele afirmând că reprezintă doar o cale între multe altele. Orice om, pe măsură ce se maturizează, deosebește mai bine lucrurile și fenomenele din jur. În orice         domeniu, cu cât te adâncești, observi deosebiri și nuanțe care schimbă ideile cu care ai pornit la      început. Invit pe cei tentați de astfel de afirmații să se gândească mai bine și să-și aprofundeze credința.

Cu ce se deosebește creștinismul de alte religii?

Creștinismul este o religie revelată, adică             descoperită la inițiativa lui Dumnezeu. Avem nevoie de revelație, descoperire, deoarece prin păcat, lumea și-a pierdut firescul, normalitatea, și doar Creatorul ei ne poate îndrepta spre scopul existenței lumii și al nostru. Toate încercările omenești de până acum de a construi o filozofie sau o religie de inițiativă și concepție umană au eșuat. În plus, dacă Dumnezeu ne respectă dorința de a trăi fără El, diavolul nu, și se implică în alterarea oricărei construcții omenești, materiale ori spirituale. Creștinismul dă sens vieții omenești, o unește cu a lui Dumnezeu, readuce    făptura umană între granițele sfinte între care să-și trăiască normalitatea îndumnezeitoare.

Religia mozaică nu este și ea revelată? De ce-i așa deosebită de creștinism? Dar islamul,               mahomedanismul?

Într-adevăr, aceste religii se consideră și ele revelate. Iudaismul, sau mozaismul, de la Avraam la Mesia-Hristos, continuă relația patriarhilor cu adevăratul Dumnezeu, pe baza unui legământ cu El. În schimb, primesc Țara Sfântă, Legea lui Moise și făgăduința nașterii lui Mesia. După cum s-a văzut, de            nenumărate ori a fost nevoie de intervenția directă a lui Dumnezeu, sau indirectă, prin persoane alese, pentru a păstra poporul ales pe drumul planului    divin. Din păcate, profeții erau ascultați de foarte puțini contemporani și nici după moarte nu se luau în serios toate avertismentele lor, iar mesajul lor era interpretat în mod îndulcit. Ca un al doilea Moise, Mântuitorul Iisus Hristos produce o reformă        profundă a vieții religioase a poporului Israel, care nu a fost acceptată, de unde și distrugerea             instituțiilor religioase și exodul poporului în afara Țării Sfinte la numai o generație după El. Chiar și după acest cataclism istoric și după reînființarea   statului Israel, în 1948, mozaismul a căutat să     conserve, adaptat la noile realități, vechile rânduieli de acum 2000 de ani, așteptând în continuare pe  Mesia.

Islamul s-a dorit o repunere pe făgașul dorit de Dumnezeu a mozaismului și creștinismului, considerându-se moștenitorul legitim al lui Avraam pe linia fiului său mai mare, Ismael, fiul slujnicei Agar, de unde și denumirea de ismaeliți sau agareni. Micșorând pe Iisus Hristos la statutul de profet,   Mahomed se consideră acel al doilea Moise și al doilea David pe care îl așteptau evreii, noul       conducător și legiuitor care să cucerească lumea cu puterea lui Allah și adevărata lui învățătură. Din păcate, în cel mai ”bun” caz, Mahomed a fost     înșelat de diavol, care l-a propulsat și la statutul de conducător al arabilor, dându-i misiunea de a     cuceri lumea.

De unde știu că ortodox înseamnă creștin adevărat? Cu ce se deosebesc ortodocșii de     ceilalți care cred în Hristos? Sau de alți oameni buni și drepți?

Domnul Hristos a lăsat în continuarea misiunii Lui mai mult decât un grup de ucenici, sau un nou    popor ales, a lăsat un organism viu, noua umanitate altoită prin har pe persoana Sa divino-umană. Acest organism rămâne unic și unit prin prezența în el a Duhului Sfânt Mângâietorul, prin care crește,     maturizând și sfințind celulele sale vii, care se bucură de viața dumnezeiască revărsată în Biserică. El nu se împarte, chiar dacă unii, prin schisme ori erezii, s-au despărțit de acest trup. Scăderea     nivelului general de viețuire creștină a făcut mai dificilă recunoașterea Bisericii adevărate între    atâtea eretice ori schismatice, adică false,      credincioșii nemaifiind capabili să discearnă dacă tot ce a promis Mântuitorul pentru Biserica Sa este real și deplin în confesiuinea lor. Unii aleargă după înțelepciune, alții după semne și minuni, dar de fapt numai sfinții deopotrivă plini de har și înțelepciune dumnezeiască ne pot arăta adevărata Biserică, cea deplină, lucrătoare, mântuitoare și sfințitoare.     Teologia adevărată este deopotrivă trăitoare și      necuprinsă de gând și de cuvânt. Anumite secte   harismatice promit Duh Sfânt, altele o teologie raționalistă din care lipsește lucrarea actuală și     supranaturală a lui Dumnezeu, altele simulează tainicul prin învățături absurde, care contrazic      flagrant Scripturile. Ortodoxia se dovedește singura în care tot ce a promis Mântuitorul și au făcut      Apostolii se regăsește până astăzi în Biserică, în care Duhul Sfânt lucrează deplin, în care mintea nu     circumscrie, nu cuprinde pe Dumnezeu și lucrările Sale, dar se liniștește atât prin cunoastere, cât și prin contemplarea Lui, singura în care sfinții și dumnezeieștii părinți sunt deopotrivă propovăduitori, contemplativi și lucrători ai celor minunate și cerești. Problema constă în a coopta cât mai mulți simpli credincioși să trăiască măcar o parte din cele ale sfinților, ca Biserica să se dovedească un organism viu și mereu actual, nu doar prin vârfuri, ci prin fiecare celulă care mărturisește apartenența sa harică la trup.

Raționalitățile dumnezeiești din creație și din Legea Vechiului Testament sunt puse de sfinți ca Maxim Mărturisitorul, de exemplu, pe același plan. Ca    urmare, patriarhii de până la Noe și Avraam și   Moise, evreii până astăzi, și păgânii dintotdeauna, au la dispoziție lucrarea generală a lui Dumnezeu care îi iubește și trimite harul Său asupra lumii întregi. Cu cât omul trăiește mai curat, nu face rău altuia, luptă cu scăderile sale, se roagă sincer, chiar dacă nu știe uneori cui, el crește, se curățește, se       înduhovnicește, se sfințește. Dacă se folosește de o concepție și o morală creștină generală, nu caută să fie și teolog, sau dacă luăm un schismatic stilist, de exemplu, care deși e rupt de Biserică, nu urăște, nu judecă pe alții, ci doar trăiește ortodox, dar în afara Ortodoxiei, acesta se sfințește. Oameni curați, prin planul general al lui Dumnezeu care-i include și pe ei, pot face minuni de tot felul. Ei nu se pot         considera renăscuți în Hristos, ori mântuiți, sau deja casnici ai lui Dumnezeu și împreună-cetățeni cu sfinții (Efeseni 2: 19), dar li se potrivește ce spunea un convertit american la  Ortodoxie: ”Știm cine este în Biserică (ortodocșii), dar nu putem fi siguri cine nu va fi”. Adică după moarte, asemenea duhurilor scoase din Iad de Mesia, înainte de Înviere, aceștia vor recunoaște pe Cel întru Care au trait fără să-L știe (1 Petru 3: 19). Ei sunt excepții, și nu putem să nu observăm că există la stiliști mari trăitori, care însă nu au pus preț pe rătăcirile acestora, sau la catolici, exemple de mari virtuți în Hristos, fără a mai fi și teologi. Aceștia nu rodesc desăvârșit, oricât de neprihăniți și de necunoscători în ale credinței. Nu există însă deopotrivă trăitori și mărturisitori, adică teologi, plini de sfințenie, în afara Ortodoxiei, pentru că erezia reprezintă mai mult decât călcarea legii divine, ea înseamnă schimbarea/strâmbarea ei. Nu degeaba Hristos a adus și harul, și adevărul (Ioan 1: 14-17). Ortodoxul chiar este o celulă vie,          importantă și dragă, în organismul Bisericii, al cărei cap îl constituie Hristos. A fost transplantat, altoit în chip real la Botez, renăscând la o nouă viață, pentru care îl pregătește și îl ajută Duhul Sfânt dăruit prin Mirungere. Numai în Biserică, Duhul Mângâietor este al tuturora (Fapte 2: 16-18). Doar creștinul primește dezlegare de păcate, prin care voința i se înnoiește spre bine, apoi trupul și sângele Domnului, prin care viața lui se unește cu viața lui Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a luat firea umană ca aceasta să se poată uni cu El. Prin Hristos, ortodocșii se pot uni cu Dumnezeu, se împărtășesc, adică se fac părtași, au parte de viața dumnezeiască, plină de har și adevăr. Se prefac în fii adevărați ai lui Dumnezeu, chiar dacă rămân după natură oameni. Legătura cu Dumnezeu, prin Fiul Său, lucrată de Duhul Sfânt, este reală, organică, nu o frumoasă metaforă. Acea puterea de a nu mai păcătui (1 Ioan 3: 9), acea sfințire a voinței care o ridică deasupra puterii păcatului, deasupra înclinației spre păcat, deasupra limitărilor și necesităților omenești, de care vorbesc sfinții, nu se găsește decât în Biserică. Urmarea acestei putei, și anume iluminarea prin har și vederea celor cerești, înțelegerea celor negrăite, se găsește doar în Biserică. A fi însă în această legătură autentică, organică, lăuntrică, a fi în același trup tainic și împărtășindu-te de viața divină adusă de Domnul Iisus pe pământ, acum continuată prin Duhul Sfânt, de anumite lucrări harice lăsate numai pentru și în Biserică, aceasta e propriu numai creștinilor, în Biserica Ortodoxă. Deși plini de neputințe și de lipsuri în virtute și-n cunoștință, Duhul Sfânt lucrează prin episcopi și preoți, care administrează Tainele și îndrumă credincioșii. Vindecarea trupească și sufletească se primește nu doar prin oameni cu un dar special, ci și prin preoții Bisericii adunați în rugăciune la Taina Maslului. Numai aici deja ești permanent împreună-cetățean cu sfinții și locuitor al împărăției lui Dumnezeu și chiar de păcătuiești, primești dezlegare și te unești iar cu Biserica, putând să pășești vindecat pe urmele sfinților.

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Atitudini, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Text broșură Ortodoxia și erezia

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

Ortodoxia și erezia

Chiar dacă Biserica lui Hristos a rămas una, unică, unitară și deplină, în ochii lumii           secularizate, creștinismul se  prezintă ca o     doctrină a multor comunități și persoane care se consideră ucenici ai Domnului Hristos și se    intitulează toți creștini. Dezbinări (schisme) și erezii (abateri de la dreapta credință) au existat și-n timpul apostolilor. Ba chiar și în vremea petrecerii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, au existat oameni care se considerau ucenici ai lui Hristos, dar Îl propovăduiau fără să fie laolaltă cu Apostolii și ceilalți ucenici. Creștinii sunt chemați, prin curățire de patimi, rugăciune, virtute și citire, să verifice dacă sunt în adevărata credință și Biserică, dacă Hristos și Duhul Sfânt se găsesc și lucrează în lăuntrul lor. După cum arăta Sf. Pavel corintenilor, argumentele sunt deopotrivă aduse prin cuvânt, accesibil tuturor, dar mai cu seamă prin arătarea prezenței lui Hristos în făptura creștinului (2 Corinteni 13). Înaintând pe această cale, urmăm sfinților, marilor duhovnici, care pot dovedi în orice clipă că sunt mădulare vii în trupul lui Hristos și că lucrarea Lui prin ei atinge culmile cele mai    înalte.

Cine este creștin adevărat și care e adevărata  Biserică?

Nu împiedicăm pe nimeni să se considere creștin, după cum ne-a învățat Însuși             Mântuitorul (Marcu 9: 38-40), nu putem opri oamenii să se adune în numele Lui și să se     intituleze cum vor, chiar și biserică, dar        mărturisim cu tărie că adevărații creștini sunt cei care mărturisesc credința creștină, prin cuvânt și prin viața lor, în Biserica cea Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolică, numită Biserica creștină. După 1054, când Apusul și Răsăritul Europei creștine s-au despărțit, adevărata Biserică s-a numit Biserica Ortodoxă Catolică a Răsăritului, sau mai pe scurt, Biserica Ortodoxă. Pentru a păstra pacea între cetățeni de diferite confesiuni creștine,  statele consideră creștini pe  oricine se declară ca atare și biserică pe oricine se înregistrează cu acest nume. De aceea, luând în considerare și cuvântul       Domnului Iisus în privința celor care cred în El dar se poziționează în afara Bisericii, strict în context laic, social, în fața autorităților, cei care se numesc creștini semnează alături, unii lângă alții, diferite declarații cu privire la valorile și principiile lor, chiar dacă  între ei nu se recunosc a fi cu adevărat mădulare ale adevăratului trup al Bisericii celei una. În plus, canoanele (normele) Bisericii stipulează clar în ce context, datorită unor păcate grave, neimplicării în viața Bisericii sau propovăduirii unei erezii, o        persoană nu mai este considerată creștin și membru al Bisericii. Nu judecăm pe nimeni, dar anumite fapte care omoară sufletește pe  credincios și răspândesc un mare rău în        organismul Bisericii fac necesară despărțirea temporară a unor persoane de ceilalți frați,   până la arătarea și împlinirea unei pocăințe.

Care sunt principalele erezii de care trebuie să mă feresc?

În România se găsesc și activează mai multe erezii. Denumirea din paranteză este cea      oficială, nerecunoscută de noi. Stilismul (Biserica Ortodoxă de Stil Vechi) consideră calendarul drept dogmă și motiv de schismă. Sunt adesea foarte rigoriști și formaliști. Credința le este ortodoxă, cu excepția ”dogmei” calendarului, dar s-au rupt de trupul     Bisericii și pericolul constă în a-i confunda cu ortodocșii autentici. Există deasemenea o mulțime de grupări stiliste schismatice care se intitulează biserici, conduse de persoane      dubioase moral și/sau doritoare de putere eclesiastică, de aceea contează să întrebăm, când nu ne găsim într-un mediu cunoscut, de cine aparțin: de Biserica Ortodoxă Română sau de altă structură de nimeni recunoscută?!

Catolicismul (Biserica Romano-Catolică) și greco-catolicismul, un catolicism cu față      bizantină, s-au abătut grav de la dreapta credință prin erezii cu privire la Sf. Treime, harul dumnezeiesc, puterea papei ca ”urmaș” al Sf. Petru, infailibilitatea papală, cultul Sf. Inimi a Domnului Iisus și altele. Ei ne consideră pe noi biserică fiică, nedeplină dar mântuitoare, având succesiune apostolică, și ne recunosc Tainele. Noi nu-i considerăm biserică, nu le recunoaștem slujbele, nici  succesiunea           apostolică, nu pentru că nu ar putea dovedi că au continuitate a hirotoniilor, ci pentru că       rupându-se de Biserică în 1054, această        continuitate a pierdut ce avea mai important, conținutul haric.

Protestanții și neoprotestanții (sectarii sau așa-numiții pocăiți: baptiști, evangheliști, adventiști, penticostali, martorii lui Iehova, mormoni) s-au rupt din catolicism și se tot fărâmițează în     continuare. Contestând erorile și exagerările catolice, au ajuns să sărăcească credința și să nege tot ce a lucrat Duhul Sfânt în Biserică după Înălțarea Domnului, generație după generație, interpretând după bunul plac al fiecăruia         cuvântul Sf. Scripturi. Nici vorbă de ”părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15: 28), orice  sentiment religios reprezintă pentru ei semnul Duhului Sfânt. Nu au preoție lucrătoare, har  mântuitor, Sfinte Taine, contestă puterea și rolul Sf. Cruci, a Maicii Domnului și Sfinților, a  icoanelor și moaștelor sfinților, nu știu nimic despre sfințirea și îndumnezeirea omului, despre dobândirea Duhului Sfânt, despre vederea lui Dumnezeu și a luminii Sale necreate încă din această viață. Nu rodesc sfinți și se consideră mântuiți, formând comunități în care domnește într-ajutorarea, dar nu și prezența Duhului Sfânt. Sectele harismatice, ca penticostalii, cultivă o manifestare bolnavă a unor duhuri cu nimic în comun cu Duhul Sfânt de la Cinzecime. Se   consideră cu toții parte a unei biserici nevăzute pe pământ, dar vizibile în ceruri, ramuri ale acelaiași biserici, sau consideră biserică simplul eveniment al întâlnirii lor în zi de sărbătoare, având toți părți din adevărata biserică.

În tendințe cu lumea laică, plină de organisme internaționale, erezia ecumenismului a început să se instituționalizeze și ea. Se încearcă de catolici și protestanți regăsirea unei ”unități pierdute” a Bisericii, pentru a face față provocărilor contemporane și a răspunde dorinței Domnului Hristos ”ca toți să fie una” (Ioan 17: 21). Au luat ființă diferite      consilii, conferințe și adunări, reunind mai multe culte, care au  elaborat regulamente specifice în privința dialogului ecumenic. Lucrarea generală în care se încadrează aceste inițiative se numește Mișcarea ecumenică. Atâta vreme cât aceste  regulamente, adevărate constituții, au la bază       teologie protestantă eretică, iar cultele protestante membre nu se grăbesc să remedieze acest fapt, creștinii solicită pe drept cuvânt părăsirea imediată a unor astfel de instituții. Pe lângă acestea, există și dialoguri  separate între Biserica Ortodoxă și catolici, vechii catolici,  necalcedonieni, respectiv diferite culte protestante, dialoguri în cadrul cărora se insistă ca la sfârșit să se semneze diferite mărturisiri comune de credință, uneori eretice, smintind pe credincioși până la remedierea lor ulterioară, peste mai mulți ani. Nimic rău în a preciza  personal—câtă vreme cărțile, chiar și ortodoxe, pot fi greu înțelese ortodox de un  eretic—care este înțelegerea ortodoxă a unor elemente de credință, ba chiar așa ar fi de dorit, câtă vreme și Evanghelia  mântuirii a fost adusă personal de Fiul lui Dumnezeu. Cu toate ascestea,    mărturisirile de credință despre temele         diferitelor sesiuni de dialog nu pot fi comune, ci fiecare parte ar trebui să se străduiască a-și mărturisi cât mai detaliat și limpede propria teologie, asigurându-se că s-a făcut înțeleasă. O idee ar fi ca fiecare parte să redacteze la sfârșit un document în care să formuleze ce a înțeles din expunerea partenerilor de dialog, semnat de aceștia pentru confirmare. Doar în privința unor chestiuni care țin de poziția comună în fața societății seculare contemporane se pot elabora declarații comune. În plus, canoanele ortodoxe interzic rugăciunea și cu atât mai mult slujirea împreună cu ereticii și acceptarea prezenței acestora în veșminte liturgice la rugăciunile noastre. Asistența, prezența        respectuoasă în public, de o parte sau de alta, sunt maximul posibil (Psalmi 138: 8). Chiar și la invitația  autorităților civile, ortodocșii     oficiază slujba separat de clericii altor culte, preferabil după aceștia.

versiunea 2, 03.02.2017

Pr. George-Ovidiu Chirița

Publicat în Atitudini, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Text broșură creștinismul și religiile lumii

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

De ce sunt creștin?

Din fericire, pe zi ce trece, mă fericesc și eu că sunt ortodox și dau slavă lui Dumnezeu. Tot ceea ce citesc și trăiesc îmi confirmă că sunt în credința și în comunitatea care trebuie. Păcatele clericilor și credincioșilor, deopotrivă, nu mă smintesc, deoarece nici unul nu izvorăște dintr-o greșită învățătură de credință, ci din reaua utilizare a puterilor noastre  sufletești și trupești. Nici ereticii nu pot argumenta că păcatele ortodocșilor provin din credința lor. Mă rog, dacă ignorăm pe sectarii agresivi de la noi gen adventiștii de ziua a șaptea și martorii lui Iehova. Ceea ce spun ei s-a combătut însă de sfinți acum 1300 sau 1600 de ani, așa că nu auzim nimic nou. Sfinții de  acum sute de ani și din generația noastră mă conving de actualitatea Ortodoxiei și de lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă. Ei mă conving, mă rușinează, mă îmbărbătează, mă ajută, mă cheamă să le urmez, eu sunt delăsător, nesimțitor, plin de părere de sine, mândrie și iubire de sine. Asta nu înseamnă însă că nu am voie și   chiar nevoie să-mi pun întrebări, să mă educ, să   verific pe pielea mea lucrarea credinței ortodoxe, a cărei învățătură nu reprezintă nimic altceva decât formularea și sedimentarea în timp a regulilor de viață unită cu viața lui Dumnezeu revărsată în Biserică, trupul Său tainic, pe care am fost altoit, transplantat și eu, ca să gust și să trăiesc o viață de fiu al lui Dumnezeu după har, nu de făptură          insignifiantă într-un univers atât de mare.

Ce este cu celelalte religii?

Există pe pământ multe religii, adică modalități de a relaționa cumva cu lumea nevăzută, nematerială. De la cele păgâne, cum vedem la triburi africane,    amazoniene sau din Oceania, la amerindienii din SUA și indienii din Asia, câțiva ajunși pe la noi în Evul Mediu timpuriu, până la hinduism, budism și alte religii asiatice, iudaism, islam și creștinism. Religiile păgâne sunt vechi și primitive făcături omenești. Cum a formulat un filozof grec, omul și-a făcut pe Dumnezeu după chipul său și al naturii din jur. A considerat că prin jertfe și ritual magic poate supune natura și îmblânzi zeii. Păgâne sunt și celelalte religii la origine, și unele în manifestare. De exemplu, hindușii obișnuiți aduc și acum jertfe zeilor de tot felul, chiar dacă cei mai elevați se     ocupă cu meditația transcedentală. Budismul a ieșit din hinduism, iar islamul a pus cap la cap elemente iudaice, creștine și păgâne, e drept că pe ultimele a căutat să le elimine cât mai repede. Religiile din Asia sunt mai elevate, mai filozofice, mai puțin magice în ritualuri, ele încearcă într-un anumit fel, prin maeștrii și inițiații lor, să găsească drumul spre absolut, spre adevărata esență a universului, să scape omul din viața aceasta supusă durerii și morții. În unele practici seamănă cu creștinismul, chiar și cu tehnici de rugăciune a minții, pentru că la urma    urmei, ființa umană este la fel peste tot și anumite observații s-au făcut cu privire la ce funcționează și ce nu când încerci să te curățești de rele ori să te  rogi. În toate religiile există influențe ale unor spirite, ființe superioare (noi știm că sunt diavoli) care se prezintă ca zei sau ca prieteni mai evoluați, din alt plan de existență. Ele învață pe anumiți   inițiați, cei care se ostenesc să evolueze fizic,  mental și spiritual, secrete ale universului și formule care să-i ajute în atingerea unor scopuri sau dobândirea unor avantaje. Oamenii obișnuiți au doar șansa unei vieți mai bune într-o altă lume sau a reîncarnării într-o altă ființă, nu neapărat umană.

Religiile păgâne privesc lumea ca pe un univers încărcat de necunoscut și supranatural, în care diverși zei și spirite stăpânesc natura, cosmosul, timpul și spațiul, lumea aceasta și cea de dincolo. Jertfele stabilesc raporturile juste cu spiritele și zeii, iar formulele și ritualurile magice au o influență prin ele însele asupra naturii, spiritelor, reprezentând o știință secretă a legilor universului pe care inițiații le pot manipula. Binele și răul sunt relative, dictate de puterea și interesul fiecăruia, om sau zeu. Diverși filozofi (gen Socrate, Platon, Pitagora, Aristotel) au căutat să înalțe păgânismul, să ridice nivelul de gândire și simțire al oamenilor, să descopere tainele universului fără apel la magie. Creștinismul a reușit, prin sfinți ca Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Grigore de Nyssa și alții să arate superioritatea lui morală și puterea harului dumnezeiesc, demonstrând că zeii și inițiații păgâni sunt demoni, respectiv vrăjitori. În zone ca Africa, de exemplu, puterea Ortodoxiei se arată și astăzi în combaterea șamanilor și convertirea triburilor păgâne

Hinduismul reprezintă de fapt o denumire generică data din afară unei mulțimi de secte și curente filozofico-religioase din India și zonele adiacente. Dacă oamenii obișnuiți aduc jertfe lui Șiva, Vișnu și Brahman și alte zeități pentru ajutor în viața de zi cu zi, căutând ca într-o viață viitoare să se reîncarneze într-o castă mai bună, brahmanii meditează, intră în legătură cu planuri superioare de existență, cu spirite evoluate care îi ”iluminează” (de fapt o formă de înșelare și posesie demonică), caută să se unească cu universul și absolutul, în care să se piardă pentru a fi una cu totul și nimicul, esența   universului și a existenței—Brahma.

Budismul a ieșit din hinduism și e răspândit într-o mulțime de țări. A abandonat în bună parte practicile păgâne, este primitor cu oamenii din toate păturile sociale, nerecunoscând sistemul de caste, și invită omul să scape de durere, moarte și reîncarnare prin meditație-yoga și compasiune cu toate făpturile.  Idealul suprem îl reprezintă unirea cu absolutul în Nirvana, corespondentul lui Brahma. Scopul meditației, ale cărei tehnici aduc cu nevoința cuvioșilor, este autoîndumnezeirea. Yoghinul nu se roagă în genunchi, el stă în poziția lotus, nu cheamă pe Dumnezeu, care la budiști nu există, ci rostește un cuvânt dat de maestu ucenicului, ca prin el să-și golească mintea devenind nimic, parte a marelui nimic sau tot universal. Zeii sunt doar ființe     evoluate, care pot ajuta pe yoghini. Nu există suflet, ci doar forme mai subțiri, mai fine de materie, în  final sinele dezintegrându-se în marele nimic universal. Iluminările budiste, ca și cele hinduse, descriu adevărate posesii demonice în timpul cărora yoghinul are experiențe mistice, senzații extraordinare, primește cunoștințe avansate, se simte nimic și una cu toate. În creștinism, Dumnezeu se unește cu lumea în energii, lucrări, dar nu în esență. Harul ne face fii ai Săi, ne dăruiește viața dumnezeiască, dar nu ne schimbă natura, nici nu ne anulează, nu ne posedă, nici în timpul celor mai   înalte contemplații ale sfinților. În yoga, diavolul posedă pe naivi și îi distruge cu iluzia autoîndumnezeirii și devenirii una cu universul.  Oricum, budiștii pot fi convertiți doar de adevărați trăitori, care să le arate rătăcirea și drumul închis pe care pășesc.

Taoismul și confucianismul sunt deopotrivă religii și filozofii originare din China, încercând să eleveze omul și să-l capaciteze pentru a face față la diferitele situații de viață în concordanță cu voia cerului și cu legile naturii. Ca atare, în traducerea Bibliei în chineză, Cuvântul—Logosul—Fiul lui Dumnezeu a fost identificat cu Tao, principiul ordonator al      lucrurilor, calea prin excelență.

Esența islamului, sau mahomedanismului, o reprezintă supunerea față de un dumnezeu unic,   singur, veșnic și inaccesibil, care e răsplătită cu   Paradisul, Raiul. Mahomed a luat elemente de      iudaism și creștinism, le-a amestecat cu religia vechilor arabi, identificând pe Dumnezeul lui Araam cu Allah, o zeitate păgână, și pe arabi cu urmașii lui Ismael, fiul lui Avraam. Direcția jihadistă a credinței s-a văzut mai ales în cuceririle musulmane din Africa, Asia și Europa, iar cea mai moderată în țările în care s-a dezvoltat în timp o filozofie mai elaborată de viață. Teroriștii moderni încearcă de fapt o revenire la islamul războinic de odinioară. Indiferent că țin de o școală șiită ori sunită, musulmanii vor ca viața publică să fie guvernată sau influențată de șaria, vechiul cod de legi religioase, interpretat mai flexibil sau mai rigorist de diverși imami.

Iudaismul, sau mozaismul, este religia evreilor, urmașii lui Avraam și moștenitori ai făgăduinței acestuia, atât în ce privește Țara Sfântă, cât și venirea lui Mesia—Hristos. Este o religie revelată, dumnezeiască, în care Dumnezeu a reglementat și pregătit vechile practici ca jertfele de la templu pentru jertfa mântuitoare a Domnului Iisus, dar și mentalitățile, morala, pentru desăvârșirea ei în Hristos, Care a întruchipat deopotrivă templul,  jertfele și Legea. Deși profeții au căutat să mențină poporul ales pe linia venirii și primirii lui Mesia, la plinirea vremii, majoritatea nu au înțeles că Hristos a venit pentru a-i salva de păcat și puterea celui rău, pentru a-i uni cu Dumnezeu, Care prin Mesia să locuiască în lăuntrul lor, primindu-i prin har ca fii ai Săi, frați cu Fiul Lui dumnezeiesc. Au    așteptat un eliberator lumesc și au rămas simpli spectatori și complici la răstignirea Celui Așteptat. Odată cu distrugerea templului și emigrarea lor în masă, multe prescripții de viață și cult nu s-au mai putut respecta în diaspora, în jurul sinagogii. În 1948, Statul Israel a fost reînființat de sioniști,  moment important în istoria iudaismului, dar și pentru creștini, care urmăresc cu interes crescut acest stat evreiesc, reocuparea vechilor hotare, sprijinul acordat de mari puteri ale momentului, precum și intenția de a se dărâma moscheea de pe colina   Sionului și  reconstrui templul lui Solomon, în așteptarea lui Mesia, pentru creștini de fapt a doua Sa venire.

Despre creștinism și situația lui actuală, într-un pliant special.

Pr. George Ovidiu Chirița

 

Publicat în Atitudini, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu