Boboteaza, reînnoirea botezului nostru

bobo.jpg

Am auzit anul acesta, de la Parintele Patriarh Daniel, că la sărbătoarea Botezului Domnului se reînnoiește Botezul nostru.

Dacă stăm să ne gândim, cel mai la îndemână sens al sărbătorii se referă la Botezul nostru, al fiecăruia. Rugăciunile din timpul Sfintei Taine, pentru sfințirea apei din cristelniță, sunt cuvânt cu cuvânt asemenea unora din slujba de sfințire a aghesmei mari. Așa cum Domnul Iisus Hristos S-a scufundat în apele Iordanului, așa și noi, am fost afundați de trei ori în apa sfințită din cristelniță, în numele Sfintei Treimi, după care am fost repede înfofoliți în crijmă, haina dreptății, simbolul curăției ființei noastre întregi dobândite prin nașterea din apă și din Duh.

În duminica de după Botezul Domnului, Sf. Evaghelie a mărturisit că pentru o perioadă de timp, până ce Sf. Proroc Ioan a fost închis în temniță, Mântuitorul Iisus Hristos a botezat și El tot în Iordan, iar Sf. Ioan a liniștit pe cei scandalizați de acest fapt spunând că el, ca prieten al Mirelui, se bucură că acesta și-a luat mireasă (Ioan 3: 23-30). E vorba de Biserică, în care intrăm temeinic prin Taina Botezului. Ucenicii, după Înviere, au primit mandat să boteze și ei, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh (Matei 28: 19).

Evreii erau obișnuiți cu apa și curățirea prin apă. O mulțime de reguli, bazate pe cuvântul Domnului din cărțile Levitic și Numeri, în special, detaliau credincioșilor cum să se curățească de păcate sau de o stare de necurăție dobândită prin atingerea și chiar adumbrirea de persoane sau lucruri necurate. Chiar și îmbăierea, în cadrul căreia întreg corpul intra în contact cu apa, nu le era străină ca parte a ritualului de curățire. Problema care se acutizase în decursul secolelor era aceea că din ce în ce mai mult, curățenia rituală, din ce în ce mai detaliată, care pregătea credinciosul de a intra în contact cu templul și toată firea curată, o luase înaintea celei sufletești, a inimii, atât de apreciată de Dumnezeu (Psalmi 23: 4; 50: 11).

Ce-i drept, anumite lucruri fixe par a fi mai ușor de săvârșit, pe când deplina curățenie a inimii pare imposibilă pentru omul de rând. Chiar în zilele noastre, credincioși care nu sunt implicați aproape deloc în viața Bisericii cheamă cu mare acrivie preotul să vină la casa lăuzei să-i citească de curățire, apoi femeia vine la biserică la 40 de zile. Degeaba spun rugăciunile respective de împărtășirea cu Preacuratele Taine, de reintrarea în ritmul Bisericii, credinciosul rămâne la ideea să fie curat.

Botezul ori scufundarea trimite la ideea de curățire totală, integrală. Faptul că Sf. Ioan Botezătorul cere înainte de botez spovedanie, mărturisirea păcatelor, avertizând că s-a apropiat împărăția cerurilor, deplasează accentul curățirii de pe formal pe duhovnicesc. Cei care se retrăgeau în pustie să fie mai curați aveau mare trecere la evrei, așa încât acest nou profet, cu înfățișarea aspră și ascetică, a fost apreciat imediat de popor, care nu mai reușea să facă față prescripțiilor rabinice despre curăție.

Mântuitorul preia mesajul Înaintemergătorului Său și face din botez ușa de intrare în creștinism și în Biserică. Dacă poarta se poate considera acea rugăciune citită pruncului la opt zile, când primește numele de creștin, ușa de la casă o constituie Botezul. Pentru că la Teofanie, cum mai este numită sărbătoarea, ”închinarea Treimii s-a arătat”, Botezul creștin se face prin întreită afundare. Nașterea creștinului este ”de sus” și ”din apă și din Duh” (Ioan 3: 3,5), o prefacere profundă a ființei sale, care, sfințită, se poate ridica deasupra impulsurilor și ispitelor. Cel rău este dat afară și din afară se va chinui toată viața să intre înăuntru, iar omul se altoiește pe tulpina Bisericii, se grefează pe trupul acesteia, al cărei cap este Hristos. Devine părtaș vieții dumnezeiești care, prin Domnul nostru Iisus, Dumnezeu adevărat și om deplin, curge bogat prin tot trupul bisericesc. Duhul Sfânt Mângâietorul face capabil, capacitează ființa umană să primească și să lucreze această sevă de viață, iar Sf. Împărtășanie constituie însăși sângele și hrana trupului, curățindu-l, înnoindu-l, pregătindu-l din interior pentru viața de veci.

Prin indiferență și păcat, omul slăbește, îmbolnăvește legătura lui cu acest trup și cu Sfântul ei Cap dumnezeiesc, depărtează pe Duhul Sfânt și se lipsește inevitabil de Euharistie. Nu ne mirăm că Spovedania se numește al doilea Botez, deși mai corect ar fi să spunem că este al doilea Botez și Mirungere. Rugăciunea dinaintea dezlegării precizează că omul se unește din nou cu Hristos prin Sfânta Sa Biserică.

Bând agheasmă mare din ziua sărbătorii și până la 14 ianuarie, ziua odovaniei (sfârșitului) praznicului, săvârșim o adevărată curățire și înnoire lăuntrică prin arătarea tainică a Sf. Treimi în casa, viața și făptura noastră, aducându-ne aminte de Botezul nostru și de necesitatea mărturisirii păcatelor.

Pr. George Ovidiu Chirița

publicat în ”Hai cu noi”, publicație a Parohiei ortodoxe ”Sf. Voievozi” Săvinești, an 2017, ianuarie, nr. 37, pp. 47-49.

Anunțuri
Publicat în Spiritualitate | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Sfântul Ovidiu în locul poetului Ovidiu

Sf. Sfințit Mucenic Ovidiu (Auditus) de Bracara (Braga, Portugalia), † 135 d. Hr. (3 iunie)

Sfântul Ovidius (în portugheză: Santo Ovidio), numit şi Sfântul Auditus, este un sfânt portughez. Potrivit hagiografilor din secolul al XVI-lea, Ovidius a fost un cetăţean roman de origine siciliană. Tradiţia afirmă că Sf. Papă Clement Romanul  l-a trimis la Bracara Augusta (Braga), unde a slujit ca al treilea episcop de Braga, în jurul anului 95. Se spune că ar fi botezat-o pe sfânta Martina şi pe surorile sale, după ce au fost abandonate de mama lor.

A fost martirizat pentru credinţa sa creştină în anul 135. Moaștele sale sunt așezate în catedrala arhiepiscopală romano-catolică din Braga.

Portughezii îl numesc Santo Ovídio, şi uneori, prin varianta populară São Ouvido (literal: „cel care este auzit”), o traducere etimologică populară a numelui latin Auditus, acest nume a fost apoi redat ca Ovídio.

Portughezii din Braga îl numeau Ouvido (traducere populară a numelui latin Auditus), care în relatările din secolele XVI şi XVII s-a schimbat în Ovidio, încât pe piatra funerară pusă peste mormântul său în catedrala din Braga era întâi scris: „† ossa b. Audit. Episcopi”, apoi a fost scris: “† ossa s. Ovidii tertii bracarensis episcopi”.

Relatări din secolul al XVI-lea spun că în siturile arheologice lusitane, sfântul Ovidius a fost reprodus în haine episcopale sau în hainele unui eremit, aceste reproduceri fiind mărturia unei venerări vechi. Gestul de a indica urechea se leagă de ajutorul pe care îl dă în cazul durerilor auriculare, iar vasul de apă se leagă probil de impozitul pe apă cerut în provincial Gaia, în secolul XVIII, pentru a finanța lucrările de reparație ale bisericii sfântului, în urma unui cutremur.

Datorită numelui său, sfântul Auditus sau Ovidius a fost în mod tradiţional invocat în cazul bolilor aparatului auditiv. La baza raclei sale din catedrală, erau două găuri în care surzii îşi introduceau degetele; ei îşi puneau degetele în urechi cerând vindecarea prin mijlocirea acestui sfânt. Mai este invocat ca mijlocitor împotriva infidelității soțului în cadrul căsătoriei. I se aduc daruri din ceară modelată în forme de ureche sau cap și țigle.

Este cinstit în nordulul Portugaliei, unde există numeroase toponime dedicate, și în Galicia (nordul Spaniei).

Este sărbătorit la 3 iunie, în Biserica Romano-Catolică. (sursa: între altele, santiebeati.it, memoriasgaiensesbibliotecadegaia.blogspot.ro și Vollständiges Heiligen-Lexikon, confirmată de catolicii diecezani din România)

În România, numele Ovidiu este purtat cu trimitere la Publius Ovidius Naso, un poet exilat la Tomis Constanța de împăratul Augustus. Poate că a venit momentul ca în tradiția creștină de veacuri, credincioșii să se orienteze pentru onomastică spre acest sfânt al Bisericii primare, vrednic bărbat apostolic și mucenic.

Statue_of_Roman_poet_Ovid_in_Constanţa,_Romania.jpg

Statuia poetului Ovidiu, Constanța

SantAudito.jpg

Vedere cu statuia sfântului Ovidiu și catedrala romano-catolică din Braga

sarcofag sf ovidiu cropped.jpg

Racla cu moaștele sfântului, catedrala din Braga, Portugalia

S. Ovídio.jpg

img-8.jpg

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Patrologie | Etichetat , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Oleacă de politichie…

Sunt creștin și împreună-cetățean cu sfinții al împărăției lui Dumnezeu. Lumea aceasta reprezintă pentru mine o școală cu internat, una a vieții veșnice, al cărei examen de final este moartea. O mai consider un tărâm al pribegiei, al exilului, în care mă pregătesc și îmi adun pentru acasă, un acasă pe care mi l-aș dori în unire deplină cu Dumnezeu, în împărăția Sa imaterială. Chiar dacă după Judecata de Apoi există și opțiunea cerului și pământului nou care se întrepătrund cu cerul Său cel sfânt, după modelul Edenului originar, mă atrage mai mult Ierusalimul ceresc.

Caut să mă desprind pe cât posibil de cele materiale, să pregust cât mai mult din cele duhovnicești. Să conlucrez cu Dumnezeu la devenirea mea și să fiu în comuniune și comunicare cu El, să cultiv niște virtuți pe solul cărora, în timp, să răsară lucrări dumnezeiești suficient de mari și evidente ca oamenii să se apropie de slava fericitului Dumnezeu (1 Tim. 1: 11).

Lumea în care mă consider străin și călător nu se mai găsește în acea întrepătrundere originară cu Creatorul ei. Nici sub stăpânirea și ocrotirea Lui nu se mai dorește de multe ori. În paralel cu descoperirea legilor naturii, experimentează cu redefinirea legilor omenității. Își construiește o viziune proprie, limitată și schizofrenică, pe undeva funcțională. Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pentru lume și a lăsat frăția Bisericii să se ocupe cu altoirea lumii pe Sine, prin umanitatea Lui. În 30 de ani, optimistul Sfânt Petru și-a dat seama că în loc să îmbisericim lumea, de fapt îi oferim timp și oportunități, generație după generație, ca măcar pe unii să-i mântuim și pe cât mai mulți din cei mântuiți să-i și îndumnezeim.

Încerc sa gândesc teocratic și filantropic, sa respect și să iubesc neamul în care am fost răsădit de Dumnezeu. Să am mentalitatea lui Hristos, oferind tot ce am primit la rândul meu. Să cheltuiesc și să mă cheltuiesc, știind că iubind mult, sunt iubit mai puțin și că voi suferi durerile facerii până ce Hristos va lua chip în om. Probabil de aceea ne iubesc femeile pe noi, preoții, că le înțelegem zămislirea, nașterea și creșterea celor mici, precum și dificila relație cu cei mari. Încerc. Sunt mereu nemulțumit, dar de mine, militant, dar pentru alții, revoltat, dar împotriva uzurpatorului, nu a Dreptului Stăpânitor și Creator.

Nu ești creștin dacă nu iubești. Dacă iubești haotic, emoțional și negândit, nu se cheamă iubire. Dacă tot ești invitat să-ți spui părerea, caută să oferi o certitudine, sau să taci. La vot îți exprimi o opțiune. Mare lucru, ai zice, dar sfinții părinți ai Bisericii au scris pagini nemuritoare despre ce înseamnă darul de a-ți putea exprima o opțiune, pentru bine sau rău, pentru Dumnezeu sau diavol.

Opțiunea unui creștin e clară: vot împotriva răului, de orice fel, și în favoarea binelui. Când găsim amestecuri, ținem minte de la Solomon că ”puțin rău nimicește mult bine” (Eccl. 9: 18), așa că nu facem compromisuri. Deloc. Adică nu votăm oameni în care binele se împletește cu răul, care nu mărturisesc clar din ce sunt făcuți și ce vor să facă, și cu cine.

Mai spun sfinții să căutăm cunoștința lucrurilor, apoi discernământul, sau dreapta socoteală. Cunoștința vine din cercetare și practică. Practică în respingerea răului și urmarea binelui. Nu se vede această practică în felul în care ne alegem conducătorii. Nu se vede că acei oameni care se roagă neîncetat (1 Tes. 5: 17) și se desăvârșesc în virtute (Mat. 5: 48; 2 Pt. 1: 4-6) ar avea aceleași pretenții în privința conducătorilor lor ca atunci când își aleg mentorii duhovnicești. Că ar fi conștienți că ”puțin rău nimicește mult bine” (Eccl. 9: 18).

Dumnezeu face politică. De la Facere până la Apocalipsă, abia după aceea se oprește. Ne lasă numai pe noi. Până atunci, lucrează pentru și împreună cu noi. S-a și întrupat, făcându-se unul dintre noi. Lumea și-a continuat parcursul încercând să facă abstracție de acest lucru. A reușit pentru 300 de ani, după care a luat Biserica drept reper moral și valoric. Ortodoxia a rămas în armonie cu statul, cu lumea științifică, precum și cu națiunile. A chemat mereu la regândirea capitalismului și socialismului, la o viață umană cât mai frumoasă și înaltă. A adăugat valoare lumii, omului, naturii, precum și o viziune care să le ofere un scop.

Oferă opțiuni și ne cheamă încontinuu să o votăm, să optăm pentru ea, pentru Biserică, pentru Dumnezeu, fără să părăsim lumea, ci să-i oferim ceea ce are ea nevoie mai mult. Așa cum românii din străinătate aduc plus valoare acelor țări, uman și economic, deși sunt cu inima acasă, la fel și creștinii, deși privesc spre cer și-L poartă în suflet pe Hristos, muncesc cu sârg pentru înfrumusețarea lumii acesteia.

Cu cât vor fi mai mulți creștini trăitori, din sânul lor vor ieși mai mulți eroi ai neamului. Eroi ai luptei de zi cu zi și ai celei din 4 în 4 ani. Cei care pot aduce neamului din izvorul fericirii și bunăstării împărăției lui Dumnezeu, fără să ne îndatoreze pentru câteva generații.

Pr. George-Ovidiu Chirița

 

Publicat în Atitudini | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Credință și știință

  1. În principiu ne înțelegem și colaborăm

Ortodoxia are privilegiul de a relaționa bine cu lumea științifică, fără tensiunile și resentimentele care există între aceasta și alte confesiuni creștine. În actualul context istoric, dialogul cu oamenii de  știință se cere aprofundat, altfel riscăm să ne concentrăm doar pe comoara noastră recunoscută, Spiritualitatea, trăirea duhovnicească, și să lipsim oamenii cultivați de cadrul teoretic de investigare și interpretare al informației științifice, un cadru cât se poate de echilibrat după cum se observă deja în experiența ultimilor 25 de ani, în care s-au aruncat punți de legătură și nu s-a dinamitat nici o pod existent deja.

Teologia este considerată știință și se studiază de o manieră sau alta în majoritatea universităților. Felul în care aceasta reușește să relaționeze cu celelalte științe și cu reprezentanții lor de seamă, ei înșiși oameni cu propriul cod de interpretare al vieții, ține de fondul sufletesc al teologilor, atât cei care acționează în mediul academic, dar mai ales cei recunoscuți pentru relația personală apropiată cu Dumnezeu, oamenii duhovnicești, deopotrivă teoreticieni în sensul originar al cuvântului – cel de văzători ai lui Dumnezeu – și practicieni, adevărați părinți ai fraților lor mai mici întru credință.

Imaginea simplă proiectată de Sf. Scriptură, documentul vechi și oficial al creștinismului, este aceea a unui univers geocentric, în care pământul constituie centrul, iar soarele, luna, stelele, călătoresc pe deasupra lui, marcând zilele, săptămânile, anii, anotimpurile. Universul apare finit, cu început și sfârșit, după care va exista un nou început, iar geometria este una în spațiu, dar un spațiu drept, nu curbat. Ce înseamnă însă zilele creației, centralitatea pământului, cât de plat este cu adevărat, toate pot fi interpretate, și încă fără a forța înțelesul dorit de Dumnezeu, autorul revelației.

Aceleași cuvinte sunt destinate novicilor și avansaților, fiecare dobândind ceea ce are nevoie și-i e de folos (Prov. 1: 4-5). Cunoașterea ruptă de Dumnezeu primește oprobiul divinității, sursa și garanția adevăratei cunoașteri (Facere 3: 5-7; Psalmi 50: 17-18; Proverbe 2: 1-15), iar demersul științific speculativ nu primește susținerea lui Dumnezeu (Înțelepciune 1: 2-5). Aceleași cuvinte pot avea înțeles istoric, moral, sau mistic, aici fiecare pătrunzând întunericul cel luminos după cât îi este dat, după mentalitatea și inima lui (Prov. 2; I Corinteni 10: 1-6; Evrei 5: 13-14; 7: 1-10).

Înțelepciunea dumnezeiască nu coincide cu cea omenească (Isaia 55: 6-11; I Corinteni 1: 21). În privința Sfintelor Scripturi, de multe ori, Dumnezeu Însuși arată că anumite cuvinte sau acțiuni trebuie înțelese de o manieră mai flexibilă, mai înaltă (cartea Iona întreagă), sau constituie baza pentru ale rânduieli, mai potrivite pentru realitatea eshatologică (II Timotei 1: 9; Efeseni 5: 27), cerul nou și pământul nou în care locuiește dreptatea (II Petru 3: 13). Există formulări paradoxale care și-au arătat explicația în Noul Testament (Matei 22: 41-46) sau care își așteaptă încă un tâlc, precum și răspunsuri pecetluite până la o vreme (Daniel 12: 4,9; Luca 4: 21). Toate se cer impropriate, scrise în inima omului, nu conservate într-o arhivă sau muzeu (Deuteronom 6: 5-9), de aceea persoane providențiale apar în istorie cu misiunea de a readuce informația și interpretarea ei pe făgașul normal, firesc, cel creat și restaurat în Hristos (Romani 11: 36; Coloseni 1: 16; FA 11).

Fărâmițarea doctrinară a creștinismului a dus la anumite dificultăți în dialogul cu știința, dificultăți pe care Ortodoxia le poate depăși deopotrivă greu sau ușor, după cât de apropiat de Dumnezeu este teologul.

După ce am vizionat o serie de dezbateri publice între știință și teologia creștină, e drept de factură eterodoxă, am observat că oricât de ilustru și bine-pregătit ar fi reprezentantul fiecăreia, rezultatul este o remiză, sau un impas, publicul putând liniștit să plece acasă convins că cel susținut de oricare spectator a învins. Câștigul pentru teologie rămâne acela că și-a demonstrat capacitatea de a-și argumenta principiile și valorile, precum și o mai bună cunoaștere a celuilalt. Oponenții se despart respectându-se pe ei înșiși și pe celălalt, demonstrând că dialogul se poartă sau bătălia continuă.

Începem așadar o suită de articole în care prezentăm cât mai simplu cosmologia științifică actuală, așezând în paralel câteva posibile conexiuni cu revelația dumnezeiască și cugetarea celor mai iluștri reprezentanți ai Bisericii de acum și din alte epoci.

  1. Forma de prezentare a universului

Cercetând miturile antice și Sfintele noastre Scripturi, ne formăm o imagine a universului diferită atât de fotografiile sondelor spațiale, cât și de proiecțiile fizicienilor moderni. În primul rând, aceștia uneau în schițele lor lumea spirituală și cea materială, încercând să creioneze un tablou integrator, cu Pământul ca o farfurie la mijloc, împărăția umbrelor dedesubt, astrele deasupra lui, pe o boltă, iar dincolo de ele împărăția zeilor și a fericiților acceptați în ea.

aaaa

În Perioada Renașterii, Nicolae Copernic poziționează pământul pe o orbită în jurul Soarelui, care devine centru al universului. La începutul secolului al XX-lea, calculele astronomilor indică planeta noastră și întregul sistem solar pe un braț spiralat secundar al Căii Lactee, la 10000 de ani lumină de centrul ei.

aaaaa.png

Lumea spirituală, ca și întregul univers imaterial din lăuntrul omului, devin elemente pur subiective, care nu se măsoară cu mijloace științifice, sau nu intră în competența acestora. Rațiunea umană, cu puterile ei subordonate, dorința și motivația, scrutează doar materia, și riscul de atrofiere al simțurilor duhovnicești și al năzuințelor spirituale, la nivel personal și de colectivitate, își face din plin resimțite efectele. Omul contemporan însetează după spiritualitate, dar nu știe care îi este cel mai potrivită, de aceea îmbrățișează orice îi satisface nevoia intrinsecă. Ceea ce pentru spațiul de cultură iudeo-creștină este demonizare, pentru cel hindus reprezintă experiență de iluminare.

Universul newtonian, infinit, pe care l-am putea vizualiza ca pe un cub fără limite în vreo direcție, punea anumite probleme. Stelele sale în număr infinit se atrăgeau unele pe altele conform celebrei legi a pătratului invers (forța este invers proporțională cu pătratul distanței), dar nu se putea stabili gravitația exactă a vreouneia. Dacă pe aceeași schemă ar fi limitat, s-ar prăbuși peste sine însuși din cauza forțelor gravitaționale.

În aceste condiții, pe 25 noiembrie 1915, Albert Einstein prezintă Academiei de Științe a Prusiei o nouă teorie a gravitației care să o depășească pe cea a lui Newton, Teoria generală a relativității. În cadrul acesteia, materia, spațiul, timpul, sunt legate în mod intim; prezența materiei face țesătura spațiu-timp să se curbeze, iar curbura spațiu-timp spune materiei cum să se miște (în ce stil și direcție).

El a făcut o serie de presupuneri simplificatoare, care să fie demonstrate și calculate exact ulterior. Prima, universul este omogen, adică la modul general, materia universului este distribuită uniform prin spațiu. A doua, universul este isotropic, adică arată la fel, are aceeași formă în toate direcțiile. La fel, vorbim de o afirmație generală, profitabilă științei și cercetării, la nivel micro lucrurile nu stau chiar așa, existând spațiu între planete și între galaxii.

Einstein dorea un univers finit, stabil astfel, lucru posibil acum prin curbură, mai ales dacă universul are o curbură pozitivă. Astfel, spațiul convex al unei sfere nu are granițe, muchii, și cineva poate călători în jurul ei și să ajungă în același loc.

aaaaaaa

3. Univers în expansiune?

În 1927, George Edouard Lemaître, preot romano-catolic și om de știință,  a venit cu ideea unui univers în expansiune ca alternativă la cel static. El își luase doctoratul la Cambridge sub Arthur Eddington, cel care a reușit să verifice prin observație o presupunere a teoriei generale a relativității, curbura luminii.

Încă din 1912 se descoperise efectul Doppler, adică variația frecvenței unei unde între o sursă și un receptor, din cauza mișcării receptorului spre sau dinspre sursă. Frecvența scade când observatorul se depărtează de sursă și viceversa.

aaaaaaaa

Edwin Hubble a confirmat în 1929 că frecvența undelor roșii, de scăzută frecvență, este mai mare ca a celor albastre, semn că nebuloasele observate de el prin telescop se depărtează. Lemaître a calculat și rata expansiunii universului, destul de aproape de valoarea calculată de Hubble. Tot în 1929, Lemaître și Hubble au determinat că de fapt, ca la un balon care se umflă și pe care bulinele se distanțează unele de altele, galaxiile se îndepărtează unele de altele.

bbbb

Universul lui Lemaître se extinde de la o mărime finită, nu chiar de la o singularitate sau de la un punct compact cu masa imensă, nu e încă un Big Bang.

În 1931, Lemaître postulează un univers cu un început temporal real, cu o expansiune a unui singur atom care poseda întreaga masă a universului, care fiind instabil, se divide în atomi din ce în ce mai mici printr-un proces radioactiv. Fred Hoyle ura ideea unui univers cu început, dar Big Bangul a fost stabilit aproape fără putință de tăgadă în 1965, prin observarea radiației cosmice prezise de teorie.

În 2011 s-a confirmat și că nu poate fi zero constanta cosmologică, că expansiunea crește în viteză, deci constanta e pozitivă.

aa

Constanta cosmologică pare a fi o energie întunecată, asociată în general cu vacuumul din teoria quantumului, teoria celor foarte mici. Vacuumul e de fapt o zonă activă unde particulele vin spontan la existență și se anihilează.

Introducem noțiunea de Singularitate – un punct în care densitatea materiei devine infinită pe măsură ce toată masa universului se comprimă într-un singur punct.

Stephen Hawking și Roger Penrose au descoperit că o singularitate este formată prin colapsul gravitațional la sfârșitul vieții unor tipuri de stele. Ceea ce rezultă este o gaură neagră, și găuri negre gigantice sunt singularități aflate în centrul galaxiilor.

Densitatea universului, care variază în timp, are o valoare critică; dacă e pozitivă peste un nivel măsurat, provoacă o curbură pozitivă și avem un spațiu finit; dacă e sub valoarea respectivă, provoacă o curbură negativă și spațiul este infinit.  În mod conventional, cosmologii definesc constanta Ω drept densitatea medie împărțită la valoarea critică. Dacă Ω = 1, spațiul este plat, dacă Ω > 1, spațiul este curbat pozitiv, iar dacă Ω < 1, spațiul este curbat negativ.

Constanta cosmologică (Λ) are anumite efecte:

Dacă Λ este negativă ajunge să nu mai reprezinte o forță de respingere ci de atracție și întărește gravitația. În acest caz, toatele modelele, indiferent de curbură, încep de la o singularitate, se extind până la o mărime maximă, apoi se prăbușesc într-o singularitate finală.

Dacă Λ este 0, universul cu o curbură pozitivă se extinde începând cu o singularitate și în final se prăbușește. Totuși, în universurile cu o curbură zero sau negativă, gravitația nu va fi suficient de puternică pentru a cauza prăbușirea și aceste universuri se vor extinde la nesfârșit, cu o rată a extinderii care tinde să aibă o valoare constantă. Rata extinderii descrește totuși în timp la cel cu o curbură zero.

Dacă Λ este pozitivă, așa cum pare să fie acum cazul, există câteva posibilități. După modelul lui De Sitter, universul ajunge să se extindă din ce în ce mai mult și mai repede, la nesfârșit. După al lui Einstein, în care valoarea Λ e fixă, universul este static și neschimbător, de o mărime constantă. Modelul inițial Eddington-Lemaître începe cu un univers după gândirea lui Einstein și se extinde la nesfârșit. Modelul Lemaître care a dat naștere la teoria BigBangului are Λ mai mare decât a lui Einstein. Începe în chip exploziv, dar rata expansiunii încetinește, ca apoi să se intensifice. Aceasta deoarece la început gravitația micșorează rata expansiunii, apoi Λ preia conducerea expansiunii și domină gravitația din ce în ce mai mult.

Universurile lui Einstein, Eddington-Lemaître și Lemaître au curbură pozitivă și deci mărime finită, dar există alte modele cu o curbură plată sau negativă care încep cu o singularitate, încetinesc inițial și apoi accelerează sub conducerea Λ. Ultimele sunt infinite.

Deoarece universul prezent este foarte aproape de a fi plat, rămâne o mare provocare să se determine dacă e chiar plat sau foarte ușor curbat, pozitiv sau negativ. Oricum, chiar și în anii 30 ai secolului trecut, existau deja câteva răspunsuri științifice la o parte din întrebările pe care și le puneau cercetătorii.

Interesant de observat că există o anumită artă în aceste teorii și modele care nu au încă pretenția de veridicitate și acuratețe absolută. Fizicienii caută formule matematice cât mai simple care să le pună în practică teoriile, dar vor și o anumită estetică a acestora, nu doar corectitudine a calculelor, ceea ce implică un anumit fond cultural aperceptiv care le influențează demersul, fie și foarte discret și în linii foarte mari.

Creștinismul nu are o problemă să accepte un univers finit, dar în expansiune, care pornește de la o singularitate și nu pare să aibă un sfârșit în expansiunea lui. Sfârșitul lumii nu va veni pe linia legilor universului, ci pe cea a legii morale, a cărei dezintegrare și redefinire discreționară din partea omului va duce la inițiativa Părintelui ceresc de a înnoi toate. Însuși Mântuitorul, apoi Sf. Petru, arată că gândind lumește, se poate ajunge la negarea existenței lui Dumnezeu (Psalmi 9: 24-31; 13: 1-2) sau a intervenției Lui (Luca 17: 26-27; II Petru 3: 1-10), dar de fapt, lumea plină de gândurile, de rațiunile Lui, va trebui să-și împlinească scopul hotărnicit la creație. Intervenția dumnezeiască de la creație și judecată are caracter singular, iar știința se ocupă în special cu lucruri repetate, având o cauză și un efect, ori începutul lumii, dacă se acceptă existența lui, nu are cauză lumească, iar sfârșitul, în afară de o eventuală ciclicitate, luare de la capăt, nu are consecințe previzibile.

Ortodoxia oferă răspuns la întrebări fundamentale, ca de ce? În ce scop? Ce avem de făcut? Cum devenim în stare să facem? Pe măsură ce granițele statale și culturale devin din ce în ce mai flexibile și permeabile, ea își recuperează și vocația de a îngloba și interpreta cu gânduri vrednice de Dumnezeu, cum o făcea Sf. Vasile în Hexaimeronul său, roadele cercetării științifice în stadiul actual, cu maxim de credibilitate, prin aleșii lui Dumnezeu din fiecare generație.

4. Expansiune da, început nu?

Frecvența undelor roșii de care vorbeam indică, după interpretarea multor oameni de știință, expansiunea universului și un anumit tip de BigBang. Vârsta universului a fost calculată la aproximativ 13,8 miliarde de ani, ceea ce din fericire înseamnă mai mult decât a stelelor componente.

athe-universe-300x300

Se evită totuși sintagma început temporal, preferându-se cea de scala temporala cosmică, un fel de dată stelară. Filozofic și ideologic, noțiunea unui început al ordinii naturale actuale repugnă oamenilor de știință, cu toate că unii erau romano-catolici, ca Lemaître, sau quakeri, ca Eddington. Am menționat într-un articol precedent că și cercetătorii au gusturile și predispozițiile lor care se imprimă asupra formulelor matematice folosite, precum și a presupunerilor teoretice.

În 1948, Thomas Gold și Hermann Bondi formulează o nouă teorie, contrară ideii de BigBang, și care postula, fără bază observațională – element inedit, și totuși a atras mulți adepți – un principiu cosmologic perfect, și anume uniformitatea în timp a universului. Cu cea în spațiu suntem familiarizați, aceasta însă constituie ceva nou, ca în orice moment, excluzând neregularitățile locale, universul să arate la fel.

Pentru ca într-un univers în expansiune să existe un principiu cosmologic perfect, trebuie în mod necesar ca materie nouă să intre în existență în spațiul creat de expansiune, și încă într-un ritm precis. Unii creștini s-au arătat favorabili teoriei deoarece considerau că nu este în interesul credinței să postuleze că Dumnezeu nu mai face nimic după creație, care s-ar extinde singură, și că prin această formulă se explică felul în care El poartă de grijă făpturii Sale ca aceasta să nu fie redusă la nimic, ca orice lucru stricăcios.

Fred Hoyle, pomenit adesea de creaționiști ca un oponent al ideilor lor, a venit cu o formulă modificată a teoriei. El considera neștiințific ca știința să studieze efecte observabile ale unui eveniment cu cauze din afara tărâmului cercetării științifice, și anume creația, ori să pornești de la anumite afirmații precum axiomele în matematică. Modelele de univers în expansiune gen Lemaître aveau nevoie de un reglaj fin al constantei cosmologice, pe care Hoyle îl considera neștiințific și de prisos. El dorea să transforme principiul cosmologic perfect în consecință, pentru a-l readuce pe tărâmul observaționalului științific, și postulează o cauză, numită tensor al creației, adică tot un principiu care întinde universul, producând drept consecință apariția câte unui atom de hidrogen pe an într-un volum cât o catedrală englezească.

Evident că un astfel de eveniment este dincolo de ceea ce se poate observa științific, și Hoyle, ca mare om de știință, recunoștea că dacă ar fi adevărate, modelele de univers în expansiune având un moment originar ar putea fi reale, așteptându-și confirmarea sau infirmarea pe măsură ce măsurătorile științifice se înmulțesc, însă mărturisea deschis o preferință personală spre modelul său de univers. Dintre urmașii săi, mulți s-au ridicat la nivelul lui de combativitate verbală, dar nu și de probitate științifică, încât în anii 60 ai secolului XX, evoluționismul se hrănea din ideile lui Hoyle pentru a respinge nevoia existenței unui început al universului fizic. Odată cu descoperirea în 1965 a microundelor radiației cosmice, fanii universului constant în spațiu și timp s-au împuținat considerabil, dar ideologia științific atee a lui Hoyle a supraviețuit.

Interesant că Bondi și Gold au postulat un principiu metafizic pentru a circumscrie constanța legilor universului. De fapt, știința este imposibilă fără a postula ordinea și un comportament ordonat pe care ea să-l descopere. Corifeii filozofiei naturale din spatele revoluției științifice, precum Johannes Kepler, considerau că gândesc gândurile lui Dumnezeu după El. Este nevoie de principii metafizice pentru studierea fizicii, ori acestea vin din afara științei. Atributul credincioșiei divine explică această constanță a universului, ordinea, neschimbabilitatea legilor lui, precum și intervenția Sa, reglajul fin atât de necesar într-o creație afectată fizic de un păcat metafizic. Cât de fin și de necesar acest reglaj, puțin mai încolo.

Oamenii de știință pot căuta să evite orice are legătură cu Dumnezeu și teologia în viața personală, deoarece Dumnezeu respectă opțiunile personale, dar nu o pot face în segmentul profesional, deoarece creația este plină de energiile dumnezeiești, pe care omul de știință trebuie în mod constant să le reinterpreteze pentru a se potrivi atitudinii sale personale generale. Această interpretare, chiar și pe tărâmul speculativ al cosmologiei, inevitabil se va lovi de anumite descoperiri ale științei observaționale. Vor exista mereu limite ale cunoașterii umane, și chiar în părțile cunoscute sau circumscrise cumva de rațiune, altă persoană va trebui să traducă în cuvinte formulele matematice care și ele, când au fost elaborate, reprezentau o abstractizare umană a unor elemente observabile ori a unor deducții și presupoziții. Evident că o literă sau un semn pare fix, credibil, simplu și funcțional, pe când un principiu nu.

Pentru credinciosul ortodox, noțiunea de început apare firească, necesară, pentru ca umanitatea, diferită ființial de divinitate, să intre în planul existenței. Ciclicitățile în timp și spațiu au fost observate de mult ca lege a realității de către Solomon (Eccl. 1), ele de fapt izvorând ca principiu din Sf. Treime, în care există un izvor, Tatăl, Care însă naște și purcede pe Fiul, respectiv Duhul Sfânt. Persoanele sunt unite, dar fără amestecare, se găsesc în perihoreză, întrepătrundere și înconjurare reciprocă. În ciuda unității, uniformității și isotropiei, care dau în teologie principiul aproprierii, există distincții clare între persoanele divine. Cum să nu vorbim de o curbură pozitivă în aceste condiții. Cum să nu vorbim firesc de expansiune, când Dumnezeu umple universul, iar acesta se pătrunde progresiv de el, omul având o situație specială. Dumnezeu S-a extins în lume prin lucrări, în umanitate prin Fiul întrupat, iar lumea se extinde către Dumnezeu prin organismul Bisericii, încărcat de altoiuri umane pe o rădăcină nobilă, dumnezeiască. Ritmul este constant, deși plin de iregularități locale, în fiecare om. Extinderea nu înseamnă mărirea distanțelor, aici intervine Dumnezeu ca Duh și Fiul ca om, precum și sfinții care se înduhovnicesc și se umplu de Hristos, constituind legăturile care dau tărie Bisericii și prin care ea își săvârșește creșterea. Extinderea nu este liniară, ci curbată, nu degeaba anticii preferau sfera în detrimentul poliedrelor. Legile din microcosmos rezonează cu cele din macrocosmos, întregul se oglindește în parte. Paradoxurile nu reprezintă nonsensuri, ci porți în spatele cărora se ascund principii și realități superioare, așteptând asaltul celor vrednici.

Oamenii de știință recunosc aceste idei abstracte care interferează cu studiul lor, chiar dacă unii preferă o mentalitate de tip oriental, în care Dumnezeu și universul reprezintă distincții mentale, iar spiritul este materie fină, evoluată, ei înșiși putând deveni una cu universul, parte a divinității panteiste și panenteiste. Chiar și agnosticii – persoanele care preferă o atitudine de genul nu știu, nu pot fi sigur – își dau seama de relația între metafizică și fizică. Instrumentalizarea și simplificarea superficială a acestui delicat echilibru pe care marii oameni de știință știu să-l mențină la nivel funcțional se face de diferiți actori militanți ai societății civile, care aleg după criterii nefericit subiective să traducă o parte din aceste principii și să le includă în agenda lor cu iz comercial sau politic.

5. Reglajul fin al universului

Științele nu trebuie neapărat să fie predictive, la urma urmei, etica sau istoria nu sunt, caracterul explicativ le conferă pe drept acest statut. Religia poate avea rol explicativ.

Minunile, actele supranaturale, având un caracter singular și incidental, nu fac obiectul științei. Științele codifică regularitățile naturii. În acest sens, putem afirma că învățătura Bisericii codifică rațional experiența istorică a umanității în relația ei cu Dumnezeu.

Doctrina despre chipul lui Dumnezeu poate explica de ce logica inherentă a minții umane merge în paralel cu structura universului ca întreg. Fred Hoyle preferă să tragă invers concluzia, chiar dacă nu poate explica procesul; el spune că universul însuși creează o matrice a lui însuși în mintea omului, mergând pe o linie panteistă, în care Dumnezeu este universul, singura realitate.

Cosmologia și religia interacționează în ceea ce privește reglajul fin, condițiile necesare pentru ca să apară viața. Examinând felul în care se formează carbonul și oxigenul, elementele necesare vieții, e greu de acceptat, din motive pe care le vom expune în continuare, că s-au format singure, în urma unor procese autonome.

aatriplealphaflash

Carbonul ia naștere din trei atomi de heliu care se ciocnesc simultan, însă o astfel de coliziune este extrem de rară, chiar și la stelele gigantice. Rămâne o a doua situație, când la început se ciocnesc doi atomi, apoi particula rezultată, beriliul, se ciocnește cu al treilea. Reacția se numește procesul triplu-alfa. Dacă intervine un al patrulea atom de heliu, care se lovește de nucleul de carbon, rezultă oxigenul.

În practică, beriliul are o durată de viață scurtă, după care se dezintegrează înapoi în heliu; reacția ar avea loc foarte rar; nu se poate explica atunci ponderea mare a carbonului în univers. Hoyle a postulat și apoi s-a demonstrat științific existența unei rezonanțe în nucleul de carbon, un set de condiții care favorizează lipirea celui de-al treilea atom de heliu. Într-adevăr, atomul de beriliu posedă suma maselor celor doi atomi de heliu, dar beriliu + heliu are un nivel de energie mai ridicat, cât al unui atom de carbon în stare elevată de energie.

De asemenea, oxigenul are un nivel de energie exact sub cel necesar pentru ca heliul în combinație cu carbonul să se transforme tot în oxigen. Aceste nivele de energie, care sunt când rezonante, când nu, dar contribuie decisiv la cantitatea necesară și la echilibrul carbonului și oxigenului în univers, au dat naștere la conceptul de reglaj fin al universului, deoarece schimbarea nivelului lor nu se face după reguli rezonante, ca să repetăm termenul, cu fizica actuală.

Carbonul produs prin reacția triplu-alfa posedă exact cantitatea de energie necesară pentru a susține viața. Partizanii reglajului fin susțin că doar prin intervenția lui Dumnezeu există suficient carbon în univers și cu suficientă energie pentru a susține viața. Adversarii fine-tunningului, cum este cunoscut conceptul, au venit cu ideea multiversului, unde regiuni diferite ale unui vast multivers au constante fundamentale diferite. După cum arată oamenii de știință, multiversul este în cel mai bun caz o speculație științifică, iar în cel mai rău, o presupunere bazată pe credință, închisă verificării științifice, postulată ca să explice trăsăturile neobișnuite ale universului observabil. Există multe alte răspunsuri la problema reglajului fin, pline de creativitate, dar nu suficient de simple și de consonante cu știința verificată.

Cum reușea totuși Hoyle să rămână ferm în poziția sa contra religiei și să-și susțină ideile, dintre care unele excepționale și verificate ulterior pe cale experimentală? Printr-o construcție deopotrivă filozofică și științifică; el afirma că reprezentăm inteligența care ne-a precedat în forma, în reprezentarea ei materială, sau mai degrabă, suntem reapariția acelei inteligențe, ultima ei întrupare în lupta sa pentru supraviețuire. Adică, el unește transmiterea informației în natură, pe linia memoriei celulare, cu faptul că omul, când măsoară trecutul, sau un punct din el, de fapt îl creează. Cumva, noi observăm cum s-a format carbonul și cum nu se pierde tot în oxigen, și cumva creăm prin descoperirea noastră trecutul. Afirmația stă foarte departe de simplitatea căutată de marii fizicieni.

(va urma)

Publicat în Atitudini | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

”Lupta cea bună m-am luptat”

”Veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul” (Matei 24: 6).

Tulburări, conflicte care ajung la război, toate fac parte din peisajul contemporan. Forțele combatante pe de o parte, victimele pe de alta, pacifiștii printre toți. Combatanții pozează în pacifiști, toți plâng de dragul victimelor, pacifiștii folosesc arme ca să încheie conflictul.

Oamenii obișnuiți sunt îngrijorați că focul războiului s-ar putea întinde până la ei, tulburând și distrugând tot avutul lor, planurile de viitor, familiile, punându-i la încercări peste forțele lor.

Ca nou popor ales, putem învăța din trecutul celui vechi, Israel, și a îndelungii sale experiențe în ceea ce privește conflictele și luptele cu popoarele din jur.

Evreii nu erau un neam războinic, din contra, perioada sclaviei din Egipt, timp de patru veacuri (FA 7: 6), îi făcea rezervați în fața conflictelor, fapt recunoscut de însuși Dumnezeu (Ieșire 13: 17). Singurul conflict deschis de ei a fost cel cu triburile canaanite din Țara Sfântă, ale căror păcate ajunse la apogeu au făcut pe Dumnezeu să poruncească exterminarea lor (Facere 15: 13,16; II Macabei 6: 14); în ciuda pericolului duhovnicesc, israeliții au preferat și cu aceștia să conviețuiască, fapt care le-a îngreunat stabilirea în Țara Sfântă și timp de 400 de ani nu au reușit să se unifice ca națiune și teritoriu, ci au dus o viață tribală, uniți de Legea lui Moise și de jertfelnicul unic de pe lângă Chivotul Sfânt.

Evreii nu au intervenit în luptele dintre marile puteri imperialiste ale antichității, ba chiar nu ar fi trebuit să caute alianțe cu ei (Deuteronom 7: 2-7; Iosua 9: 7; Isia 2: 6; Isaia 36; 57: 8; II Cronici 19: 2; IV Regi 23: 29), fapt observat și în contemporaneitate, când multe voci acuză conducerea laică a statului modern Israel că face prea mult apel la alianțe favorabile și nu se bazează pe ajutorul dumnezeiesc.

Conflictele poporului ales au fost cu statele vecine, păgâne și politeiste (cu excepția fenicienilor). Cel mai adesea luptau pe teritoriul propriu, iar când reușeau să ducă o campanie în țările vecine, nu le colonizau, ci le făceau tributare, pentru a avea pace la granițe.

Dumnezeu a prevăzut toate acestea, de aceea le-a oferit câteva linii călăuzitoare în caz de război:

”Când veţi merge la război, în pământul vostru, împotriva vrăjmaşilor care năvălesc asupra voastră, însoţiţi sunetele de trâmbiţă cu strigăte şi veţi fi pomeniţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi veţi fi izbăviţi de vrăjmaşii voştri” (Numeri 10: 9). Trâmbițele chemau la adunare, iar strigătele arătau răspunsul obștii. Așadar, dacă oamenii se mobilizau la chemarea trâmbițelor, Dumnezeu îi ajuta și învingeau, indiferent cine le era vrăjmaș.

La luptă nu mergea tot poporul, ci doar câte o mie din fiecare seminție era suficient pentru a înfrânge, de exemplu, 5 regi madianiți (Numeri 31: 4-5,8). Scopul nu era prada, din contra, partea luată de locașul sfânt era insignifiantă, a cincisuta parte, deși slujitorii lui prezenți în rândul trupelor asigurau soldații de prezența lui Dumnezeu care le aducea victoria (Numeri 31: 28). Nici nu mergeau toți, ca să fie evident că Dumnezeu, nu armele sau mulțimea luptătorilor, asigurau biruința (Judecători 7: 2,7).

De asemenea, cei cărora le era frică, deci nu aveau credință că Dumnezeu le va asigura victoria, trebuie să rămână acasă, pentru a nu strica moralul și credința trupelor (Deuteronom 20: 8). Pe lângă aceștia, nu se mobilizau toți cei care aveau anumite treburi începute și neterminate, și a căror moarte în război ar fi dus la dezechilibre sociale (Deuteronom 20: 5-7), semn că războiul nu trebuie în mod necesar să tulbure peste măsură o comunitate, un popor, o idee care și astăzi se implementează prin folosirea de trupe puține, bine înarmate și profesioniste, dar din păcate fără intervenția lui Dumnezeu.

Războiul era de apărare, sau împotriva cetăților desemnate de Dumnezeu ca păcătoase și idolatre, un potențial pericol pentru credinncioși (Deuteronom 20: 17-18). Acestea nu beneficiau de clemență nici dacă se predau, pe când oricare altele, din afara Canaanului, dacă predau armele, bărbații erau cruțați (Deuteronom 20: 10-13).

Interesant, pomii fructiferi nu se tăiau pentru construcția mașinilor de război, ci se lăsau, semn că Dumnezeu nu îngăduia ca acest cataclism pe care-l reprezintă conflictual armat să afecteze peste măsură o zonă cuprinsă de el (Deuteronom 20: 19-20), o idee care acum 3400 de ani frâna avântul războinic al unei armate, îl supunea rațiunii, iar astăzi trimite la necesitatea reducerii și eventual distrugerii arsenalului de distrugere în masa.

Observăm în final că toți bărbații buni de război, din timpul lui Iosua Navi și Caleb, care nu au avut credință și curaj să intre în Canaan, au pierit pe cale, fără să intre în odihna Domnului (Iosua 5: 4-6). Ideea a fost reluată de Sf. Apostol Pavel (Evrei 4: 5), cu scopul de a convinge pe creștini să se lupte pentru a intra în odihna Lui (Evrei 4: 11). Pe lumea aceasta ne ostenim și luptăm, căutăm să intrăm în ritmul lucrării lui Dumnezeu căreia ne asociem, ca odată reușind, să ne odihnim și noi de lucrările noastre, precum și El de ale Sale (Coloseni 1: 24-25,29; Evrei 4: 10). Sfinții Părinți dau mărturie că purtați de har, le este din ce în ce mai ușor și sunt din ce în ce mai motivați să trăiască o viață sfântă, la rugăciune nu se mai ostenesc ei, ci îi poartă Dumnezeu, iar dincolo, în veșnicie, primesc plată desăvârșită și duc o viață de slăvire a lui Dumnezeu și ajutorare a oamenilor.

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Biblice | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum se comportă  Dumnezeu cu poporul Său

I Petru 2:10 Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu.

Vorbind creștinilor risipiți printre păgânii din orașele Asiei Mici, Sf. Petru le insuflă o nouă conștiință a identității lor. Folosește expresii din Vechiul Testament adresate evreilor și le redirecționează către creștini, spunându-le că ei constituie mai nou poporul lui Dumnezeu, ”seminție aleasă, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2: 9). Cu această  nouă conștiință și mentalitate, ei puteau să reziste mai bine ruperii de foștii prieteni și persecuțiilor de tot felul (I Petru 3: 8-14; 4: 3-5) și să urce spre unirea cu Dumnezeu (II Petru 1: 4-7).

Peste veacuri, am avut parte de multe popoare creștine, iar neamul românesc s-a născut creștin. Cu această cinste vin deopotrivă binecuvântări și responsabilități, care în general respectă o ordine, un tipic, pe care creștinii îl pot lua de la vechiul popor ales. Capitolul 26 din cartea Levitic conține această comoară de multe ori pierdută, nebăgată în seamă, o rânduială a felulului în care vin binecuvântările și pedepsele asupra unui popor binecredincios. Fiecare poate observa în jur situația poporului român creștin și din rândurile următoare evaluează cauzele și cam pe unde ne situăm astăzi pe scara binecuvântărilor și/sau pedepselor dumnezeiești.

Levitic 26:

  1. Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite; nici stâlpi să nu vă ridicaţi; nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta să nu vă aşezaţi în pământul vostru, ca să vă închinaţi la ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.
  2. Zilele de odihnă ale Mele să le păziţi şi locaşul Meu cel sfânt să-l cinstiţi, că Eu sunt Domnul.
  3. De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele,
  4. Vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele lor.
  5. Treieratul vostru va ajunge până la culesul viilor, culesul viilor va ajunge până la semănat; veţi mânca pâinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pământul vostru fără primejdie.
  6. Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi goni fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pământul vostru.
  7. Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră.
  8. Cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie înaintea voastră.
  9. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta; veţi avea copii, vă voi înmulţi şi voi fi statornic în legământul Meu cu voi.
  10. Veţi mânca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi.
  11. Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scârbi de voi.
  12. Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu.
  13. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-am scos din pământul Egiptului, ca să nu mai fiţi robi acolo; am sfărâmat jugul vostru şi v-am povăţuit cu fruntea ridicată.
  14. Iar de nu Mă veţi asculta şi de nu veri păzi aceste porunci ale Mele,
  15. De veţi dispreţui aşezămintele Mele şi de se va scârbi sufletul vostru de legile Mele, neîmplinind poruncile Mele, şi călcând legământul Meu,
  16. Atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: Voi trimite asupra voastră groaza, lingoarea şi frigurile, de care vi se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul; veţi semăna seminţele în zadar şi vrăjmaşii voştri le vor mânca.
  17. Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; vor domni peste voi duşmanii voştri şi veţi fugi când nimeni nu vă va alunga.
  18. Dacă nici după toate acestea nu Mă veţi asculta, atunci înşeptit voi mări pedeapsa pentru păcatele voastre.
  19. Voi frânge îndărătnicia voastră cea mândră şi cerul vostru îl voi face ca fierul, iar pământul vostru ca arama.
  20. În zadar vă veţi cheltui puterile voastre, că pământul vostru nu-şi va da roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi vor da poamele lor.
  21. Dacă şi după acestea veţi umbla împotriva Mea şi nu veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci vă voi adăuga lovituri înşeptit pentru păcatele voastre;
  22. Voi trimite asupra voastră fiarele câmpului, care vă vor lipsi de copii; vor prăpădi vitele voastre şi pe voi vă voi împuţina aşa, încât se vor pustii drumurile voastre.
  23. Dacă nici după aceasta nu vă veţi îndrepta, împotrivindu-vă Mie,
  24. Atunci şi Eu voi veni cu mânie asupra voastră şi vă voi lovi înşeptit pentru păcatele voastre.
  25. Voi aduce asupra voastră sabie răzbunătoare, ca să răzbune legământul Meu. Iar dacă vă veţi ascunde în oraşele voastre, voi trimite asupra voastră molimă şi veţi fi daţi în mâinile vrăjmaşului.
  26. Pâinea, care vă hrăneşte, o voi lua de la voi; zece femei vor coace pâine pentru voi într-un cuptor şi vor da pâinea voastră cu cântarul şi veţi mânca şi nu vă veţi sătura.
  27. Dacă nici după aceasta nu Mă veţi asculta şi veţi păşi împotriva Mea,
  28. Atunci şi Eu cu mânie voi veni asupra voastră şi vă voi pedepsi înşeptit pentru păcatele voastre;
  29. Veţi mânca din carnea fiilor voştri şi din carnea fiicelor voastre.
  30. Dărâma-voi înălţimile voastre şi voi strica stâlpii voştri; trupurile voastre le voi prăbuşi sub dărâmăturile idolilor voştri şi se va scârbi sufletul Meu de voi.
  31. Oraşele voastre le voi preface în ruine, voi pustii locaşurile voastre cele sfinte şi nu voi mirosi miresmele plăcute ale jertfelor voastre.
  32. Pustii-voi pământul vostru aşa încât să se mire de el vrăjmaşii voştri care se vor aşeza pe el;
  33. Iar pe voi vă voi risipi printre popoare; în urma voastră Îmi voi ridica sabia şi va fi pământul vostru pustiu şi oraşele voastre dărâmate.
  34. Atunci pământul se va bucura de odihnele sale în zilele pustiirii lui; când voi veţi fi în pământul vrăjmaşilor voştri, atunci pământul vostru se va odihni şi se va bucura de odihna lui.
  35. În toate zilele pustiirii lui el se va odihni cât nu s-a odihnit în zilele de odihnă ale voastre, când locuiaţi voi în el.
  36. Celor ce vor rămâne dintre voi le voi trimite în inimi frica în pământul vrăjmaşilor lor; până şi freamătul frunzei ce se clatină îi va pune pe fugă şi vor fugi ca de sabie şi vor cădea când nimeni nu-i va alunga.
  37. Se vor călca unul pe altul, ca cei ce fug de sabie, când nimeni nu-i va urmări şi nu veţi avea putere să vă împotriviţi vrăjmaşilor voştri.
  38. Veţi pieri printre popoare şi vă va înghiţi pământul vrăjmaşilor voştri.
  39. Iar cei ce vor rămâne din voi se vor usca pentru păcatele lor în pământurile vrăjmaşilor voştri, se vor usca şi pentru păcatele părinţilor lor.
  40. Atunci îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, cum au săvârşit ei nelegiuiri împotriva Mea şi au păşit împotriva Mea.
  41. Pentru care şi Eu am venit cu mânie asupra lor şi i-am adus în pământul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată împrejur şi vor suferi ei pentru nelegiuirile lor.
  42. Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, de legământul Meu cu Isaac, şi de legământul Meu cu Avraam Îmi voi aduce aminte şi de pământ îmi voi aduce aminte.
  43. Când pământul va fi părăsit de ei şi el se va bucura de odihna lui, golit fiind de ei, şi ei vor suferi pentru fărădelegi şi pentru că au nesocotit legile Mele şi sufletul lor s-a scârbit de aşezământul Meu;
  44. Când vor fi ei în pământul vrăjmaşilor, Eu nu-i voi dispreţui şi nu Mă voi scârbi de ei, aşa încât să-i pierd şi să stric legământul Meu cu ei, că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor.
  45. Îmi voi aminti de ei pentru legământul încheiat cu strămoşii lor, pe care i-am scos din pământul Egiptului, înaintea ochilor popoarelor, ca să fiu Dumnezeul lor. Eu sunt Domnul”.
  46. Acestea sunt aşezămintele, hotărârile şi legile pe care le-a aşezat Domnul între Sine şi fiii lui Israel prin Moise, pe Muntele Sinai.

Versetele de la 1 la 3 menționează pe scurt elementele principale care compun viața credincioșilor: o relație exclusivă cu Dumnezeu, respectarea locașului sfânt și a sărbătorilor, precum și a poruncilor Sale.

Următoarele 10 versete, de la 4 la 13, menționează binecuvântările pe care le primesc binecredincioșii: bună întocmirea văzduhului și îmbelșugarea roadelor pământului, apoi curaj și putere în fața vrăjmașilor, indiferent de mulțime, după care familii numeroase și ascultarea rugăciunilor, belșug și prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului, în chip văzut și sensibil, adică și El va răspunde credinței cu credincioșie.

De la 14 la 45, cu de trei ori mai multe și mai vii detalii, tocmai ca oamenii să poată recunoaște mâna Domnului, găsim pedepsele pentru neascultare și lepădarea dragostei de Dumnezeu, așezate în ordine.

Primele vin bolile sufletești și trupești, combinate cu sărăcia și asuprirea lor de către vrăjmași, care profită de slăbiciunea fizică și psihică a credincioșilor. Oamenii, cu cât se depărtează de Dumnezeu, devin mai slabi psihic și fizic și nu mai fac față pericolelor de tot felul.

Pedepsele se dezvoltă exponențial dacă nici astfel oamenii nu se înțelepțesc, ci se îndărătnicesc și se mândresc. Tranșa a doua cuprinde foamete generalizată, zădărnicia oricăror eforturi care nu sunt îndreptate spre pocăință, și nimic nu este mai actual decât să observăm mijloace și strategii omenești care încearcă să rezolve o criză morală, duhovnicească.

Etapa a treia, cauzată de perseverarea în păcat, extinde pedeapsa la planul familial, unde se înregistrează pierderea bunurilor elementare, necesare muncii, și a copiilor, urmașilor în diferite tragedii. După modelul Sfinților Părinți, putem interpreta această etapă și ca pe una a împuținării părinților și fiilor duhovnicești, precum și a sleirii forțelor și mijloacelor Bisericii, încât din exterior se asistă la o adevărată restrângere a adevăratului popor binecredincios, toate sub acțiunea ispitelor demonilor. Din păcate, ultimii ani seamănă izbitor cu situația descrisă de Moise acum 1500 de ani.

Treapta a patra înseamnă o adevărată ruină a poporului și a teritoriului său, o depreciere și dezumanizare a întregii țări, ceva ce numai în războaie și pe continentele african sau în Asia putem vedea astăzi.

Până și necredincioșii sesizează în acest punct criza poporului ales, care demoralizat și slăbit pe toate planurile, este risipit și pribegește în pământul vrăjmașilor săi, până ce pământul lui se odihnește cât nu s-a odihnit în toate zilele de odihnă pe care nu le-au respectat. De-abia după un astfel de cataclism necruțător, personal și național, cum evreii au avut parte înainte de 1948, se trag învățăturile de rigoare, iar Dumnezeu, mereu credincios legământului Său, va căuta să-i readucă pe cei aleși în țară și să faciliteze un nou început, în care învățăturile acumulate atât de aspru să nu fie uitate. Țări care au avut parte de adevărate imperii de-a lungul timpului au suferit după același tipic, chiar dacă erau de alte religii; unele au pierit din istorie, altele, ca de exemplu Cambodia de astăzi, odinioară un măreț imperiu asiatic, încearcă să se regenereze după ani de război civil, gencid și exod al populației.

Nimic nu este nou sub soare, concluziona Solomon acum 3000 de ani în cartea Ecclesiastul, ceea ce a fost va mai fi (Eccl. 1: 9), depinde numai de noi să retrăim doar clipele binecuvântate ale istoriei.

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Biblice | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Jertfele aduse la biserică

Atunci când aducem ceva în casa Domnului, o facem după anumite criterii, o parte culese din rânduielile Bisericii, iar celelalte din tradiția locului. Se știe că lui Dumnezeu îi dăruim tot ce are nevoie lăcașul de cult pentru desfășurarea slujbelor, de la prescuri și vin până la lemne de foc sau pietriș pentru curte. O facem de bunăvoie, din ce avem mai bun, fără prihană, la momentul potrivit.

În Vechiul Testament, toate erau rânduite în detaliu, pe când în Noul, dacă a dispărut nota de obligativitate forțată, cu o întreagă suită de binecuvântări și blesteme asociate, a rămas necesitatea ca lăcașul de cult și deservenții lui să simtă din plin dragostea credincioșilor, pentru ca cei din urmă să nu fie lipsiți de harul lui Dumnezeu.

Pentru a nu exista ispita unor interpretări asupra intenției acestor rânduri, vom lăsa în continuare pe Dumnezeu să vorbească, intervenind cu cât mai puține lămuriri.

Levitic 27:

  1. Dacă însă va fi un dobitoc, ce se aduce jertfă Domnului, tot ce se aduce Domnului trebuie să fie sfânt.
  2. Să nu schimbe nici bun cu rău, nici rău cu bun; iar de schimbă cineva dobitoc cu dobitoc, atunci şi cel schimbat şi cel dat schimb va fi sfânt.
  3. Dacă ar fi cumva un dobitoc necurat, care nu se aduce jertfă Domnului, şi el va fi adus la preot,
  4. Preotul îl va preţui ori de este bun, ori de este rău; şi cum îl va preţui preotul, aşa să fie.
  5. De va vrea cineva să-l răscumpere, atunci să adauge a cincea parte la preţ.
  6. De va afierosi cineva casa sa Domnului, s-o preţuiască preotul, de este bună sau rea, şi cum o va preţui preotul, aşa să rămână.
  7. Dacă afierositorul va vrea să răscumpere casa sa, să adauge a cincea parte de argint la preţul ei şi va fi a lui.
  8. De va afierosi cineva Domnului ţarină din moşia sa, preţuirea să se facă după venitul ei, cincizeci de sicli de argint pentru fiecare gomer de orz semănat.
  9. De îşi va afierosi ţarina sa chiar din anul jubileu, să fie după preţul hotărât.
  10. Iar de îşi afieroseşte cineva ţarina sa după anul jubileu, atunci preotul să socotească argintul după numărul anilor ce mai rămân până la anul jubileu şi să scadă din preţul ei.
  11. Dacă însă va vrea să-şi răscumpere ţarina cel ce a afierosit-o, atunci el să adauge a cincea parte de argint la preţul ei şi să rămână a lui.
  12. Iar dacă acela nu-şi va răscumpăra ţarina şi va fi vândută altui om, atunci nu se mai poate răscumpăra.

Deuteronom 17:

11. După legea pe care te vor învăţa ei şi după hotărârea ce-ţi vor spune-o să faci şi să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga de la cele ce-li vor spune ei.
12. Iar cine se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară.

Iezechiel 44:

29. Ei vor mânca din prinosul de pâine, din jertfa pentru păcat şi din jertfa pentru vină. Şi tot ce este afierosit în Israel al lor este.

Mihea 3:

11. Căpeteniile lor fac judecată pentru plocoane, preoţii dau învăţătura legii pentru plată şi profeţii profeţesc pentru bani şi se sprijină pe Domnul zicând: „Domnul este în mijlocul nostru şi prăpădul nu va veni peste noi!”

Maleahi1:

6. Feciorul cinsteşte pe tatăl său şi sluga se teme de stăpânul său; şi dacă Eu sunt Părinte, unde este cinstea ce trebuie să-Mi daţi? Şi dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine?, zice Domnul Savaot către voi, preoţilor, care defăimaţi numele Meu. Dar voi răspundeţi: „Cu ce am dispreţuit numele Tău?”
7. Voi aduceţi jertfă pe altarele Mele pâine spurcată. Şi mai ziceţi: „Cu ce Te-am necinstit?” – Fiindcă aţi zis: „Masa Domnului este de ocară!”
8. Şi când aduceţi jertfă un dobitoc orb, n-aveţi nici o vină? Când aduceţi, la jertfă, unul şchiop sau cu meteahnă, n-aveţi nici o vină? Adu-l cârmuitorului tău: Va fi el mulţumit sau te va primi el bine? – zice Domnul Savaot.
9. Şi acum deci rugaţi pe Dumnezeu ca să aibă milă de noi, căci prin mâinile voastre s-a făcut una ca aceasta. Vă va primi El, oare, bine?, zice Domnul Savaot.
10. O, dacă cineva din voi ar închide porţile ca voi să nu mai aprindeţi focul în zadar pe jertfelnicul Meu! Nu simt nici o plăcere pentru voi”, zice Domnul Savaot, „şi nu-Mi sunt plăcute nicidecum prinoasele aduse de mâinile voastre.
11. Căci, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri”, zice Domnul Savaot.
12. „Ci voi îl pângăriţi când ziceţi: „Masa Domnului este spurcată şi bucatele de pe ea sunt de dispreţuit”.
13. Şi mai ziceţi: „Iată truda noastră!” Şi tot voi o defăimaţi. Şi aduceţi jertfe, dobitoace cu beteşug, şchioape sau cu meteahnă; şi mai aduceţi şi prinoase! Le voi primi Eu din mâna voastră?” zice Domnul.
14. Blestemat să fie omul viclean, în a cărui turmă se află dobitoc de parte bărbătească şi, făcând juruinţă, aduce Domnului jertfă un dobitoc cu meteahnă! Că Eu sunt mare Împărat, zice Domnul Savaot, „şi numele Meu este minunat între neamuri!”

Maleahi 2:

7. Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului Savaot.
8. Dar voi v-aţi îndepărtat de drumul cel drept şi pe mulţi i-aţi făcut să se poticnească de la Lege. Voi aţi stricat legământul Meu cu Levi”, zice Domnul Savaot.
9. „Pentru aceasta şi Eu v-am făcut să fiţi de dispreţuit şi de nimic în faţa întregului popor, fiindcă voi n-aţi păzit căile Mele, şi, învăţând legea, aţi privit cu părtinire la faţa oamenilor.

Isus Sirah 7:

30. Din tot sufletul tău teme-te de Domnul şi pe toţi preoţii Lui cinsteşte-i.
31. Cu toată puterea iubeşte pe Cel care te-a făcut şi pe slujitorii Lui să nu-i părăseşti.

Din toate acestea reiese imensa răspundere a slujitorilor Domnului, pe care credincioșii se cuvine s-o respecte, mai ales când aceștia fac pogorăminte. Ele trebuie înțelese în cheia cuvintelor Sf. Pavel din Epistola către Romani, capitolul 2:

4. Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?
5. Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,
6. Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

În zilele noastre, suntem conștienți că ”fiii sunt scutiți” (Matei 17: 26), adică nu ar fi normal să plătim dări către Părintele nostru ceresc, de aceea primii creștini ”de voia lor au dat, după putere şi peste putere” (II Corinteni 8: 3), iar Sf. Pavel zicea: ”nu cu poruncă o spun, ci încercând și conștiința dragostei voastre” (II Corinteni 8: 8) și continua: ”dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are” (II Corinnteni 8: 12). Cu toate că era copleșit de dragostea filipenilor și de indiferența corintenilor (I Corinteni 9: 11), tot el prefera, decât să smintească pe cineva și să pună piedică răspândirii Evangheliei, să muncească la confecționarea de corturi, alături de prietenii lui, soții Acvila și Priscila.

Faptele Sfinților Apostoli 20:

33. Argint, sau aur, sau haină, n-am poftit de la nimeni;
34. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.
35. Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.

Aici s-ar putea adăuga canonul 15 de la sinodul 7 ecumenic:

”De acum înainte (de la canonul de faţă înainte), clericul să nu rânduiască la două biserici, căci acest lucru este de treaba (propriu) negustoriei şi a câştigului ruşinos şi străin obiceiului bisericesc. Căci am auzit din însuşi glasul Domnului că „nu poate cineva să slujească la doi domni; căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va nesocoti(dispreţui)” (Mt. 6, 24).

Aşadar, „fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână” (I Cor. 7, 20) şi să stea la o singu­ră biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericeşti pentru câştig ruşinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuinţa acestei vieţi sunt îndeletni­ciri (meşteşugiri) felurite. Aşadar, de ar vrea cineva să-şi câştige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: „Pentru nevoile mele şi ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit” (F. Ap. 20, 34). Şi acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (loca­lităţile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor.” 

Canonul se referă la preoții din parohiile mari urbane, cărora nu le este îngăduit să slujească la două biserici, ci să muncească undeva dacă își doresc un venit spulimentar. La țară, de exemplu, unde sunt filii minuscule, preotul poate avea grijă de două sau mai multe.
II Corinteni 12:

14. Iată, a treia oară sunt gata să vin la voi şi nu vă voi fi povară, căci nu caut ale voastre, ci pe voi. Pentru că nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii.
15. Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre, deşi, iubindu-vă mai mult, eu sunt iubit mai puţin.
16. Dar fie! Eu nu v-am împovărat.

Evrei 13:

17. Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos.

Pr. George-Ovidiu Chirița

Publicat în Biblice, Liturgice | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu