Noii mucenici dinăuntrul și din afara închisorilor

Imagini pentru cuviosi noi mucenici

Porunca de căpetenie a Bisericii rămâne aceea de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și cu toată puterea noastră (Lc. 10: 27). Primirea Lui în inimă, prin credință, ne face fii ai legământului celui nou, ne lipește de Dumnezeu, ne unește cu El, oferindu-ne o nouă viață, viață sfântă și duhovnicească, viață care se prelungește în veșnicie și se unește cu Dumnezeu, în eternitatea Lui slăvită și iubitoare (Deut. 30: 6,16,20; 1 Tim. 1: 11).

Nimic nu ne poate despărți de Dumnezeu: necazul, strâmtorarea, prigoana, lipsurile, primejdiile, amenințările, viața sau moartea, stăpâniile lumești sau îngerii căzuți, toți și toate sunt neputincioase în fața acestei iubiri, în fața puterii și unirii cu Dumnezeu pe care le avem prin credința noastră (Rom. 8: 35-39), prin nădejdea de care putem da oricând seamă (1 Pt. 3: 15) și prin iubirea jertfelnică, lucrătoare și de viață veșnică transmițătoare (1 In. 5: 11-16).

În comunitățile creștine ale primelor veacuri, frică și iubire sfântă stăpânea pe toți, datorită rodirii Duhului Sfânt în mulțime de daruri (F.A. 2: 41-47), de aceea în necazuri, credincioșii se simțeau mângâiați (2 Cor. 1: 2-7), ba chiar se bucurau și mulțumeau lui Dumnezeu să s-au învrednicit a suferi pentru numele Lui (Rom. 8: 17-18; Fil. 1: 29; 1 Pt. 3: 14), recunoscând și valoarea curățitoare a pătimirii (1 Pt. 4: 1-3), care se va numi mai târziu de Părinți ”dureri fără de voie”. Martori ai lucrării pământești a Mântuitorului sau a lucrării harice a Duhului Sfânt, creștinii mărturiseau cu curaj relația lor filială și frățească cu Dumnezeu.

Creștinismul a supraviețuit și a înflorit după căderea păgânismului, a rezistat în fața ruperii Apusului de credința și trăirea Răsăritului ortodox, apoi s-a confruntat cu islamul, suferință din care a ieșit întărit, după aceea a rămas vertical în fața secularismului iluminist, prefăcut astăzi în consumism, neomarxism și neoliberalism modern militant. Comunismul a constituit, în secolul al XX-lea, cea mai agresivă doctrină politică de stânga, încercând să elimine de pe scena societăților în care a preluat puterea pe orice competitor sau adversar, grăbindu-se cu aplomb de compactor de asfalt să creeze o societate și un om nou, exponent al revoluției culturale. Urmașul lui socialist ori social-democrat acționează mai lent și mascat, ascunzându-și scopurile în spatele populismului, înșelând mulți oameni de bine care se înrolează sub flamurile sale crezând că vor putea astfel să-și ajute semenii și țara.

Lucrători ai rugăciunii inimii sau adânciți în viața culturală și științifică a vremii, curați sau păcătoși, smeriți ori încrezători în forțele proprii, mărturisitorii veacului XX au suferit și s-au umplut de har în temnițele comuniste, șlefuindu-se în același timp, în ritmul regimului de detenție sau de muncă silnică, după chipul lui Hristos Ce locuia în ei de la Botez, ca să nu se lase distorsionați după modelul de caricatură propus lor prin reeducarea comunistă. Indiferent cum au intrat în temniță, au ieșit transfigurați, mai mult pe dinăuntru decât pe dinafară, și-au iertat torționarii, au inspirat pe cei cu care s-au întâlnit, s-au săvârșit în pace, în ciuda multelor șicane ale sistemului politic ticăloșit, infiltrat chiar printre frații lor creștini, așteptându-și canonizarea și inspirând molateca generație de credincioși care le-a urmat să lucreze aceeași putere a Învierii prin nevoința asumată în fiecare zi, adică durerile fără de voie și chiar cele de voie, pentru cine le caută.

Privind la dânșii, atât de variați prin fire, înfățișare, preocupări culturale sau științifice, aspirații și ambiții, cu toții curățiți și luminați prin mucenicie, ne rușinăm de scăderile și temerile noastre, de neputința și ineficiența fiecărei zile, de lipsa noastră de voință, atât de nevrednică de cuvântul Sfântului Vasile, care zicea că nimic nu este pe care să și-l pună omul în minte și să nu-l poată îndeplini. Mărturia vremurilor noastre se face pe două căi suprapuse. La suprafață luptăm cu duhul lumesc al consumismului și cu o cultură strâmbă și agresivă, nivelatoare și ipocrită, care face experimente psiho-sociologice și filosofice pe generația actuală, numită postmodernă, simțindu-ne la fel de neputincioși în a trage după noi familia Bisericii și a societății întregi ca înaintașii noștri de la poalele sinaxarului, un fel de trâmbițe neluate în seamă, plăcute în mod inutil pentru frați și deranjante ca stridente și nepotrivite cu muzica veacului înspre cei din afară, asemenea profetului Iezechiel acum 2500 de ani (Iez. 33). O masă critică de credincioși, totuși, aleasă prin har, rămâne statornică în legătura ei cu Hristos și cu frații mai căldicei, rodind în Duhul Sfânt și sfințind numele de creștin, asumându-și Crucea în fiecare zi, dar nu se văd semne că mlădițele mai uscate ale trupului Bisericii și-ar dori seva lor dumnezeiască.

La bază rămâne acea cale a cuvioșiei și cucerniciei care dă putere mărturisirii, atât în vreme de prigoană, cât și în cea de dulce ispită. Dincolo de argumentele verbale, puterea creștinilor a stat mereu în sălășluirea lui Dumnezeu într-înșii, plină de putere și roade duhovnicești (1 Cor. 4: 19-20; 2 Cor. 13: 3-6; Gal. 5: 22-25), o putere diferită de definiția lumească a slavei și puterii (2 Cor. 4: 7-17), de care ne-am lepădat încă de la Botez. Cuvioșia înseamnă dedicare lui Dumnezeu prin iubire, de aceea monahii sunt adevărați profesioniști și învățători ai cuvioșiei, iar cucernicia constituie mărirea mirenilor prin echilibrul iubirii milostive a semenilor, iubire ce rămâne curată de întinările lumești (Iacov 1: 27). Pe calea cucerniciei, până și mirenii ajung în timp la trăirea cuvioșiei, chiar dacă nimeni nu li se va adresa vreodată cu acest nume.

Această nemuritoare cale s-a arătat lumii în toată splendoarea ei începând cu secolul al IV-lea, când a fost definită ca martiriul fără se sânge al celor care își dăruiesc viața lui Dumnezeu, murind lumii și poftelor, nevoindu-se în fiecare zi pentru liniștea nepătimirii și vederea strălucirii harului și a minții rugătoare, jertfindu-se lui Dumnezeu jertfă bineplăcută și mirositoare. Această mucenicie a fost îmbrățișată atât de monahi și clerici, cât și de mireni. Martirii și cuvioșii, respectiv cucernicii creștini, cu toții mărturisesc sălășluirea lui Dumnezeu într-înșii, rodirea Lui în viața lor unită cu cea dumnezeiască. Prin lepădarea patimilor, lumea și diavolul nu mai au putere asupra lor, în schimb se arată luminos și cu putere prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu mărturisesc ce au citit ori auzit despre El, ci articulează în noțiuni și cuvinte omenești o experiență a întâlnirii cu Dumnezeu în chip negrăit și necuprins de gând și de cuvânt (1 Cor 2: 9-10; 2 Cor. 12: 2-4).

Pe calea aceasta a cucerniciei și cuvioșiei, putem da oricând seama de nădejdea noastră pentru că arvuna Duhului s-a vărsat deja în inimile noastre. Mărturia noastră ne va transforma în martiri și mărturisitori, indiferent că trăim într-o societate așa-zis liberă sau nu. Încercările prin care am trecut au conturat în viața noastră experiența trăirii cu Dumnezeu, de care nu ne putem lepăda pentru că asemenea Sf. Sfințit Mucenic Policarp al Smirnei acum 18 veacuri, putem oricând mărturisi că mulți ani am trăit într-o vie relație cu Dumnezeu și nu am primit decât bine de la Dânsul. Este imposibil ca cine a trăit în ritmul Bisericii relația sa cu Dumnezeu, să nu aibă ce mărturisi despre prietenul și fratele său mai mare, Domnul Iisus Hristos. Nimeni nu se poate lepăda de Cel care ne-a purtat și călăuzit în călătoria acestei lumi. Căderile și ridicările noastre dau mărturie despre slăbiciunile noastre și puterea harului dumnezeiesc. Întâlnirile cu sfinții ne-au întărit în urcușuri, dar și în rătăcirile noastre. Experiența vieții fiecăruia, în Hristos, rezonează perfect cu a tuturor sfinților, din neam în neam, în harul Duhului Sfânt.

De aproximativ un veac, marii duhovnici au început lucrarea de răspândire în cinul mirenesc a rugăciunii inimii și altor rânduieli mai puțin practicate de laici. Cărțile duhovnicești oferă, din cauza rarității călăuzitorilor albiți în luptele duhovnicești, o cale mai lungă și sinuoasă, dar sfântă, dreaptă și bună, pentru cei care caută curățirea inimii și dobândirea harului. Cuviosul Părinte Iustin Pârvu avertiza că mărturisirea în veacul de acum depinde foarte mult de simțirea neînșelată a harului de către fiecare creștin, pentru a distinge între ispitele atât de viclene și întortocheate care ne înconjoară. Începând cu Sfinții Antonie și Moise Arapul, continuând cu Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi și Siluan Atonitul, părintele Iustin este cel mai recent, dar nu ultimul într-un șir de sfinți și părinți ai Bisericii care ne îndeamnă să ne umplem fiecare de har pentru a nu fi purtați de vânturile rătăcitoare ale veacului.

În afara închisorilor de zid și a lanțurilor păcatului, toți creștinii sunt chemați să mărturisească despre libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8: 21,23,26-27).

Pr. George Ovidiu Chirița

Anunțuri
Publicat în Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Text pliant Amănunte de viață curată (1)

Imagini pentru viață curată in biserica

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

Amănunte de viață curată (1)

La ce se referă necurăția în Biserica Ortodoxă?

Este o stare de nepotrivire, inadecvare, neconformitate, nedeplinătate, determinând o jenă, o frică pe care o simte omul când o stare duhovnicească ori trupească a sa intră în conflict ori nu se potrivește cu viața lui unită cu Dumnezeu, în Biserică. În general, păcatele și greșelile ne întinează. În special, există și niște reguli de amănunt, multe legate de sânge.

Nu au fost toate normele de curăție rituală abolite de Mântuitorul?

Unele da, altele transferate în domeniul vieții duhovnicești. Nu toți oamenii au putut primi deplin această libertate. Sângele a rămas cu un statut special: Sf. Împărtășanie este singura în cadrul căreia, din motive sfinte și sfințitoare, creștinul consumă carnea și sângele Domnului Iisus, Care se jertfește mereu la fiecare Sf. Liturghie. În rest, consumul de sânge, sub orice formă, este interzis, singurul cu care devenim consângeni și a Cărui viață o primim în lăuntrul nostru rămâne Hristos. Orice stare de jertfă personală a cuiva cu o scurgere de sânge reprezintă o stare de nedeplinătate, necurăție, și nu trebuie să se suprapună peste această jertfă, de aceea evităm să intrăm în biserică. Această concepție educă scrupulozitatea uneori exagerată a unora, îndrumând-o spre un sens superior al stării de necurăție, și mulțumește și pe cei dispuși să treacă peste orice prejudecăți legate de sânge, oferindu-le o explicație duhovnicească pentru supunerea la micile interdicții care îi țin departe de biserică în anumite zile. Pravila de la Govora, la pagina 117, spune: ”toată facerea lui Dumnezeu iaste bună și nemică nu e de lepădare, ce noi mai multu pentru curăția și pentru adunarea sfintei biserici și a leturghiei și a prieceștenii”. Ideea rămâne aceea de a limita la maxim cazurile în care omul să se simtă necurat și de a înțelege că în anumite situații, preotul are puterea, prin rugăciune, să aducă pe un credincios în stare de curăție și compatibilitate cu biserica și chiar Împărtășania.

Starea de necurăție trupească mă desparte de Dumnezeu?

Nu, faptul că țin seama de anumite nepotriviri mă unește și mai profund cu El. Să am grijă numai, nici să caut stări de necurăție unde nu există, crezând că sunt mai fin în relația cu Domnul, nici să fiu ultraliberal și lipsit de prejudecăți, trecând peste anumite lucruri demne de luat în considerare. Faptul că o săptămână cineva nu se împărtășește, nu duce la o scădere a relației harice cu Hristos, atâta vreme cât nu-i din neglijență ori păcat. În plus, să nu uităm că o necurăție trupească nu are consecințe și sens duhovnicesc decât atunci când sângele omului se întâlnește în biserică cu sângele Mântuitorului.

Ce fac acasă în stare de necurăție?

De toate, doar că e bine să nu iei anafură. Aceasta provine din prescurile folosite la Proscomidie și odinioară nici nu se ducea acasă, ci se consuma la biserică. Poți aprinde candela, lua agheasmă, tămâia și stropi cu agheasmă prin casă, te poți unge cu untdelemn de la Sf. Maslu, săruta Crucea și icoanele. Evident, dacă nu te lasă conștiința, sau cineva din casă nu crede că ar trebui să-ți permiți acestea, se recomandă să eviți să smintești cu libertatea ta scrupulozitatea unei rude.

Dacă la biserică se face altă slujbă decât Sf. Liturghie, se poate merge?

Nu, deoarece biserica este locașul în care se săvâr-șește Sf. Liturghie și Sf. Împărtășanie se găsește mereu în Sf. Chivot, pe Sf. Masă, în Sf. Altar.

Dacă merg undeva și sunt pe ciclu, pot ajuta la un praznic, sau sta la o slujbă făcută în casă?

Da, dacă rudele nu au alte mentalități privitoare la curăție și necurăție. Dacă vezi că se împiedică de anumite concepții luate de cine știe unde, ca să nu smintești, taci și te comporți și tu după acelea, convinsă că Dumnezeu vede și nu te lipsește de har.

Dacă sunt la biserică și-mi vin problemele, ce fac?

Faci semnul Sf. Cruci și pleci imediat acasă, unde citești niște rugăciuni din carte.

Dacă mă aflu într-un pelerinaj?

Cel mai simplu este să nu intri în biserici. Dacă însă arzi să săruți o icoană ori niște Sf. Moaște ale unui sfânt, din cauza unei probleme grave, poți cere unui părinte să-ți citească o molitfă de curățire și apoi să intri. Dacă nu găsești înțelegere, să ai credință că și de lângă zidul bisericii dacă te rogi sfântului, vei primi harul dorit.

Mai sunt alte reguli despre perioada lunară a femeii sau despre sânge?

Da. În afară de pericolul morții, femeia catehumenă așteaptă să depășească perioada lunară pentru a primi Botezul și Mirungerea, mai ales că după acestea ar trebui să se și împărtășească, și că respectivele Taine erau legate în vechime de săvârșirea Sf. Liturghii. La fel și în cazul participării la celelalte Sfinte Taine. Cununia se amână dacă în ziua respectivă mireasa ori nașa sunt pe ciclu. Din cauza rezervării cu multă vreme înainte a localului pentru cumetrie ori nuntă, credincioșii solicită de multe ori dezlegare în aceste cazuri. Dacă la Botez e mai simplu, localuri pentru petreceri mai restrânse găsindu-se ușor, la Cununie, deși preotul nu poate fi obligat cu nimic, s-ar putea da dezlegare. Ca orice iconomie, trebuie observat neapărat dacă mirii și/sau nașii sunt credincioși, practicanți, apreciind cum se cuvine o astfel de dezlegare. Dacă o tratează ca pe o formalitate la latitudinea preotului, poate s-ar indica verticalitate deplină în astfel de cazuri. Sf. Maslu nu se poate refuza nici unei femei în prag de operație, sau chinuită de o suferință ori patimă, dar să se săvârșească acasă ori în salonul de spital. Dacă ne curge sânge din nas sau din dinți, așteptăm să se potolească deplin înainte de a intra în biserică. În afară de mare nevoie, nu donăm sânge în ziua în care ne-am împărtășit; nu că am da Împărtășania  unui necunoscut prin aceasta, ci tot pentru a respecta exclusivitatea curgerii și dăruirii sângelui lui Hristos în această zi. Glava 246 a Pravilei de la Târgoviște afirmă că biserica nu se spurcă de la sânge vărsat cu dreptate, și dă exemplu uciderea în legitimă apărare, ci de la sânge vărsat cu nedreptate și cu năpastă. Chiar dacă nu au trecut 40 de zile de la naștere, dacă e în pericol de moarte, femeia poate fi împărtășită, citindu-se înainte, dacă este timp, molitfa de curățire. Pruncul proaspăt botezat (și bineînțeles împărtășit) poate suge de la mamă chiar dacă aceasta se găsește în perioada lunară, nu se spurcă. Femeia de curând botezată, pe chezășia nașului, poate fi împărtășită, chiar dacă imediat după slujbă i-au venit problemele, dar numai o dată, unii precizează și că acasă, nu la biserică, după care va aștepta împlinirea timpului ei de curățire.

Ce face femeia în cele 40 de zile după naștere?

Orice în afară de a intra în biserică și lua anafură.

De ce familia își cere iertare de la Dumnezeu în cadrul molitfei de 8 zile?

Molitfa respective este pentru întărirea și protejarea trupească și sufletească a mămicii după naștere. Ne rugăm și pentru curățire, dar molitfa de 40 de zile consfințește curățirea femeii. Cererile de iertare sunt pentru faptul că au îndeplinit porunca de a crește și se înmulți din poftă trupească. Dacă pofta va conti-nua să fie baza tandreții dintre ei, dragostea lor va avea de suferit.

Când și cum se acordă pogorăminte?

Pentru cazurile care se pot prevedea, se întreabă din timp duhovnicul, care poate dezlega venirea la bise-rică în anumite situații. Pentru celelalte, credincioasa poate cere binecuvântarea preotului, așteptând în pridvor până la sosirea acestuia. În funcție de tipologia conștiinței sale, preotul îi poate da o binecuvântare simplă sau citi o molitfă de curățire. Să expunem și câteva cazuri particulare: Atunci când o fată/femeie a lipsit prea mult de la biserică din diverse motive ce țin de serviciu, boală sau familie, și arde să vină, și nici stând acasă nu ar putea din cauza acestei dorințe să se roage, poate cere dezlegare de la preot să vină la biserică. În acest caz, nu va sta lipită de peretele din spate, arătând celorlalți situația sa particulară, ci se va amesteca în pronaos cu celelalte femei. La fel, dacă singurul cântăreț al parohiei este o doamnă, sau un număr semnificativ din membrele corului se întâmplă în această situație, punând în pericol bunul mers al slujbei, se dă dezlegare pentru participarea la slujbă. În anumite cazuri familiale delicate, când pentru o femeie/fată venirea la biserică reprezintă o scăpare dintr-un mediu violent sau viciat, se poate da dezlegare, de asemenea.

Pot intra repede în biserică să dau un pomelnic, dacă sunt pe ciclu?

Mai bine trimiți prin cineva, iar dacă nu ai pe cine, îl înmânezi unui credincios care intră în biserică, dar tu nu intri.

Dacă sunt pe ciclu și nu are cine-mi aduce pruncul la împărtășit, îl pot aduce eu până în pridvor?

Dacă nu l-ai mai adus de mult timp și te mustră conștiința, da, și de acolo te ajută un credincios. Dacă a fost împărtășit totuși în ultima lună ori 40 de zile, amână cu o săptămână.

Pot primi binecuvântarea preotului în zi de sărbătoare, dacă sunt pe ciclu?

Da, nu se spurcă părintele prin aceasta.

Pr. George-Ovidiu Chirița

 

Publicat în Liturgice, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , , , | 2 comentarii

Text pliant Despre curăție/necurăție

Imagini pentru curatie necuratie

Parohia Sf. Ilie cartier Speranța

Despre curăție/necurăție

Subiectul nu pare a fi tranșat în practica Bisericii. Ca de obicei, unii tind spre iconomie/pogorământ, alții spre acrivie/strictețe. Singurul plus pe care-l aduce acest pliant este o documentare mai amplă în izvoarele Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, fără a căuta neapărat fundamentarea unei anumite poziții preconcepute. După primirea binecuvântării duhovnicului, încerc să vă lămuresc și pe frățiile voastre.

Ce este necurăția/impuritatea?

Este o stare de inadecvare, nepotrivire, necuviintă, întinare, prihănire, murdărie. Când se referă la om, are un aspect igienic, trupesc, unul moral-duhovnicesc și unul privind relația cu alte făpturi, alți oameni, respectiv cu Dumnezeu. Te numești și esti considerat necurat, impur, când nu te găsești  într-o stare, într-o situație conformă, potrivită cu ceva, cu un standard de igienă, curățenie, puritate, nu te afli într-o normalitate, o deplinătate, există o lipsă ori ceva în plus, care strică, întinează, jenează, încurcă. Când ne spălăm, observăm că lepădăm murdăria trupească ce ne încurcă sensibil, deși nu cântărește cine știe ce, și folosim ceva să ne ajute și să ne protejeze împotriva adăugării altei murdării. Omul a observat de timpuriu că la fel te simti când te-ai întinat sufletește și s-a străduit să se curățească și să se mențină curat pe toate planurile, cât a putut.

Ce întinează pe creștin?

După definiția pe care am prezentat-o, multe. Orice păcat, orice greșeală, cât de mică, întinează. Slăbiciunea noastră are însă și o parte bună: ne ajută la păstrarea simțului realității, al limitelor noastre umane, la dobândirea smereniei și la creșterea intensității rugăciunii. Pentru că nimeni nu este desăvârșit, sfânt, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a ști ce este curat sau necurat, să nu exagerăm nici cu curățenia acolo unde nu e cazul, nici să nu considerăm păcatul nămol terapeutic. Dacă ne judecăm pe noi înșine, dacă ne examinăm și ne îngrijim cu atenție, ne vom curăți din ce în ce mai mult, iar dacă vom fi iubitori și milostivi, la judecată, sau de multe ori și înainte de ea, cum vedem în viețile sfinților, Dumnezeu se milostivește și ne curățește cu harul Său, ca să fim puri, neprihăniți și să dobândim fericirea veșnică.

Ce fel de necurăție este aceea care mă împiedică să merg la biserică și să mă ating de icoane, de anafură și de agheasmă?

Aici nu vorbim de starea creștinului care a primit canon la Taina Mărturisirii să stea în pridvor, sau la ușa bisericii, pentru anumite păcate săvârșite public și care au smintit comunitatea, iar el trebuie să conștientizeze că din această cauză nu mai este creștin adevărat  și că se cuvine să fie reprimit și reintegrat în rândul credincioșilor. Aici vorbim de anumite idei de curăție și necurăție moștenite din Legea lui Moise, în care prescripțiile referitoare la starea de curăție cultică și morală, mai ales a preoților, erau foarte multe și detaliate, iar mai pe urmă, rabinii și fariseii le-au înmulțit așa de tare, încât pe vremea Mântuitorului exista un adevărat hățiș de norme ca un credincios israelit să se păstreze curat, mai ales pe partea cultică, putând astfel să se apropie și să aducă jertfe lui Dumnezeu. Profeții au încercat de multe ori să arate că mai importantă este curăția morală, duhovnicească. Însuși Ioan Botezătorul nu aducea nimic nou prin botezul pocăinței, dar muta accentul pe partea sufletească prin mărturisirea păcatelor și pregătirea pentru venirea lui Mesia, iar poporul îl credea pentru că retragerea în pustiu se considera cea mai extremă atitudine de păstrare și cultivare a curăției. Până astăzi, rabinii au probleme în a înțelege și sistematiza prescripțiile mozaice despre curăție și necurăție, deoarece ele sunt nedepline și provizorii. Mântuitorul arată că tot ce considerăm noi curăție, neprihănire, se va raporta la El, ca nou templu în care ne adunăm și ne încorporăm toți, și că Duhul Sfânt oferă prin har starea de curăție, iar noi participăm la desăvârșirea curățirii prin fapte bune și virtuți. Mintea cunoscătoare, prin experiența ei de viață duhoniceas-că, decide curăția sau necurăția unei situații. Cea mai puțin experimentată se manifestă cu nesigu-ranță, scrupulozitate, chiar și când nu este necesară, iar cea întinată de păcat are tendința de a minimaliza sau liberaliza lucrurile. Toate prescrip-țiile Vechiului Testament cu privire la curăție și necurăție cultică au fost abolite, anulate, sau transferate în domeniul duhovnicesc din motivul arătat mai sus: Hristos este templul în care se aduce Însuși jertfă și se oferă credincioșilor. Prescripțiile morale au rămas. Împreună, ele  rezolvă situațiile de inadecvare, nepotrivire cu sfințenia lui Dumnezeu, de care vrem să ne împărtășim cât mai mult și mai des, neîncetat dacă se poate.

Atunci, de ce ne ferim de sânge și alte necurățenii, de ce femeile nu vin la biserică în anumite zile?

Biserica are o gândire exclusivistă: avem un Domn, o credință, un Botez, și doar în ea se primește Trupul și Sângele Mântuitorului, singurul trup și sânge care mântuiește, singurul pe care avem voie să-l mâncăm și să-l bem, deși sub chipul pâinii și al vinului pentru neputința omenească de a le consuma vizibile și crude, singurul care trebuie să curgă și să se se găsească în biserică. În plus, încă din prima generație de creștini, s-a observat că nu toți credincioșii, evrei sau păgâni, posedă o conștiință și o cunoștință suficient de matură încât să poată, în părtășie cu Duhul Sfânt, să se debaraseze de toate tradițiile și mentalitățile iudaice sau păgâne cu privire la curăție și necurăție, și în anumite situații aveau probleme de conștiință, probleme care îi împiedicau în viața duhovnicească, în primirea harului dumnezeiesc. De aceea, la Ierusalim, în anul 50, s-a hotărât ca totuși să se ferească toți creștinii proveniți dintre păgâni de produsele alimentare stropite cu sângele jertfelor păgâne, de animalele sugrumate, al căror sânge nu a fost vărsat, de orice hrană preparată cu sânge, iar evreii convertiți, dacă vor păzi doar acest minim, să aibă și ei conștiința liniștită. A fost un pas uriaș de la hățișul normelor din Legea Veche. Sf. Pavel arăta că aceste prescripții asigură pacea lăuntrică a creștinilor și că cei mai avansați duhovnicește le respectă și ei pentru a nu sminti pe frații lor întru Hristos. Toate prevederile canonice ulterioare întăresc aceste hotărâri, iar episcopii Bisericii, de-a lungul secolelor, mai pun rânduială și în alte cazuri particulare, apărute în situații concrete. Ei subliniază că aceste reguli despre curăție, legate de subiectul sângelui, în bună parte, nu țin de igienă—un aspect rezolvat în ultimele decenii—sau de a păstra niște rămășițe iudaice din Vechiul Testament, ci de nevoia duhovnicească de a păstra o exclusivitate, o distincție, o separație, de a nu amesteca starea personala de jertfă a femeii căreia îi curge o cantitate de sânge, sau a bărbatului cu o rană încă deschisă, cu a jertfei lui Hristos în  Biserică. Singurul sânge care curge și se gustă în biserică este al Mântuitorului, Care sălășluiește pururi în Biserica Sa ca Jertfă și Jertfitor, în fiecare mădular. Sf. Grigorie Dialogul, papa Romei, arată cel mai bine acest paradox: femeia care dorește, având o conștiință duhovnicească matură și liberă, să se împărtășească în perioada lunară, nu poate fi împiedicată cu vreun argument dogmatic, după cum am arătat mai înainte; dacă însă, uitându-se că această stare de nedeplinătate vine ca urmare a slăbiciunii firii afectate de păcatul lui Adam și al Evei, evită să se împărtășească, i se socotește o dovadă de evlavie și motiv de laudă pentru o atitudine de o și mai mare maturitate duhovnicească. Pe această linie de gândire, după încetarea stării sale de jertfă, o femeie se poate socoti mai aptă de împărtășanie, asemenea credinciosului care, după Botez sau Spovedanie, depășindu-și starea de slăbiciune și păcat, primește Trupul și Sângele Domnului. Această curgere de sânge reprezintă o stare de jertfă, de nedeplinătate amintind de Legea Veche, incompatibilă cu singura jertfă adusă în Biserica Noului Testament, aceea a Arhiereului nostru Iisus Hristos, așa că înțelegem jena creștinului care se simte necurat, nevrednic de Împărtășanie, datorită propriei stări de jertfă. Să nu uităm totuși că Biserica a dorit să limiteze la maxim aceste prescripții cu privire la curăție, nu să le amplifice.

Ce reguli de curăție trebuie așadar respectate?

Câtă vreme se găsește în stare de necurăție, femeia va rămâne acasă și se va ruga, convinsă că se află în unire cu Hristos și cu Biserica. După naștere, va aștepta împlinirea a 40 de zile, apoi va veni la bise-rică și i se va citi o molitfă de curăție înainte de a-și relua locul printre ceilalți credincioși. Bărbatul cu o rană care supurează, sângerează, ori cu un bandaj îmbibat cu sânge, nu poate veni la biserică. Asemenea și femeia care trece printr-o astfel de durere, până încetează sângerarea și schimbă fașa cu una curată. Moașele și orice alt personal medical ce a intrat în contact cu sânge, dacă simte că totuși are nevoie de o rugăciune sau binecuvântare înainte de a intra în biserică, o va solicita preo-tului și nu vor fi refuzați. Acasă, nu se poate lua anafură, datorită legăturii ei cu Împărtășania și faptului că odinioară aceasta nici nu se aducea acasă, în rest nu există interdicții de atingere și sărutare.

Se poate sta la slujbele de acasă, agheasmă, Sf. Maslu, pomenire sau altceva?

Da, iar dacă există sfială, preotul poate citi o molitfă care să înlăture orice nepotrivire între starea credinciosului și slujba respectivă. Dacă totuși credinciosul nu poate depăși sfiala, va fi înțeles, tratat cu blândețe, lămurit în această chestiune și așteptat să o poată accepta deplin. Dacă trebuie împărtășit, din pericol de moarte, preotul va citi o rugăciune de curățire și o va face, indiferent de curgerea de sânge care se manifestă.

Pr. George-Ovidiu Chirița

Publicat în Liturgice, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Boboteaza, reînnoirea botezului nostru

bobo.jpg

Am auzit anul acesta, de la Parintele Patriarh Daniel, că la sărbătoarea Botezului Domnului se reînnoiește Botezul nostru.

Dacă stăm să ne gândim, cel mai la îndemână sens al sărbătorii se referă la Botezul nostru, al fiecăruia. Rugăciunile din timpul Sfintei Taine, pentru sfințirea apei din cristelniță, sunt cuvânt cu cuvânt asemenea unora din slujba de sfințire a aghesmei mari. Așa cum Domnul Iisus Hristos S-a scufundat în apele Iordanului, așa și noi, am fost afundați de trei ori în apa sfințită din cristelniță, în numele Sfintei Treimi, după care am fost repede înfofoliți în crijmă, haina dreptății, simbolul curăției ființei noastre întregi dobândite prin nașterea din apă și din Duh.

În duminica de după Botezul Domnului, Sf. Evaghelie a mărturisit că pentru o perioadă de timp, până ce Sf. Proroc Ioan a fost închis în temniță, Mântuitorul Iisus Hristos a botezat și El tot în Iordan, iar Sf. Ioan a liniștit pe cei scandalizați de acest fapt spunând că el, ca prieten al Mirelui, se bucură că acesta și-a luat mireasă (Ioan 3: 23-30). E vorba de Biserică, în care intrăm temeinic prin Taina Botezului. Ucenicii, după Înviere, au primit mandat să boteze și ei, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh (Matei 28: 19).

Evreii erau obișnuiți cu apa și curățirea prin apă. O mulțime de reguli, bazate pe cuvântul Domnului din cărțile Levitic și Numeri, în special, detaliau credincioșilor cum să se curățească de păcate sau de o stare de necurăție dobândită prin atingerea și chiar adumbrirea de persoane sau lucruri necurate. Chiar și îmbăierea, în cadrul căreia întreg corpul intra în contact cu apa, nu le era străină ca parte a ritualului de curățire. Problema care se acutizase în decursul secolelor era aceea că din ce în ce mai mult, curățenia rituală, din ce în ce mai detaliată, care pregătea credinciosul de a intra în contact cu templul și toată firea curată, o luase înaintea celei sufletești, a inimii, atât de apreciată de Dumnezeu (Psalmi 23: 4; 50: 11).

Ce-i drept, anumite lucruri fixe par a fi mai ușor de săvârșit, pe când deplina curățenie a inimii pare imposibilă pentru omul de rând. Chiar în zilele noastre, credincioși care nu sunt implicați aproape deloc în viața Bisericii cheamă cu mare acrivie preotul să vină la casa lăuzei să-i citească de curățire, apoi femeia vine la biserică la 40 de zile. Degeaba spun rugăciunile respective de împărtășirea cu Preacuratele Taine, de reintrarea în ritmul Bisericii, credinciosul rămâne la ideea să fie curat.

Botezul ori scufundarea trimite la ideea de curățire totală, integrală. Faptul că Sf. Ioan Botezătorul cere înainte de botez spovedanie, mărturisirea păcatelor, avertizând că s-a apropiat împărăția cerurilor, deplasează accentul curățirii de pe formal pe duhovnicesc. Cei care se retrăgeau în pustie să fie mai curați aveau mare trecere la evrei, așa încât acest nou profet, cu înfățișarea aspră și ascetică, a fost apreciat imediat de popor, care nu mai reușea să facă față prescripțiilor rabinice despre curăție.

Mântuitorul preia mesajul Înaintemergătorului Său și face din botez ușa de intrare în creștinism și în Biserică. Dacă poarta se poate considera acea rugăciune citită pruncului la opt zile, când primește numele de creștin, ușa de la casă o constituie Botezul. Pentru că la Teofanie, cum mai este numită sărbătoarea, ”închinarea Treimii s-a arătat”, Botezul creștin se face prin întreită afundare. Nașterea creștinului este ”de sus” și ”din apă și din Duh” (Ioan 3: 3,5), o prefacere profundă a ființei sale, care, sfințită, se poate ridica deasupra impulsurilor și ispitelor. Cel rău este dat afară și din afară se va chinui toată viața să intre înăuntru, iar omul se altoiește pe tulpina Bisericii, se grefează pe trupul acesteia, al cărei cap este Hristos. Devine părtaș vieții dumnezeiești care, prin Domnul nostru Iisus, Dumnezeu adevărat și om deplin, curge bogat prin tot trupul bisericesc. Duhul Sfânt Mângâietorul face capabil, capacitează ființa umană să primească și să lucreze această sevă de viață, iar Sf. Împărtășanie constituie însăși sângele și hrana trupului, curățindu-l, înnoindu-l, pregătindu-l din interior pentru viața de veci.

Prin indiferență și păcat, omul slăbește, îmbolnăvește legătura lui cu acest trup și cu Sfântul ei Cap dumnezeiesc, depărtează pe Duhul Sfânt și se lipsește inevitabil de Euharistie. Nu ne mirăm că Spovedania se numește al doilea Botez, deși mai corect ar fi să spunem că este al doilea Botez și Mirungere. Rugăciunea dinaintea dezlegării precizează că omul se unește din nou cu Hristos prin Sfânta Sa Biserică.

Bând agheasmă mare din ziua sărbătorii și până la 14 ianuarie, ziua odovaniei (sfârșitului) praznicului, săvârșim o adevărată curățire și înnoire lăuntrică prin arătarea tainică a Sf. Treimi în casa, viața și făptura noastră, aducându-ne aminte de Botezul nostru și de necesitatea mărturisirii păcatelor.

Pr. George Ovidiu Chirița

publicat în ”Hai cu noi”, publicație a Parohiei ortodoxe ”Sf. Voievozi” Săvinești, an 2017, ianuarie, nr. 37, pp. 47-49.

Publicat în Spiritualitate | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Sfântul Ovidiu în locul poetului Ovidiu

Sf. Sfințit Mucenic Ovidiu (Auditus) de Bracara (Braga, Portugalia), † 135 d. Hr. (3 iunie)

Sfântul Ovidius (în portugheză: Santo Ovidio), numit şi Sfântul Auditus, este un sfânt portughez. Potrivit hagiografilor din secolul al XVI-lea, Ovidius a fost un cetăţean roman de origine siciliană. Tradiţia afirmă că Sf. Papă Clement Romanul  l-a trimis la Bracara Augusta (Braga), unde a slujit ca al treilea episcop de Braga, în jurul anului 95. Se spune că ar fi botezat-o pe sfânta Martina şi pe surorile sale, după ce au fost abandonate de mama lor.

A fost martirizat pentru credinţa sa creştină în anul 135. Moaștele sale sunt așezate în catedrala arhiepiscopală romano-catolică din Braga.

Portughezii îl numesc Santo Ovídio, şi uneori, prin varianta populară São Ouvido (literal: „cel care este auzit”), o traducere etimologică populară a numelui latin Auditus, acest nume a fost apoi redat ca Ovídio.

Portughezii din Braga îl numeau Ouvido (traducere populară a numelui latin Auditus), care în relatările din secolele XVI şi XVII s-a schimbat în Ovidio, încât pe piatra funerară pusă peste mormântul său în catedrala din Braga era întâi scris: „† ossa b. Audit. Episcopi”, apoi a fost scris: “† ossa s. Ovidii tertii bracarensis episcopi”.

Relatări din secolul al XVI-lea spun că în siturile arheologice lusitane, sfântul Ovidius a fost reprodus în haine episcopale sau în hainele unui eremit, aceste reproduceri fiind mărturia unei venerări vechi. Gestul de a indica urechea se leagă de ajutorul pe care îl dă în cazul durerilor auriculare, iar vasul de apă se leagă probil de impozitul pe apă cerut în provincial Gaia, în secolul XVIII, pentru a finanța lucrările de reparație ale bisericii sfântului, în urma unui cutremur.

Datorită numelui său, sfântul Auditus sau Ovidius a fost în mod tradiţional invocat în cazul bolilor aparatului auditiv. La baza raclei sale din catedrală, erau două găuri în care surzii îşi introduceau degetele; ei îşi puneau degetele în urechi cerând vindecarea prin mijlocirea acestui sfânt. Mai este invocat ca mijlocitor împotriva infidelității soțului în cadrul căsătoriei. I se aduc daruri din ceară modelată în forme de ureche sau cap și țigle.

Este cinstit în nordulul Portugaliei, unde există numeroase toponime dedicate, și în Galicia (nordul Spaniei).

Este sărbătorit la 3 iunie, în Biserica Romano-Catolică. (sursa: între altele, santiebeati.it, memoriasgaiensesbibliotecadegaia.blogspot.ro și Vollständiges Heiligen-Lexikon, confirmată de catolicii diecezani din România)

În România, numele Ovidiu este purtat cu trimitere la Publius Ovidius Naso, un poet exilat la Tomis Constanța de împăratul Augustus. Poate că a venit momentul ca în tradiția creștină de veacuri, credincioșii să se orienteze pentru onomastică spre acest sfânt al Bisericii primare, vrednic bărbat apostolic și mucenic.

Statue_of_Roman_poet_Ovid_in_Constanţa,_Romania.jpg

Statuia poetului Ovidiu, Constanța

SantAudito.jpg

Vedere cu statuia sfântului Ovidiu și catedrala romano-catolică din Braga

sarcofag sf ovidiu cropped.jpg

Racla cu moaștele sfântului, catedrala din Braga, Portugalia

IMG_0736c.JPG

Singura sa icoană ortodoxă

 

 

Pr. George Ovidiu Chirița

Publicat în Patrologie | Etichetat , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Oleacă de politichie…

Sunt creștin și împreună-cetățean cu sfinții al împărăției lui Dumnezeu. Lumea aceasta reprezintă pentru mine o școală cu internat, una a vieții veșnice, al cărei examen de final este moartea. O mai consider un tărâm al pribegiei, al exilului, în care mă pregătesc și îmi adun pentru acasă, un acasă pe care mi l-aș dori în unire deplină cu Dumnezeu, în împărăția Sa imaterială. Chiar dacă după Judecata de Apoi există și opțiunea cerului și pământului nou care se întrepătrund cu cerul Său cel sfânt, după modelul Edenului originar, mă atrage mai mult Ierusalimul ceresc.

Caut să mă desprind pe cât posibil de cele materiale, să pregust cât mai mult din cele duhovnicești. Să conlucrez cu Dumnezeu la devenirea mea și să fiu în comuniune și comunicare cu El, să cultiv niște virtuți pe solul cărora, în timp, să răsară lucrări dumnezeiești suficient de mari și evidente ca oamenii să se apropie de slava fericitului Dumnezeu (1 Tim. 1: 11).

Lumea în care mă consider străin și călător nu se mai găsește în acea întrepătrundere originară cu Creatorul ei. Nici sub stăpânirea și ocrotirea Lui nu se mai dorește de multe ori. În paralel cu descoperirea legilor naturii, experimentează cu redefinirea legilor omenității. Își construiește o viziune proprie, limitată și schizofrenică, pe undeva funcțională. Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pentru lume și a lăsat frăția Bisericii să se ocupe cu altoirea lumii pe Sine, prin umanitatea Lui. În 30 de ani, optimistul Sfânt Petru și-a dat seama că în loc să îmbisericim lumea, de fapt îi oferim timp și oportunități, generație după generație, ca măcar pe unii să-i mântuim și pe cât mai mulți din cei mântuiți să-i și îndumnezeim.

Încerc sa gândesc teocratic și filantropic, sa respect și să iubesc neamul în care am fost răsădit de Dumnezeu. Să am mentalitatea lui Hristos, oferind tot ce am primit la rândul meu. Să cheltuiesc și să mă cheltuiesc, știind că iubind mult, sunt iubit mai puțin și că voi suferi durerile facerii până ce Hristos va lua chip în om. Probabil de aceea ne iubesc femeile pe noi, preoții, că le înțelegem zămislirea, nașterea și creșterea celor mici, precum și dificila relație cu cei mari. Încerc. Sunt mereu nemulțumit, dar de mine, militant, dar pentru alții, revoltat, dar împotriva uzurpatorului, nu a Dreptului Stăpânitor și Creator.

Nu ești creștin dacă nu iubești. Dacă iubești haotic, emoțional și negândit, nu se cheamă iubire. Dacă tot ești invitat să-ți spui părerea, caută să oferi o certitudine, sau să taci. La vot îți exprimi o opțiune. Mare lucru, ai zice, dar sfinții părinți ai Bisericii au scris pagini nemuritoare despre ce înseamnă darul de a-ți putea exprima o opțiune, pentru bine sau rău, pentru Dumnezeu sau diavol.

Opțiunea unui creștin e clară: vot împotriva răului, de orice fel, și în favoarea binelui. Când găsim amestecuri, ținem minte de la Solomon că ”puțin rău nimicește mult bine” (Eccl. 9: 18), așa că nu facem compromisuri. Deloc. Adică nu votăm oameni în care binele se împletește cu răul, care nu mărturisesc clar din ce sunt făcuți și ce vor să facă, și cu cine.

Mai spun sfinții să căutăm cunoștința lucrurilor, apoi discernământul, sau dreapta socoteală. Cunoștința vine din cercetare și practică. Practică în respingerea răului și urmarea binelui. Nu se vede această practică în felul în care ne alegem conducătorii. Nu se vede că acei oameni care se roagă neîncetat (1 Tes. 5: 17) și se desăvârșesc în virtute (Mat. 5: 48; 2 Pt. 1: 4-6) ar avea aceleași pretenții în privința conducătorilor lor ca atunci când își aleg mentorii duhovnicești. Că ar fi conștienți că ”puțin rău nimicește mult bine” (Eccl. 9: 18).

Dumnezeu face politică. De la Facere până la Apocalipsă, abia după aceea se oprește. Ne lasă numai pe noi. Până atunci, lucrează pentru și împreună cu noi. S-a și întrupat, făcându-se unul dintre noi. Lumea și-a continuat parcursul încercând să facă abstracție de acest lucru. A reușit pentru 300 de ani, după care a luat Biserica drept reper moral și valoric. Ortodoxia a rămas în armonie cu statul, cu lumea științifică, precum și cu națiunile. A chemat mereu la regândirea capitalismului și socialismului, la o viață umană cât mai frumoasă și înaltă. A adăugat valoare lumii, omului, naturii, precum și o viziune care să le ofere un scop.

Oferă opțiuni și ne cheamă încontinuu să o votăm, să optăm pentru ea, pentru Biserică, pentru Dumnezeu, fără să părăsim lumea, ci să-i oferim ceea ce are ea nevoie mai mult. Așa cum românii din străinătate aduc plus valoare acelor țări, uman și economic, deși sunt cu inima acasă, la fel și creștinii, deși privesc spre cer și-L poartă în suflet pe Hristos, muncesc cu sârg pentru înfrumusețarea lumii acesteia.

Cu cât vor fi mai mulți creștini trăitori, din sânul lor vor ieși mai mulți eroi ai neamului. Eroi ai luptei de zi cu zi și ai celei din 4 în 4 ani. Cei care pot aduce neamului din izvorul fericirii și bunăstării împărăției lui Dumnezeu, fără să ne îndatoreze pentru câteva generații.

Pr. George-Ovidiu Chirița

 

Publicat în Atitudini | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Credință și știință

  1. În principiu ne înțelegem și colaborăm

Ortodoxia are privilegiul de a relaționa bine cu lumea științifică, fără tensiunile și resentimentele care există între aceasta și alte confesiuni creștine. În actualul context istoric, dialogul cu oamenii de  știință se cere aprofundat, altfel riscăm să ne concentrăm doar pe comoara noastră recunoscută, Spiritualitatea, trăirea duhovnicească, și să lipsim oamenii cultivați de cadrul teoretic de investigare și interpretare al informației științifice, un cadru cât se poate de echilibrat după cum se observă deja în experiența ultimilor 25 de ani, în care s-au aruncat punți de legătură și nu s-a dinamitat nici o pod existent deja.

Teologia este considerată știință și se studiază de o manieră sau alta în majoritatea universităților. Felul în care aceasta reușește să relaționeze cu celelalte științe și cu reprezentanții lor de seamă, ei înșiși oameni cu propriul cod de interpretare al vieții, ține de fondul sufletesc al teologilor, atât cei care acționează în mediul academic, dar mai ales cei recunoscuți pentru relația personală apropiată cu Dumnezeu, oamenii duhovnicești, deopotrivă teoreticieni în sensul originar al cuvântului – cel de văzători ai lui Dumnezeu – și practicieni, adevărați părinți ai fraților lor mai mici întru credință.

Imaginea simplă proiectată de Sf. Scriptură, documentul vechi și oficial al creștinismului, este aceea a unui univers geocentric, în care pământul constituie centrul, iar soarele, luna, stelele, călătoresc pe deasupra lui, marcând zilele, săptămânile, anii, anotimpurile. Universul apare finit, cu început și sfârșit, după care va exista un nou început, iar geometria este una în spațiu, dar un spațiu drept, nu curbat. Ce înseamnă însă zilele creației, centralitatea pământului, cât de plat este cu adevărat, toate pot fi interpretate, și încă fără a forța înțelesul dorit de Dumnezeu, autorul revelației.

Aceleași cuvinte sunt destinate novicilor și avansaților, fiecare dobândind ceea ce are nevoie și-i e de folos (Prov. 1: 4-5). Cunoașterea ruptă de Dumnezeu primește oprobiul divinității, sursa și garanția adevăratei cunoașteri (Facere 3: 5-7; Psalmi 50: 17-18; Proverbe 2: 1-15), iar demersul științific speculativ nu primește susținerea lui Dumnezeu (Înțelepciune 1: 2-5). Aceleași cuvinte pot avea înțeles istoric, moral, sau mistic, aici fiecare pătrunzând întunericul cel luminos după cât îi este dat, după mentalitatea și inima lui (Prov. 2; I Corinteni 10: 1-6; Evrei 5: 13-14; 7: 1-10).

Înțelepciunea dumnezeiască nu coincide cu cea omenească (Isaia 55: 6-11; I Corinteni 1: 21). În privința Sfintelor Scripturi, de multe ori, Dumnezeu Însuși arată că anumite cuvinte sau acțiuni trebuie înțelese de o manieră mai flexibilă, mai înaltă (cartea Iona întreagă), sau constituie baza pentru ale rânduieli, mai potrivite pentru realitatea eshatologică (II Timotei 1: 9; Efeseni 5: 27), cerul nou și pământul nou în care locuiește dreptatea (II Petru 3: 13). Există formulări paradoxale care și-au arătat explicația în Noul Testament (Matei 22: 41-46) sau care își așteaptă încă un tâlc, precum și răspunsuri pecetluite până la o vreme (Daniel 12: 4,9; Luca 4: 21). Toate se cer impropriate, scrise în inima omului, nu conservate într-o arhivă sau muzeu (Deuteronom 6: 5-9), de aceea persoane providențiale apar în istorie cu misiunea de a readuce informația și interpretarea ei pe făgașul normal, firesc, cel creat și restaurat în Hristos (Romani 11: 36; Coloseni 1: 16; FA 11).

Fărâmițarea doctrinară a creștinismului a dus la anumite dificultăți în dialogul cu știința, dificultăți pe care Ortodoxia le poate depăși deopotrivă greu sau ușor, după cât de apropiat de Dumnezeu este teologul.

După ce am vizionat o serie de dezbateri publice între știință și teologia creștină, e drept de factură eterodoxă, am observat că oricât de ilustru și bine-pregătit ar fi reprezentantul fiecăreia, rezultatul este o remiză, sau un impas, publicul putând liniștit să plece acasă convins că cel susținut de oricare spectator a învins. Câștigul pentru teologie rămâne acela că și-a demonstrat capacitatea de a-și argumenta principiile și valorile, precum și o mai bună cunoaștere a celuilalt. Oponenții se despart respectându-se pe ei înșiși și pe celălalt, demonstrând că dialogul se poartă sau bătălia continuă.

Începem așadar o suită de articole în care prezentăm cât mai simplu cosmologia științifică actuală, așezând în paralel câteva posibile conexiuni cu revelația dumnezeiască și cugetarea celor mai iluștri reprezentanți ai Bisericii de acum și din alte epoci.

  1. Forma de prezentare a universului

Cercetând miturile antice și Sfintele noastre Scripturi, ne formăm o imagine a universului diferită atât de fotografiile sondelor spațiale, cât și de proiecțiile fizicienilor moderni. În primul rând, aceștia uneau în schițele lor lumea spirituală și cea materială, încercând să creioneze un tablou integrator, cu Pământul ca o farfurie la mijloc, împărăția umbrelor dedesubt, astrele deasupra lui, pe o boltă, iar dincolo de ele împărăția zeilor și a fericiților acceptați în ea.

aaaa

În Perioada Renașterii, Nicolae Copernic poziționează pământul pe o orbită în jurul Soarelui, care devine centru al universului. La începutul secolului al XX-lea, calculele astronomilor indică planeta noastră și întregul sistem solar pe un braț spiralat secundar al Căii Lactee, la 10000 de ani lumină de centrul ei.

aaaaa.png

Lumea spirituală, ca și întregul univers imaterial din lăuntrul omului, devin elemente pur subiective, care nu se măsoară cu mijloace științifice, sau nu intră în competența acestora. Rațiunea umană, cu puterile ei subordonate, dorința și motivația, scrutează doar materia, și riscul de atrofiere al simțurilor duhovnicești și al năzuințelor spirituale, la nivel personal și de colectivitate, își face din plin resimțite efectele. Omul contemporan însetează după spiritualitate, dar nu știe care îi este cel mai potrivită, de aceea îmbrățișează orice îi satisface nevoia intrinsecă. Ceea ce pentru spațiul de cultură iudeo-creștină este demonizare, pentru cel hindus reprezintă experiență de iluminare.

Universul newtonian, infinit, pe care l-am putea vizualiza ca pe un cub fără limite în vreo direcție, punea anumite probleme. Stelele sale în număr infinit se atrăgeau unele pe altele conform celebrei legi a pătratului invers (forța este invers proporțională cu pătratul distanței), dar nu se putea stabili gravitația exactă a vreouneia. Dacă pe aceeași schemă ar fi limitat, s-ar prăbuși peste sine însuși din cauza forțelor gravitaționale.

În aceste condiții, pe 25 noiembrie 1915, Albert Einstein prezintă Academiei de Științe a Prusiei o nouă teorie a gravitației care să o depășească pe cea a lui Newton, Teoria generală a relativității. În cadrul acesteia, materia, spațiul, timpul, sunt legate în mod intim; prezența materiei face țesătura spațiu-timp să se curbeze, iar curbura spațiu-timp spune materiei cum să se miște (în ce stil și direcție).

El a făcut o serie de presupuneri simplificatoare, care să fie demonstrate și calculate exact ulterior. Prima, universul este omogen, adică la modul general, materia universului este distribuită uniform prin spațiu. A doua, universul este isotropic, adică arată la fel, are aceeași formă în toate direcțiile. La fel, vorbim de o afirmație generală, profitabilă științei și cercetării, la nivel micro lucrurile nu stau chiar așa, existând spațiu între planete și între galaxii.

Einstein dorea un univers finit, stabil astfel, lucru posibil acum prin curbură, mai ales dacă universul are o curbură pozitivă. Astfel, spațiul convex al unei sfere nu are granițe, muchii, și cineva poate călători în jurul ei și să ajungă în același loc.

aaaaaaa

3. Univers în expansiune?

În 1927, George Edouard Lemaître, preot romano-catolic și om de știință,  a venit cu ideea unui univers în expansiune ca alternativă la cel static. El își luase doctoratul la Cambridge sub Arthur Eddington, cel care a reușit să verifice prin observație o presupunere a teoriei generale a relativității, curbura luminii.

Încă din 1912 se descoperise efectul Doppler, adică variația frecvenței unei unde între o sursă și un receptor, din cauza mișcării receptorului spre sau dinspre sursă. Frecvența scade când observatorul se depărtează de sursă și viceversa.

aaaaaaaa

Edwin Hubble a confirmat în 1929 că frecvența undelor roșii, de scăzută frecvență, este mai mare ca a celor albastre, semn că nebuloasele observate de el prin telescop se depărtează. Lemaître a calculat și rata expansiunii universului, destul de aproape de valoarea calculată de Hubble. Tot în 1929, Lemaître și Hubble au determinat că de fapt, ca la un balon care se umflă și pe care bulinele se distanțează unele de altele, galaxiile se îndepărtează unele de altele.

bbbb

Universul lui Lemaître se extinde de la o mărime finită, nu chiar de la o singularitate sau de la un punct compact cu masa imensă, nu e încă un Big Bang.

În 1931, Lemaître postulează un univers cu un început temporal real, cu o expansiune a unui singur atom care poseda întreaga masă a universului, care fiind instabil, se divide în atomi din ce în ce mai mici printr-un proces radioactiv. Fred Hoyle ura ideea unui univers cu început, dar Big Bangul a fost stabilit aproape fără putință de tăgadă în 1965, prin observarea radiației cosmice prezise de teorie.

În 2011 s-a confirmat și că nu poate fi zero constanta cosmologică, că expansiunea crește în viteză, deci constanta e pozitivă.

aa

Constanta cosmologică pare a fi o energie întunecată, asociată în general cu vacuumul din teoria quantumului, teoria celor foarte mici. Vacuumul e de fapt o zonă activă unde particulele vin spontan la existență și se anihilează.

Introducem noțiunea de Singularitate – un punct în care densitatea materiei devine infinită pe măsură ce toată masa universului se comprimă într-un singur punct.

Stephen Hawking și Roger Penrose au descoperit că o singularitate este formată prin colapsul gravitațional la sfârșitul vieții unor tipuri de stele. Ceea ce rezultă este o gaură neagră, și găuri negre gigantice sunt singularități aflate în centrul galaxiilor.

Densitatea universului, care variază în timp, are o valoare critică; dacă e pozitivă peste un nivel măsurat, provoacă o curbură pozitivă și avem un spațiu finit; dacă e sub valoarea respectivă, provoacă o curbură negativă și spațiul este infinit.  În mod conventional, cosmologii definesc constanta Ω drept densitatea medie împărțită la valoarea critică. Dacă Ω = 1, spațiul este plat, dacă Ω > 1, spațiul este curbat pozitiv, iar dacă Ω < 1, spațiul este curbat negativ.

Constanta cosmologică (Λ) are anumite efecte:

Dacă Λ este negativă ajunge să nu mai reprezinte o forță de respingere ci de atracție și întărește gravitația. În acest caz, toatele modelele, indiferent de curbură, încep de la o singularitate, se extind până la o mărime maximă, apoi se prăbușesc într-o singularitate finală.

Dacă Λ este 0, universul cu o curbură pozitivă se extinde începând cu o singularitate și în final se prăbușește. Totuși, în universurile cu o curbură zero sau negativă, gravitația nu va fi suficient de puternică pentru a cauza prăbușirea și aceste universuri se vor extinde la nesfârșit, cu o rată a extinderii care tinde să aibă o valoare constantă. Rata extinderii descrește totuși în timp la cel cu o curbură zero.

Dacă Λ este pozitivă, așa cum pare să fie acum cazul, există câteva posibilități. După modelul lui De Sitter, universul ajunge să se extindă din ce în ce mai mult și mai repede, la nesfârșit. După al lui Einstein, în care valoarea Λ e fixă, universul este static și neschimbător, de o mărime constantă. Modelul inițial Eddington-Lemaître începe cu un univers după gândirea lui Einstein și se extinde la nesfârșit. Modelul Lemaître care a dat naștere la teoria BigBangului are Λ mai mare decât a lui Einstein. Începe în chip exploziv, dar rata expansiunii încetinește, ca apoi să se intensifice. Aceasta deoarece la început gravitația micșorează rata expansiunii, apoi Λ preia conducerea expansiunii și domină gravitația din ce în ce mai mult.

Universurile lui Einstein, Eddington-Lemaître și Lemaître au curbură pozitivă și deci mărime finită, dar există alte modele cu o curbură plată sau negativă care încep cu o singularitate, încetinesc inițial și apoi accelerează sub conducerea Λ. Ultimele sunt infinite.

Deoarece universul prezent este foarte aproape de a fi plat, rămâne o mare provocare să se determine dacă e chiar plat sau foarte ușor curbat, pozitiv sau negativ. Oricum, chiar și în anii 30 ai secolului trecut, existau deja câteva răspunsuri științifice la o parte din întrebările pe care și le puneau cercetătorii.

Interesant de observat că există o anumită artă în aceste teorii și modele care nu au încă pretenția de veridicitate și acuratețe absolută. Fizicienii caută formule matematice cât mai simple care să le pună în practică teoriile, dar vor și o anumită estetică a acestora, nu doar corectitudine a calculelor, ceea ce implică un anumit fond cultural aperceptiv care le influențează demersul, fie și foarte discret și în linii foarte mari.

Creștinismul nu are o problemă să accepte un univers finit, dar în expansiune, care pornește de la o singularitate și nu pare să aibă un sfârșit în expansiunea lui. Sfârșitul lumii nu va veni pe linia legilor universului, ci pe cea a legii morale, a cărei dezintegrare și redefinire discreționară din partea omului va duce la inițiativa Părintelui ceresc de a înnoi toate. Însuși Mântuitorul, apoi Sf. Petru, arată că gândind lumește, se poate ajunge la negarea existenței lui Dumnezeu (Psalmi 9: 24-31; 13: 1-2) sau a intervenției Lui (Luca 17: 26-27; II Petru 3: 1-10), dar de fapt, lumea plină de gândurile, de rațiunile Lui, va trebui să-și împlinească scopul hotărnicit la creație. Intervenția dumnezeiască de la creație și judecată are caracter singular, iar știința se ocupă în special cu lucruri repetate, având o cauză și un efect, ori începutul lumii, dacă se acceptă existența lui, nu are cauză lumească, iar sfârșitul, în afară de o eventuală ciclicitate, luare de la capăt, nu are consecințe previzibile.

Ortodoxia oferă răspuns la întrebări fundamentale, ca de ce? În ce scop? Ce avem de făcut? Cum devenim în stare să facem? Pe măsură ce granițele statale și culturale devin din ce în ce mai flexibile și permeabile, ea își recuperează și vocația de a îngloba și interpreta cu gânduri vrednice de Dumnezeu, cum o făcea Sf. Vasile în Hexaimeronul său, roadele cercetării științifice în stadiul actual, cu maxim de credibilitate, prin aleșii lui Dumnezeu din fiecare generație.

4. Expansiune da, început nu?

Frecvența undelor roșii de care vorbeam indică, după interpretarea multor oameni de știință, expansiunea universului și un anumit tip de BigBang. Vârsta universului a fost calculată la aproximativ 13,8 miliarde de ani, ceea ce din fericire înseamnă mai mult decât a stelelor componente.

athe-universe-300x300

Se evită totuși sintagma început temporal, preferându-se cea de scala temporala cosmică, un fel de dată stelară. Filozofic și ideologic, noțiunea unui început al ordinii naturale actuale repugnă oamenilor de știință, cu toate că unii erau romano-catolici, ca Lemaître, sau quakeri, ca Eddington. Am menționat într-un articol precedent că și cercetătorii au gusturile și predispozițiile lor care se imprimă asupra formulelor matematice folosite, precum și a presupunerilor teoretice.

În 1948, Thomas Gold și Hermann Bondi formulează o nouă teorie, contrară ideii de BigBang, și care postula, fără bază observațională – element inedit, și totuși a atras mulți adepți – un principiu cosmologic perfect, și anume uniformitatea în timp a universului. Cu cea în spațiu suntem familiarizați, aceasta însă constituie ceva nou, ca în orice moment, excluzând neregularitățile locale, universul să arate la fel.

Pentru ca într-un univers în expansiune să existe un principiu cosmologic perfect, trebuie în mod necesar ca materie nouă să intre în existență în spațiul creat de expansiune, și încă într-un ritm precis. Unii creștini s-au arătat favorabili teoriei deoarece considerau că nu este în interesul credinței să postuleze că Dumnezeu nu mai face nimic după creație, care s-ar extinde singură, și că prin această formulă se explică felul în care El poartă de grijă făpturii Sale ca aceasta să nu fie redusă la nimic, ca orice lucru stricăcios.

Fred Hoyle, pomenit adesea de creaționiști ca un oponent al ideilor lor, a venit cu o formulă modificată a teoriei. El considera neștiințific ca știința să studieze efecte observabile ale unui eveniment cu cauze din afara tărâmului cercetării științifice, și anume creația, ori să pornești de la anumite afirmații precum axiomele în matematică. Modelele de univers în expansiune gen Lemaître aveau nevoie de un reglaj fin al constantei cosmologice, pe care Hoyle îl considera neștiințific și de prisos. El dorea să transforme principiul cosmologic perfect în consecință, pentru a-l readuce pe tărâmul observaționalului științific, și postulează o cauză, numită tensor al creației, adică tot un principiu care întinde universul, producând drept consecință apariția câte unui atom de hidrogen pe an într-un volum cât o catedrală englezească.

Evident că un astfel de eveniment este dincolo de ceea ce se poate observa științific, și Hoyle, ca mare om de știință, recunoștea că dacă ar fi adevărate, modelele de univers în expansiune având un moment originar ar putea fi reale, așteptându-și confirmarea sau infirmarea pe măsură ce măsurătorile științifice se înmulțesc, însă mărturisea deschis o preferință personală spre modelul său de univers. Dintre urmașii săi, mulți s-au ridicat la nivelul lui de combativitate verbală, dar nu și de probitate științifică, încât în anii 60 ai secolului XX, evoluționismul se hrănea din ideile lui Hoyle pentru a respinge nevoia existenței unui început al universului fizic. Odată cu descoperirea în 1965 a microundelor radiației cosmice, fanii universului constant în spațiu și timp s-au împuținat considerabil, dar ideologia științific atee a lui Hoyle a supraviețuit.

Interesant că Bondi și Gold au postulat un principiu metafizic pentru a circumscrie constanța legilor universului. De fapt, știința este imposibilă fără a postula ordinea și un comportament ordonat pe care ea să-l descopere. Corifeii filozofiei naturale din spatele revoluției științifice, precum Johannes Kepler, considerau că gândesc gândurile lui Dumnezeu după El. Este nevoie de principii metafizice pentru studierea fizicii, ori acestea vin din afara științei. Atributul credincioșiei divine explică această constanță a universului, ordinea, neschimbabilitatea legilor lui, precum și intervenția Sa, reglajul fin atât de necesar într-o creație afectată fizic de un păcat metafizic. Cât de fin și de necesar acest reglaj, puțin mai încolo.

Oamenii de știință pot căuta să evite orice are legătură cu Dumnezeu și teologia în viața personală, deoarece Dumnezeu respectă opțiunile personale, dar nu o pot face în segmentul profesional, deoarece creația este plină de energiile dumnezeiești, pe care omul de știință trebuie în mod constant să le reinterpreteze pentru a se potrivi atitudinii sale personale generale. Această interpretare, chiar și pe tărâmul speculativ al cosmologiei, inevitabil se va lovi de anumite descoperiri ale științei observaționale. Vor exista mereu limite ale cunoașterii umane, și chiar în părțile cunoscute sau circumscrise cumva de rațiune, altă persoană va trebui să traducă în cuvinte formulele matematice care și ele, când au fost elaborate, reprezentau o abstractizare umană a unor elemente observabile ori a unor deducții și presupoziții. Evident că o literă sau un semn pare fix, credibil, simplu și funcțional, pe când un principiu nu.

Pentru credinciosul ortodox, noțiunea de început apare firească, necesară, pentru ca umanitatea, diferită ființial de divinitate, să intre în planul existenței. Ciclicitățile în timp și spațiu au fost observate de mult ca lege a realității de către Solomon (Eccl. 1), ele de fapt izvorând ca principiu din Sf. Treime, în care există un izvor, Tatăl, Care însă naște și purcede pe Fiul, respectiv Duhul Sfânt. Persoanele sunt unite, dar fără amestecare, se găsesc în perihoreză, întrepătrundere și înconjurare reciprocă. În ciuda unității, uniformității și isotropiei, care dau în teologie principiul aproprierii, există distincții clare între persoanele divine. Cum să nu vorbim de o curbură pozitivă în aceste condiții. Cum să nu vorbim firesc de expansiune, când Dumnezeu umple universul, iar acesta se pătrunde progresiv de el, omul având o situație specială. Dumnezeu S-a extins în lume prin lucrări, în umanitate prin Fiul întrupat, iar lumea se extinde către Dumnezeu prin organismul Bisericii, încărcat de altoiuri umane pe o rădăcină nobilă, dumnezeiască. Ritmul este constant, deși plin de iregularități locale, în fiecare om. Extinderea nu înseamnă mărirea distanțelor, aici intervine Dumnezeu ca Duh și Fiul ca om, precum și sfinții care se înduhovnicesc și se umplu de Hristos, constituind legăturile care dau tărie Bisericii și prin care ea își săvârșește creșterea. Extinderea nu este liniară, ci curbată, nu degeaba anticii preferau sfera în detrimentul poliedrelor. Legile din microcosmos rezonează cu cele din macrocosmos, întregul se oglindește în parte. Paradoxurile nu reprezintă nonsensuri, ci porți în spatele cărora se ascund principii și realități superioare, așteptând asaltul celor vrednici.

Oamenii de știință recunosc aceste idei abstracte care interferează cu studiul lor, chiar dacă unii preferă o mentalitate de tip oriental, în care Dumnezeu și universul reprezintă distincții mentale, iar spiritul este materie fină, evoluată, ei înșiși putând deveni una cu universul, parte a divinității panteiste și panenteiste. Chiar și agnosticii – persoanele care preferă o atitudine de genul nu știu, nu pot fi sigur – își dau seama de relația între metafizică și fizică. Instrumentalizarea și simplificarea superficială a acestui delicat echilibru pe care marii oameni de știință știu să-l mențină la nivel funcțional se face de diferiți actori militanți ai societății civile, care aleg după criterii nefericit subiective să traducă o parte din aceste principii și să le includă în agenda lor cu iz comercial sau politic.

5. Reglajul fin al universului

Științele nu trebuie neapărat să fie predictive, la urma urmei, etica sau istoria nu sunt, caracterul explicativ le conferă pe drept acest statut. Religia poate avea rol explicativ.

Minunile, actele supranaturale, având un caracter singular și incidental, nu fac obiectul științei. Științele codifică regularitățile naturii. În acest sens, putem afirma că învățătura Bisericii codifică rațional experiența istorică a umanității în relația ei cu Dumnezeu.

Doctrina despre chipul lui Dumnezeu poate explica de ce logica inherentă a minții umane merge în paralel cu structura universului ca întreg. Fred Hoyle preferă să tragă invers concluzia, chiar dacă nu poate explica procesul; el spune că universul însuși creează o matrice a lui însuși în mintea omului, mergând pe o linie panteistă, în care Dumnezeu este universul, singura realitate.

Cosmologia și religia interacționează în ceea ce privește reglajul fin, condițiile necesare pentru ca să apară viața. Examinând felul în care se formează carbonul și oxigenul, elementele necesare vieții, e greu de acceptat, din motive pe care le vom expune în continuare, că s-au format singure, în urma unor procese autonome.

aatriplealphaflash

Carbonul ia naștere din trei atomi de heliu care se ciocnesc simultan, însă o astfel de coliziune este extrem de rară, chiar și la stelele gigantice. Rămâne o a doua situație, când la început se ciocnesc doi atomi, apoi particula rezultată, beriliul, se ciocnește cu al treilea. Reacția se numește procesul triplu-alfa. Dacă intervine un al patrulea atom de heliu, care se lovește de nucleul de carbon, rezultă oxigenul.

În practică, beriliul are o durată de viață scurtă, după care se dezintegrează înapoi în heliu; reacția ar avea loc foarte rar; nu se poate explica atunci ponderea mare a carbonului în univers. Hoyle a postulat și apoi s-a demonstrat științific existența unei rezonanțe în nucleul de carbon, un set de condiții care favorizează lipirea celui de-al treilea atom de heliu. Într-adevăr, atomul de beriliu posedă suma maselor celor doi atomi de heliu, dar beriliu + heliu are un nivel de energie mai ridicat, cât al unui atom de carbon în stare elevată de energie.

De asemenea, oxigenul are un nivel de energie exact sub cel necesar pentru ca heliul în combinație cu carbonul să se transforme tot în oxigen. Aceste nivele de energie, care sunt când rezonante, când nu, dar contribuie decisiv la cantitatea necesară și la echilibrul carbonului și oxigenului în univers, au dat naștere la conceptul de reglaj fin al universului, deoarece schimbarea nivelului lor nu se face după reguli rezonante, ca să repetăm termenul, cu fizica actuală.

Carbonul produs prin reacția triplu-alfa posedă exact cantitatea de energie necesară pentru a susține viața. Partizanii reglajului fin susțin că doar prin intervenția lui Dumnezeu există suficient carbon în univers și cu suficientă energie pentru a susține viața. Adversarii fine-tunningului, cum este cunoscut conceptul, au venit cu ideea multiversului, unde regiuni diferite ale unui vast multivers au constante fundamentale diferite. După cum arată oamenii de știință, multiversul este în cel mai bun caz o speculație științifică, iar în cel mai rău, o presupunere bazată pe credință, închisă verificării științifice, postulată ca să explice trăsăturile neobișnuite ale universului observabil. Există multe alte răspunsuri la problema reglajului fin, pline de creativitate, dar nu suficient de simple și de consonante cu știința verificată.

Cum reușea totuși Hoyle să rămână ferm în poziția sa contra religiei și să-și susțină ideile, dintre care unele excepționale și verificate ulterior pe cale experimentală? Printr-o construcție deopotrivă filozofică și științifică; el afirma că reprezentăm inteligența care ne-a precedat în forma, în reprezentarea ei materială, sau mai degrabă, suntem reapariția acelei inteligențe, ultima ei întrupare în lupta sa pentru supraviețuire. Adică, el unește transmiterea informației în natură, pe linia memoriei celulare, cu faptul că omul, când măsoară trecutul, sau un punct din el, de fapt îl creează. Cumva, noi observăm cum s-a format carbonul și cum nu se pierde tot în oxigen, și cumva creăm prin descoperirea noastră trecutul. Afirmația stă foarte departe de simplitatea căutată de marii fizicieni.

(va urma)

Publicat în Atitudini | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu